c) Mândria din copilărie până la sfârșitul vieții
De mic mândru
Îmi spunea Părintele Arsenie că inima Sfinţiei Sale este la Sfânta Icoană a Maicii Domnului de la Sâmbăta, încă de când a fost zămislit în pântece de fericita mamă, Cristina. De copil zicea: „Eu sunt Zian. Veniţi la mine şi eu vă voi duce la Hristos”. Asa îi vorbea Duhul Sfânt, Care era în el.
Nu pot să ascund bucuria aflării Sfintei Icoane a Maicii Domnului, la care s-a rugat Cristina, mama Părintelui Arsenie, şi chiar Părintele Arsenie însuşi, de mic co-
12
pil. Pe dosul icoanei, care este din carton, se găsesc cuvintele scrise de Părintele Arsenie: „Aceasta este icoana cea mai dragă a mamei mele, Cristina Boca. Privind Ia ea, la Maica Prea Curată, îi cerea cu lacrimi să-i dea şi ei un băiat, şi i-a dat, pe mine, Zian Boca, mai târziu Arsenie Boca. Rugaţi-va şi voi, toţi cei ce o priviţi pe Maica Cerului, pe Maica Precista, cum ne-am rugat şi mama mea şi eu. Amin şi slavă”.
Să vă dea şi vouă, celor care citiţi şi mă credeţi, bucuria pe care am avut-o eu, Preotul Petru, când m-am închinat la această icoană. Am înţeles de la Sfinţia Sa că Maica Domnului i-a învăţat multe taine ale dumnezeirii Fiului ei şi pe ucenici, şi pe evanghelişti, şi pe sfinţi şi chiar şi pe păcătoşii care se smeresc şi cred în Cuvântul lui Dumnezeu. Stăpânirea ei este nebiruită şi nelimitată asupra îngerilor şi oamenilor. Şi cuvintele Părintelui Arsenie, ca ale unui ucenic adevărat al Maicii Domnului, erau curate ca un izvor tainic, venit de sus, care vindecă rănile sufleteşti şi trupeşti.
După ce a terminat liceul la Brad, Părintele Arsenie dorea să meargă la aviaţie. Dar s-a mâhnit mult şi a plâns, că, neavând bani să plătească garanţia cerută, a trebuit să renunţe. Atunci, rugându-se înaintea sfintei icoane a Maicii Domnului, ca Samuel Proorocul, a auzit un glas din cer, care i-a zis: „Nu mai plânge, Ziane, că te voi înălţa eu cu mult mai mult decât avioanele”. Această mărturie mi-a spus-o călugărul nevăzător Sebastian, de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus (Braşov).
Dar înălţimile de har au fost împletite cu chinuri muceniceşti şi încercări de tot felul. De aceea, zicea: „Mă’,- dacă aţi avea voi crucea mea, v-ar zdrobi! Dar să nu v-o dea Dumnezeu”.
Ce taine minunate i-a descoperit Părintelui Arsenie Maica Domnului în Sfântul Munte Athos, prin Sfântul Serafim de Sarov, cum a auzit monahul Sebastian, cei nevăzător, de la Sâmbăta! Multe nu le-a putut mărturisi Părintele la nimeni.
[328]
[328] Pr. Petru Vamvulescu, Părintele Arsenie Boca MĂRTURIA MEA, s.Ed., Arad, 2012, p. 13-14.
De unde se vede că mândria nu l-a părăsit nici când a înaintat cu vârsta, lucrul care se vede și mai jos, unde se vede că a fost și superficial în pregătirea sfinției sale, având o pregătire eclectică, mai degrabă ecumenistă cu o puternică latură scientistă de tip antroposofic, și sporadic Ortodoxă, atât în teorie cât și în practică:
Vorbăria mi-a fost urâtă de când mă știu. Chiar numele călugăresc mi l-am ales pentru că Awa Arsenie își alesese nevoința tăcerii, prin care s-a desăvârșit interior.
Teza de licență în Academia Teologică rezuma strădaniile mele spre acea desăvârșire interioară a omului, și purta titlul: „încercări asupra vieții duhovnicești”. Terminam teologia prin 1933.
în vacanță mă ocupam cu pictura.
Pictura mi-a lungit școala. Căci aflând Mitropolitul Nicolae Bălan că am talentul acesta, m-a trimis anul următor 1933/34 la Academia de Arte frumoase din București, care am terminat-o în cinci ani. Profesori principali aveam pe dl. Francisc Șirato, Costin Petrescu și Fr. Reiner, ultimul de la Facultatea de medicină. La medicină de multe ori nu puteam merge din cauza frământărilor și grevelor studențești, care mă supărau pentru motivul că pierdeam vremea și cunoștințele de anatomie și antropologie cu profesorul meu, care de multe ori era pus în imposibilitatea să-și țină cursul. Abia aci m-am lovit de mișcările politice studențești, care mi-au produs o impresie neplăcută. în mișcări studențești n-am intrat nici de fapt, nici de drept, întrucât Academia de Arte frumoase nu era considerată în cadrul Universității, ci ca o școală aparte. Deci pe noi de la Bellearte ne tratau ca fiind înafară de studenții ce să se poată înscrie în centrul studențesc București. Am fost complet în afară de orice mișcare studențească sau înscriere în vreo mișcare politică.
[…] Școala mă absorbea total și n-aveam vreme de pierdut. (Bătaia din copilărie pentru a nu pierde vremea mă urmărea ca un înger păzitor.)
Studiam foarte mult. Timpul ce-mi mai rămânea liber acasă îl foloseam citind și discutând teologie cu încă un coleg de-al meu care studia Conservatorul. Așa s-a întâmplat că odată, plăcându-mi foarte mult scrierea mistică a sfântului Ioan Scărarul, am tradus-o în românește, în vreme de 5 luni. M-a ajutat foarte mult la încheierea convingerii mele de-a intra în călugărie.
[…] Colegi la școală am avut de toate soiurile și neamurile. Aveam, la alți profesori, pe unul Vulpescu; ăsta era comunist, purta cravată roșie, însă discuții n-am avut împreună niciodată. Aveam coleg de clasă pe un evreu Ițhoc Steinberg – eram prieteni. îi spuneam câteodată: Măi Steinberg, tu ești evreu și eu creștin, deci ar fi să fim unul împotriva altuia. Eu însă am să fiu mai bun ca tine și tu n-ai să te poți supăra pe mine, dacă în felul acesta te voi concura în viață.
Mai pe urmă, când am citit Biblia, am văzut că ultima misiune mondială e a evreilor, eventual a unei idei a evreilor.
Am terminat Belleartele cu bine, am făcut anul de practică, la o biserică din Bixadul Oltului, care era de zugrăvit în frescă împreună cu profesorul meu Costin Petrescu. îndată după terminarea acelui an de practică, ce însă a fost mai scurt, am plecat, trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan, în Sfântul Munte, ca să deprind călugăria de acolo. La plecare erau cele mai aspre cercetări ca nimeni din cei ce-au fost legionari vreodată să nu poată ieși din
13
țară. Eu, neavând absolut nimic la activ, am obținut pașaport de călătorie: în Europa „sans Russie”, de la Prefectura poliției din Sibiu.
Iar întrucât eram diacon, am obținut și încuviințările speciale de la cele trei Patriarhii: a României, a Constantinopolului și a Atenei, precum și a celor două guverne: român și grec, precum că n-am nimic suspect la activ, ci simpla chemare către desăvârșirea interioară prin meșteșugul călugăriei.
M-am întors în țară la 8 iunie 1938. Țin minte data pe aceea, că intrând în țară pe la Moravița am văzut drapelele românești, de acel 8 Iunie de odată.
De la data aceasta, până la Paștile anului viitor când am intrat în călugărie, mi-am adunat unelte de pictură, materiale, am mai învățat la Chișinău cu niște meșteri ruși poleitura cu aur „cicanca”, și alte lucruri trebuitoare unui atelier de pictură.
în Vinerea Izvorului după Paștile anului 1939, am fost tuns în călugărie primind numeleArsenie.
Un an m-am ocupat cu gospodăria, eram primul și singurul călugăr la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus jud. Făgăraș. De pictură nu-mi mai rămânea vreme. Al doilea an la fel. Până când m-am luat de grijă că am învățat pictura degeaba. Se întâmplă în vremea asta că ne veneau oameni cu durerile lor și evlavie la Mănăstire și călugări. Mai intrase în călugărie Părintele Serafim Popescu. L-am rugat pe el să primească preoți – eu simțindu-mă nevrednic. Aprimit-o. Așa au început slujbele la Mănăstire după puteri.
într-o iarnă, probabil prin 1941, ne trezim cu o avalanșă de oameni de toate vârstele și treptele, năpădindu-mă să stau de vorbă cu ei despre necazurile lor. Aci m-am trezit să fac duhovnicie cu oamenii, deși nu eram preot. Știam că tot ce pățesc oamenii, li se trage de pe urma greșelilor sau a păcatelor. Așa m-am văzut silit să primesc preoția și misiunea maj oră a propovăduirii lui Hfistos-Dumnezeu adevărat și Om adevărat, precum și a sfințirii omului, ca -să aibă pacea lui Dumnezeu în sine, absolut în orice împrejurări s-ar afla în viață. I-am învățat să fie curați față de oameni și față de Dumnezeu; să dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetățenească, dajdie, etc.) și lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat și trup curățit de patimi).
Despre această învățătură, martori îmi sunt toți cei ce-au ascultat povețele cele după Dumnezeu pe care li le-am dat: iubirea de Dumnezeu, iubirea de toți oamenii, fără deosebire și viața curată, care fac cu putință reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor, iarăși în împărăția de obârșie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurtă cercare a cumințeniei și a iubirii noastre, pe pământ, în stadia și arena vieții.
Asta îmi este toată misiunea și rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri, deși eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părțile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu și sfințirea oamenilor prin iubire.
De alte gânduri și rosturi sunt străin.
Ieromonahul Arsenie.
-
Vâlcii. 17 iulie 1945
[329] †PS Daniil Stoenescu, episcop locţiitor al Daciei Felix, Biserica de la Drăgănescu – „Capela Sixtină” a Ortodoxiei româneşti „O smerită mărturisire ortodoxă de credinţă exprimată plastic”, Deva, 2005, p. 11-13.
†† In perioada studiilor de teologie la Sibiu s-a apropiat mai ales de profesorul Dumitru Stăniloae, traducând împreună voluminoasa colecție de texte ascetice care poartă numele generic de Filocalia. Mai târziu își amintește că Scara Sfântului Ioan a cântărit mult atunci când a luat decizia de a intra în monahism.
Studiu introductiv
15
A ^
In teza sa de licență purtând titlul „încercări asupra vieții duhovnicești”, a abordat problema desăvârșirii lăuntrice a omului.
Dar în vremea aceea, tânărul Valeriu Boca se interesa și de „mistica comparată a diferitelor religii superioare”, pentru a vedea „prin proprie experiență, cât se. întinde sfera voinței în domeniul vieții sufletești și biologice”7. în acest sens, s-a folosit și de studiile lui Mircea Eliade tipărite în prestigioasa „Revistă de filosofie”.
Referitor la interesul său de a cerceta fenomenul religios și dincolo de marginile Ortodoxiei, Nichifor Crainic își amintește într- un proces-verbal de interogatoriu: Afară de a- ceasta, am tradus și comentat cartea „Exercițiile” lui Ignațiu de Loyola.
[…]
fiind foarte curios să cunoască această metodă de viață spirituală, [Arsenie Boca] m-a rugat să i-o traduc și să o comentez.8
7 Ibidem, p. 13.
8 Dosar informativ 2637/ 1, p. 90.
[330] Obiectiv Bratu
Informație inexactă. Părintele Arsenie Boca a fost furnizor de sponsori, copist și dactilograf pentru primele două volume din Filocalia. Nu știa mai deloc grecește, după cum mărturisește chiar sfinția sa:
Ţin minte că Părintele Arsenie mi-a spus că el nu ştie bine greaca şi a uitat, dar să mă duc la Părintele Olimp Căciulă de pe strada Polonă, care moare de foame, şi să îmi facă el traduceri şi eu să-i plătesc.
[331] Pr. Nicolae Zian Streza, Catisme Ale Părintelui Arsenie Boca Pe Muntele Athos, Ed. „Credinţa strămoşească”, s.l., 2008, p. 46.
Nu avea cum să traducă împreună cu Părintele Profesor Dumitru Stăniloae. Acesta este un exemplu tipic din lista exagerărilor legendare cu care își alcătuiesc ucenicii sfinției sale cărțile pentru a-l pune în top-ul personalităților publice internaționale ca pregătire intelectuală, artistică, viață duhovnicească și facere de minuni.
Odată când m-am dus la Părintele Arsenie a zis: „Mă, când mai zice cineva rău de preoţi să mă dai exemplu pe mine. Eu nu beau, nu fumez…”. 124
[…] Un credincios din Ucea, când a fost la mănăstire la Sâmbăta, a spus că Părintele Arsenic, înainte de a începe o predică, s-a urcat pe o masă şi a zis: „Când Dumnezeu va judeca lumea eu am să fiu la dreapta Lui şi atunci ori vă sunt de folos ori vă sunt acuzator**. Atunci Dumnezeu îmi va zice: „Arsenie, de ce nu le-ai spus?**. Eu am să zic: „Doamne, eu le-am spus, dar nu m-au ascultat!**. Aşa v-am devenit acuzator, iar de folos vă sunt dacă faceţi ce vă spun”. Amin 125
[332] Alte Mărturii despre Părintele Arsenie Boca
Numai că Sfinții nu sunt acuzatori. Pentru ei, păcatele celorlalți sunt ca ale lor. Inima lor este îndurerată de păcătoșenia lumii și plâng, suferind cu iubire și implorând pe Dumnezeu să-și arate mila. Și însuși Dumnezeu nu reproșează nimănui, nimic.
Domnul ne iubeşte şi ne primeşte cu blândeţe, fără reproşuri, aşa cum în Evanghelie tatăl fiului risipitor nu i-a făcut acestuia reproşuri, ci a dat poruncă slujitorilor să-i dea o haină nouă, să-i pună în deget un inel scump şi încălţăminte în picioare, să junghie viţelul cel gras şi să se veselească şi nu l-a învinuit [Le 15] .
Cu câtă blândeţe şi răbdare trebuie să îndreptăm şi noi pe fratele nostru, ca să fie praznic în suflet pentru întoarcerea lui!
Duhul Sfânt învaţă sufletul în chip negrăit să iubească pe oameni.
[…] Lupta noastră se duce în fiecare zi şi în fiecare ceas.
Dacă faci reproşuri fratelui sau îl judeci sau îl întristezi, ţi-ai pierdut pacea.
Dacă ai căzut în slava deşartă sau te înalţi deasupra fratelui, ai pierdut harul.
[…] Prin tâlharul de pe cruce şi prin fiul cel risipitor Domnul ne-a arătat cum vine El cu iubire în întâmpinarea păcătosului care se căieşte. Se spune că „tatăl l-a văzut de departe şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat” [Le 15, 20] , nu i-a făcut nici un reproş, ci a junghiat viţelul cel gras şi a poruncit ca toţi să se veselească. Aşa este mila şi iubirea lui Dumnezeu. Dar omului păcătos Domnul îi pare neînduplecat, pentru că nu este har în sufletul lui.
[…] Când, după înviere, Domnul S-a arătat ucenicilor Lui şi a început să vorbească cu Petru, nu i-a făcut nici un reproş, ci l-a întrebat cu mărinimie: „Mă iubeşti tu pe Mine?” [In 21,15] . Acest cuvânt blând de iubire părintească al Domnului ne învaţă să facem la fel cu oamenii, când cmeya ne supără. în aceasta stă nobleţea [boieria] lui Hristos, şi ea e de neînţeles pentru om şi se face cunoscută numai prin Duhul Sfânt.
Slavă Domnului şi milostivirii Lui că ne povăţuieşte prin Duhul Sfânt, altfel n-am şti cum este Domnul nostru.
[333] Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Ed. cit., pp. 79, 124, 151, 173.
Iată însă cine este acuzatorul, și cine face ca el, este în părtășie cu el, dacă (Doamne ferește!) nu se pocăiește:
Apo 12:9 Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el. 10 Şi am auzit glas mare, în cer, zicând: Acum s-a făcut mântuirea şi puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Său, căci aruncat a fost pârâşul fraţilor noştri, cel ce îi pâra pe ei înaintea Dumnezeului nostru, ziua şi noaptea.
Dar mândria ajunge la cote mai înalte decât avioanele, adică tocmai la topul vămilor văzduhului, când vedenia îi sugerează că mai are doar două păcate (dintre care unul ridicol) și sfinția sa acceptă aceasta… pe nimeritelea:
Se făcea că e în biserica Mănăstirii, în locul acela unde se trece din pronaos în naos, în locul acela mai strâmt, a văzut un copil care plutea în aer. Nu se sprijinea de pereţi, zicea Părintele, plutea în aer şi copilul a arătat cu mâna spre Părintele. El, atunci, s-a uitat la ei însuşi şi şi-a văzut haina cu care era îmbrăcat, de data aceasta curată, cu o pată pe ea cam de o jumătate de metru, şi asta reprezenta un păcat. Nu a spus ce păcat, doar că copilul i-a atras atenţia că el mai are un păcat pe lângă cel care se arăta în pata de pe haină şi păcatul acela, şi-a dat Păruitele seama că e din pricină câ a întâmpinat vedenia cu “Doamne”, şi atunci a spus el despre cuvântul “Doamne” că se adresează numai lui Dumnezeu şi Domnului Hristos, nici măcar Maicii Domnului, şi şi-a dat seama că el a făcut acest păcat, păcat care atunci când şi-a dat seama că l-a făcut, copilul a zâmbit, ceea ce însemna că a nimerit…
[334] Ioan Cişmileanu, Mărturii din Ţara Făgăraşului despre părintele Arsenie Boca, Ed. Agaton, Făgăraş, 2004, p. 13.
Lucrarea lăuntrică a preacuvioșiei sale era condusă de vedenii, prin nimerirea sau ghicirea păcătuțelor (în funcție dacă plăcea sau nu duhurilor – provocându-le zâmbet sau nu). Dar la Ortodocși lucrarea lăuntrică este condusă de rațiune în funcție de poruncile lui Dumnezeu, de ascultare cu sfatul duhovnicului. Nu numai atât, dar Sfinții adevărați au adevărată smerenie considerându-ne nu numai plini de toate păcatele, dar și cei mai păcătoși și responsabili pentru toate păcatele lumii:
1Ti 1:15 Vrednic de credinţă şi de toată primirea e cuvântul că Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu.
Mulţi nu pot sau nu voiesc să ia asupra lor şi să poarte de bună voie urmările păcatului strămoşului Adam. Ei spun: «Adam şi Eva au mâncat din rodul oprit, dar ce mă priveşte pe mine? Sânt gata să răspund pentru păcatele mele, dar numai pentru ale mele personale, şi nicicum pentru cele străine». Şi nu înţelege omul că printr-o astfel de mişcare a inimii repetă în sine păcatul Strămoşului, care devine propriul său păcat şi propria cădere. Adam s-a lepădat de răspundere punând vina asupra Evei şi a lui Dumnezeu Care îi dăduse acea femeie, rupând astfel unimea Omului şi unirea sa cu Dumnezeu. Astfel, de fiecare dată când ne împotrivim a purta vina pentru răul obştesc, pentru faptele celor apropiaţi, noi repetăm acelaşi păcat şi rupem la rândul nostru unimea Omului. Domnul a întrebat pe Adam mai nainte de Eva. Şi trebuie înţeles că dacă el nu s-ar fi îndreptăţit, ci ar fi luat asupră-şi răspunderea pentru păcatul lor obştesc, alta ar fi fost soarta lumii, tot aşa cum ea se schimbă atunci când luăm asupră-ne povara vinei celor apropiaţi.
Fiecare om poate spune multe spre propria-i îndreptăţire în orice faptă, dar de va cerceta cu luare aminte în inima sa va vedea că, îndreptăţindu-se, nu scapă de viclenie. Se îndreptăţeşte omul mai întâi fiindcă nu voieşte să se recunoască fie şi în parte vinovat pentru răul din lume; se îndreptăţeşte fiindcă nu înţelege că este înzestrat cu o libertate asemănătoare cu cea a lui Dumnezeu, ci se vede doar ca un fenomen, ca un lucru al acestei lumi, şi deci ca atârnând de ea. într-o astfel de conştiinţă iese la iveală mult din conştiinţa robului: drept aceea îndreptăţirea este proprie robului, iar nu fiilor lui Dumnezeu.
La fericitul Stareţ nu am văzut înclinarea de a se îndreptăţi. Dar în chip ciudat tocmai acest fel de a face, adică a lua asupră-şi vina şi a cere iertare, li se pare multora a fi o atitudine de rob. lată cât de deosebită este înţelegerea fiilor Duhului lui Hristos şi a celor neduhovniceşti. Celui neduhovnicesc îi pare de necrezut că întreagă lumea oamenilor poate fi resimţită ca un tot ce este cuprins în fiinţa proprie a fiecărui om, fără a exclude celelalte persoane. întregul fiinţei atot-omului, după înţelesul celei de-a doua porunci: «Să iubeşti pe aproapele ca însuţi pre tine», trebuie şi se poate cuprinde în propria-i fiinţă. Atunci tot răul ce se petrece în lume va să se înţeleagă nu ca fiind ceva străin, ca al său propriu.
Dacă fiecare persoană-ipostas omenesc, zidit după chipul Ipostaselor absolute dumnezeieşti, este în stare a cuprinde în sine plinătatea fiinţei atot-omului, aşa cum şi fiecare Ipostas Dumnezeiesc este purtător a toată plinătatea Fiinţei Dumnezeieşti – acesta fiind înţelesul adânc al celei de-a doua porunci -atunci şi lupta cu răul, cu răul cosmic, fiecare o va face începând cu sine însuşi.
Stareţul însuşi vorbea totdeauna numai despre dragostea lui Dumnezeu, şi niciodată despre dreptate, dar eu înadins l-am provocat la o convorbire despre aceasta. El a spus, mai mult sau mai puţin, următoarele:
«Despre Dumnezeu nu se poate spune că este nedrept, sau că în El se află nedreptate, dar nici nu se poate spune că este drept, aşa cum înţelegem noi dreptatea. Sfântul Isaac Sirul zice: „Nu îndrăzni a numi pe Dumnezeu drept. Căci unde este acea dreptate: noi am greşit, iar El Şi-a dat pe Fiul cel Unul-Născut crucii?” Iar la cele spuse de Cuviosul Isaac se poate adăuga: Noi am greşit, iar Dumnezeu pe Sfinţii îngeri i-a pus în slujba mântuirii noastre. Dar şi îngerii, plini fiind de dragoste, ei înşişi au dorinţa de a ne sluji, şi în această slujire primesc asupră-şi durerile. Dar iată că şi vietăţile necuvântătoare, şi tot restul făpturii au fost date de către Domnul legii stricăciunii, căci nu li se cuvenea a rămâne slobode de acea lege, atunci când omul, pentru care ea fusese făcută, prin păcatul lui ajunsese rob stricăciunii. Astfel că unii de bunăvoie, iar alţii nu de bunăvoie, însă „toată zidirea împreună-suspină şi împreună-chinuieşte până acum” (Rom. 8: 20-22), împreună-pătimind cu omul. Iar aceasta nu este legea dreptăţii, ci legea iubirii».
Dragostea lui Hristos, ca Dumnezeiască putere, ca dar al Duhului Sfânt Care singur lucrează în toţi, adună fiinţial totul întru una; iubirea îşi însuşeşte viaţa celui iubit. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu este cuprins în viaţa Dumnezeirii; cel ce iubeşte pe aproapele cuprinde în fiinţa sa ipostatică viaţa fratelui; cel ce iubeşte întreaga lume, în duh îmbrăţişează întreaga lume.
[335] Arhim. Sofronie Saharov, Cuviosul Siluan Athonitul, Traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, pp. 132-133.
Însă, din păcate, Părintele Arsenie Boca nu a trăit cu această cugetare a Sfinților. El a trăia cu starea care duce la moartea cea veșnică: credea că este Sfânt:
Odată, după Şf. Liturghie, la biserica Boteanu din Piaţa Amzei din Bucureşti, cineva l-a văzut pe Părintele Arsenie, aşa cum era, îmbătrânit, cu câteva luni înainte de moarte, şi a plâns. Părintele i-a zis: „îţi spun o taină pe care nu o pot spune oricui. Şi Sfinţii mor…”. Şi aceasta a spus-o despre sine.
[336] Pr. Petru Vamvulescu, Părintele Arsenie Boca MĂRTURIA MEA, s.Ed., Arad, 2012, p. 51.
Toată lumea știe că și Sfinții mor, este un truism. Dar, din fericire, ne-a spus Părintele Această taină, ca să o afle oricine: se credea Sfânt, deci… nu avea cum să și fie.
Iată cum cugetă Sfinții adevărați:
Domnul a dat tâlharului raiul; tot aşa va da raiul şi oricărui păcătos. Pentru păcatele mele sunt mai rău decât un câine râios, dar m-am rugat lui Dumnezeu să mi le ierte, şi mi-a dat nu numai iertarea, dar şi Duhul Lui, şi în Duhul Sfânt am cunoscut pe Dumnezeu. […]
Cel ce, asemenea mie, a pierdut harul, e bine să lupte curajos cu demonii. Cunoaşte că tu însuţi eşti vinovat: ai căzut în mândrie şi slavă deşartă, şi Domnul îţi dă să cunoşti cu milostivire ce înseamnă să fii în Duhul Sfânt şi ce înseamnă să fi în luptă cu demonii. Astfel sufletul învaţă prin experienţă vătămările mândriei şi fuge de slava deşartă, de laudele oamenilor şi de gânduri. Atunci sufletul începe să se vindece şi să înveţe să păstreze harul. Cum să înţelegem dacă sufletul e sănătos sau bolnav? Sufletul bolnav se mândreşte, dar sufletul sănătos iubeşte smerenia, aşa cum l-a învăţat Duhul Sfânt, şi dacă nu o cunoaşte încă, se socoteşte pe sine mai rău decât toţi.
Chiar dacă Domnul l-ar înălţa la cer în fiecare zi şi i-ar arăta toată slava cerească în care se află El, şi iubirea serafimilor, a heruvimilor şi a tuturor sfinţilor, chiar şi atunci, învăţat de experienţă, sufletul smerit va spune: „Tu, Doamne, îmi arăţi slava Ta pentru că iubeşti zidirea Ta; mie însă dă-mi mai degrabă plâns şi puterea de a-Ţi mulţumi. Ţie Ţi se cuvine slavă în cer şi pe pământ, mie însă mi se cuvine să plâng pentru păcatele mele”. Altfel nu vei păzi harul Duhului Sfânt pe care ţi-1 dă Domnul după mila Sa.
Domnului i s-a făcut mare milă de mine şi mi-a dat să înţeleg că trebuie să plâng toată viaţa. Aceasta este calea Domnului. Şi iată, acum scriu din milă faţă de oamenii care, asemenea mie, sunt mândri şi din această pricină se chinuie. Scriu ca ei să înveţe smerenia şi să-şi găsească odihna în Dumnezeu. […]
Când pacea lui Hristos vine în suflet, atunci el este bucuros să şadă ca Iov pe gunoi şi să-i vadă pe ceilalţi în slavă; atunci sufletul se bucuros că e mai rău decât toţi. Taina acestei smerenii a lui Hristos e mare şi cu neputinţă de dezvăluit. Din iubire sufletul doreşte fiecărui om mai mult bine decât pentru sine însuşi şi se bucură când vede că alţii stau mai bine decât el şi se întristează când îi vede că sunt chinuiţi. […]
Omul mândru se teme de reproşuri, dar cel smerit nicidecum. Cine a dobândit smerenia lui Hristos doreşte totdeauna să i se facă reproşuri, primeşte cu bucurie ocările şi se întristează când este lăudat. Dar aceasta nu este decât primul început al smereniei. Când sufletul cunoaşte prin Duhul Sfânt cât de blând şi smerit e Domnul, atunci se vede pe sine însuşi mai rău decât toţi păcătoşii şi se bucură să stea pe gunoaie în zdrenţe ca Iov şi să vadă pe oameni în Duhul Sfânt strălucitori şi asemenea lui Hristos. […]
Domnul vrea ca noi să iubim pe aproapele; şi dacă tu gândeşti despre el că Domnul îl iubeşte, aceasta înseamnă că iubirea Domnului e cu tine; şi dacă crezi că Domnul iubeşte mult făptura Sa şi ţi-e milă de întreaga zidire şi-i iubeşti pe vrăjmaşii tăi, iar pe tine însuţi te socoteşti mai rău decât toţi, aceasta înseamnă că e cu tine un mare har al Duhului Sfânt.
[337] Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Ed. cit., pp. 3, 27, 32, 34, 69, 190.
sfintiinugresesc 