A. Despre: „Ortodoxia neîndoielnică a credinței celui despre care se tratează”.
În urma celor arătate pînă aici, a expunerii făcute pe temeiuri doctrinare și documentare cu privire la canonizarea sfinților în Biserica Ortodoxă sîntem îndreptățiți să conchidem că pentru a se putea proceda în zilele noastre la acte de canonizare trebuie să fie date următoarele condiții de fond:
- a) Ortodoxia neîndoielnică a credinței celui despre care se tratează, ortodoxie păstrată pînă la moarte, fie în tot timpul vieții, fie în timpul de la care a îmbrățișat credința ortodoxă
[28] Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol. II, Ed. cit, p. 182.
În acest capitol suntem datori a vedea dacă a avut o credință neîndoielnic Ortodoxă, pentru a putea deveni model și canon altora.
Pentru a vedea Ortodoxia unui om trebuie să analizăm întreaga lui filozofie, inclusiv cea practică, adică și învățăturile și viața lui. Este ceea ce ne învață Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul:
în aceste trei stă filosofia creştinului: în poruncă, în dogme şi în credinţă. Poruncile despart mintea de patimi; dogmele o aduc la cunoştinţa făpturilor; iar credinţa la contemplarea Sfintei Treimi.
[29] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul II, Ed. cit. , p. 146.
1. Despre învățăturile și viața preacuvioșiei sale este greu de făcut vreun studiu
deoarece cărțile scrise despre el sunt de două feluri: rafinate și simpliste și sunt foarte alunecoase, atât între ele, dar și în ele însele.
Cele simple prezintă niște exagerări fabuloase, ca în basmele eline, hinduse și latine („romano-catolice”). Acestea au fost sesizate chiar și de ucenicii rafinați ai sfinției sale și sunt dezavuate ca extremisme și vrăjitorii în cărțile și/sau predicile lor, dându-și seama că defavorizează imaginea publică a Părintelui. De altfel mai toate cărțile rafinate, care caută să fie echilibrate, despre preacuvioșia sa, au în introducere sau la final, și o critică la celelalte cărți, susținând că ele sunt adevărata realitate a Părintelui, sesizând pericolul exagerării pentru curentul generat mass-media (finanțat cu putere) de pro-canonizare. Cu toate acestea la câteva pagini mai jos, autorul, autoproclamat ca exponent al echilibrului, începe cu niște expresii sau relatări exagerate, cu totul contradictorii discernământului lin Ortodox. Unele din cărțile sfinției sale sunt cotestate chiar de el însuși și de ucenicii săi cei mai aprinși (de exemplu Pravila Albă și Sundar Singh), și chiar Cărarea Împărăției (cartea Părintelui cea oficială, mult prelucrată și dens filtrată pentru a nu prezenta fisuri), ar fi vrut chiar el să o ardă:
În acest aşezământ, construit şi organizat cu neîntrecutu-i dar artistic, Părintele şi-a avut chilia şi atelierul de pictură din anul 1969 până în anul 1989, când s-a săvârşit din viaţă. Aici şi-a lăsat într-o rânduială desăvârşită şi predici şi meditaţii şi desene, dar şi ultima dorinţă de a nu-i fi date publicităţii.
Văzând însă câte variante circulă şi mai ales câţi antreprenori sau patroni are, dintre care unii nu l-au mai văzut din anul 1949, care n-au mai vrut să ştie de Sfinţia Sa în vremea de surghiun, ba se mai dau şi ucenici şi calzi apărători, ne-am hotărât să dăm forma definitivă a Cărării împărăţiei, cum a gândit-o şi cum a lăsat-o în 1949, după care vor urma predicile – care şi ele circulă în nu ştiu câte variante -, pe care şi le-a legat singur într-un volum – se pricepea să lege foarte frumos cărţile — după o anumită ordine şi cu o caligrafie unică.
I se atribuie câteva scrieri, între care Pravila Albă, un manuscris care i s-a furat, modificat apoi şi rescris. Circulă pe numele Părintelui, ajungând până în Franţa. Dăm în original caracterizarea pe care o face Părintele pe un asemenea exemplar din Pravila Albă.
I s-a mai atribuit şi aşa-zisa scriere: Sundar Singh vorbeşte globului pământesc. Iată şi caracterizarea făcută de Părintele asupra acestei scrieri:
: [30] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Imparatiei, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 42003, pp. 342-343.
Nu ştiu dacă cei de astăzi vor pune în studiul studenţilor teologi şi al seminariştilor Cărarea împărăţiei a Părintelui Arsenie, ca să-i lumineze pe viitorii preoţi, care au atâta nevoie.
Căci Părintele Arsenie, văzând că la noi valoarea nu are valoare, a vrut să ardă cartea sa, aşa cum a făcut Sfântul Moise Proorocul cu Tablele Legii de pe Muntele Sinai, date de Dumnezeu însuşi – cu cele zece porunci -, când a văzut păgânâtatea poporului care, la poalele muntelui Sinai, mânca, bea şi juca, uitând cu totul de Dumnezeu
[31] Pr. Petru Vamvulescu, Părintele Arsenie Boca MĂRTURIA MEA, s. Ed. , Arad, 2012, 35-36.
Cu toții nădăjduim că nu a fost așa gândirea Părintelui Arsenie Boca, acum că a trecut umbra Vechiului Testament și toți preoții sunt icoana vie a lui Hristos:
Mat 9:12 Iar Iisus auzind au zis lor: n’au trebuinţă cei sănătoşi de doftor, ci cei bolnavi. :13 Deci mergând, învăţaţi-vă ce este: milă voesc, iar nu jertfă ; că n’am venit să chem pre cei drepţi, ci pre cei păcătoşi la pocăinţă.
Evr 10:1
[Jertfa Noului Testament şterge toate păcatele şi covârşeşte fără asemănare pre cea a Vechiului Testament, care nu le putea curăţi. ]
Pentru că legea având umbra bunătăţilor celor viitoare, iar nu însuş chipul lucrurilor, cu aceleaşi jertfe care în fiecare an aduc pururea, niciodată nu poate pre cei ce vin să’i facă desăvârşit.
Evr 10:1
[Legea este umbra Noului Testament. Lauda credinţei statornice. ]
În adevăr, Legea având umbra bunurilor viitoare, iar nu însuşi chipul lucrurilor, nu poate niciodată – cu aceleaşi jertfe, aduse neîncetat în fiecare an – să facă desăvârşiţi pe cei ce se apropie.
Numitorul comun al cărților simple și al celor rafinate este că învățăturile sale sunt prezentate ambiguu și contradictoriu, putând fi înțelese într-un fel sau altul, după cum este abordată (prin admirație, împotrivire sau prudență) persoana Părintelui, ca toată lumea să fie odihnită. Sfinții Părinți nu au lucrat așa, ci s-au străduit să expună o învățătură limpede, chiar dacă ar fi stârnit împotrivirea întregii lumi, de dragul lui Hristos-Adevărul.
Cea mai mare dificultate este că Părintele combate pe față (ca titluri și categorii) diferitele rătăciri: filozofia, scientismul, hinduismul, spiritismul, magia, astrologia, origenismul, romano-catolicismul, ecumenismul, ereziile, dar, imediat mai apoi, alunecând insesizabil de la forma respinsă la conținutul ei susținut, le expune ideologia ca fiind Ortodoxia cea mai pură (neștiind sau nepomenind că sunt de fapt exact acele rătăciri criticate cu o frază sau două mai înainte), prezentându-le ca fiind învățăturile adevărate și mântuitoare, din lipsa cărora suferă ceilalți preoți contemporani cu el, acuzând tocmai pentru neconformarea cu aceste idei că pastorația Bisericii ar avea mari lacune.
2. Concluzia citirii scrierilor preacuvioșiei sale arată că nu stăpânea limbajul teologic Ortodox.
Ori nu citise dogmatica Ortodoxă, ori nu o înțelegea, ori nu era de acord cu ea. Face confuzii frecvente între persoană și fire, alunecări majore și grave între dogme, mărturisind credințe mincinoase diametral opuse una alteia (nestoriene
[32] Dată anatema la sinodul al III-lea ecumenic.
[33] Dată anatema la sinodul al IV-lea ecumenic.
[34] Dată anatema la sinodul al V-lea ecumenic.
) și susținând cu o siguranță impresionantă de sine că sunt Ortodoxia cea mai pură. Cea mai favorabilă explicație pentru sfinția sa ar fi că, de fapt, fiind prins de atâta misiune mai înainte de vreme, nu a avut timp să cunoască Ortodoxia. Nădăjduim că nu a fost vorba nici de vreo lipsă de capacitate intelectuală de înțelegere, nici de reavoință, nici vreo consecință a lipsei de sfat sau a neascultării față de profesorii săi de la Facultatea de Teologie (neurmând cursurile de acolo datorită absorbirii intense de către practicarea Hatha Yoga), nici de încrederea în sine mai mult decât în Sfinții Părinți, nici vreo lene în cercetare, nici dorința de a muta hotarul părinților prin vreo inovație, nici de vreo erezie (adică dorința de a se dezbina de Sfânta Biserică pe baza dogmelor greșite în care credea).
Prin urmare, Dumnezeu, cunoscând toate și îngrijindu-se dinainte de folosul fiecăruia, ne-a descoperit să cunoaștem numai ceea ce este de folos și a trecut sub tăcere ceea ce n-am putut să purtăm. Pe acestea deci să le iubim și în acestea să rămânem, nemutând hotarele veșnice și nedepășind dumnezeiasca predanie.
[35] Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica. Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 21943. Varianta electronică APOLOGETICUM 2004
<http://www. manastirea-sireti. md/uploads/books/ro/Sf. %20Ioan%20Damaschin%20-%20Dogmatica. pdf>, p. 11
Pil 22:28 Nu trece hotarele vechi, care le-au pus părinţii tăi.
Astfel se adeveri din nou că fiecare părticică din dogmele Bisericii s-a impus prin sângele celor ce au fost gata să-şi dea viaţa pentru mărturisirea ei, fiind o chestiune de viaţă, nu o simplă speculaţie teoretică.
[36] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul II, Ed. cit. , p. 13.
Am citit cărțile sfinției sale cu o mare dorință de a găsi un mare apologet Ortodox bârfit de invidioși pe nedrept, pentru a ne închina cu dragoste și evlavie lui, dar am avut surpriza neplăcută să constatăm că foarte mare parte din mentalitatea greșită și păgubitoare contemporană ce bântuie lumea de azi este expusă în aceste cărți ca fiind revelația genuină a Domnului nostru Iisus Hristos. Ne întrebăm: oare această mentalitate (ce ne încolțește de peste tot deturnându-ne de la realitate) este consecința misiunii de la Prislop sau învățătura de acolo își are rădăcina în rătăcirile lumii de azi și de ieri?
Practic Părintele combate cu glas înalt doar păcatele grosolane (provenite din plăcerea senzuală, trupească, de sine): beția, preacurvia, crima cu un foarte mare talent demn de urmat (ar trebui însă sărat cu mai multă milă și înțelegere a neputințelor oamenilor), dar despre cele subtile (ce izvorăsc din plăcerea sufletească de sine, a slavei deșarte, a părerii de sine, a falsei smerenii), nu pomenește nimic. Dar tocmai acestea sunt generatoare ale primelor (pe căi ocolite, viclene) și, în plus, declanșatoarele de înșelare, stare mai rea decât căderea de-a stânga. Nu știm dacă nu a cunoscut acest fenomen sau doar nu a avut experiență personală cu discernământ în acest război nevăzut foarte primejdios.
În schimb sunt prezente minuni strălucitoare (care nu au amprenta delicată, lină și cu tâlc ca în Viețile Sfinților) și privirea de sus a celorlalți, fraze cu dublu înțeles în care este evidentă susținerea unei păreri personale inovatoare (nemainîntâlnită în Ortodoxie decât în curentul umanist, combătut în sinoade, și de multe ori contradictorie față de revelația dată prin Sfinții Părinți). Aceste păreri personale sunt prezentate ca fiind dogme revelate și antidotul filozofiilor lumești din turma lui Epicur sau a necredincioșilor, cum îi numește sfinția sa cu ironie pe sărmanii amăgiți de fascinația trupului. Mai apoi, această gândire personală apare însoțită și de o plăcere de sine care ajunge până la a credință fabuloasă că problemele bisericii ar proveni din faptul că preoții n-au aceeași pregătire și mentalitate antropologică cu a sa. Toate acestea susțin alunecarea spre dreapta ca pe o virtute.
Aceasta nu este, însă, de mirare, fiindcă răutatea este ușor de sesizat și combătut, dar falsa bunătate (care duce la cea dintâi pe căi ocolite, amăgind pe dascăl și pe ucenici), cere o experiență a discernământului călită în ascultarea de Biserică, și nu mulți o pot dobândi.
Sfântul Nil izvorâtorul de mir, tâlcuitorul cel ceresc al Sfintelor Scripturi, a zis așa:
„Psa 90:7 Cădea-va despre laturea ta o mie, și zece mii dea dreapta ta, și spre tine nu se vor apropia. ” înseamnă că mai mulți sunt cei ce cad prin ispitele de-a dreapta (exagerările virtuții) decât cei ce cad prin ispitele de-a stânga (păcatele împotriva virtuții).
În afară de aceasta, sărmanul Părinte n-a avut parte de dascăli cu discernământ, începând cu familia sfinției sale și continuând cu lecturile din cărțile de Hatha Yoga, Mircea Eliade, Rudolf Steiner, filozofi umaniști și romano-catolici care i-au stimulat preocupările sfinției sale de practicare a tehnicilor de performanță din toate religiile. Această experiere a metodelor ce strică firea, preluate din învățăturile demonice, cu părerea că sunt și ele folositoare, i-au pecetluit o anumită mentalitate și o anumită stare lăuntrică, vizibile de-a lungul întregilor sale scrieri și comportamente, ba chiar și în mesajul testamentar al sfinției sale din Biserica Drăgănescu. De la dascălii săi a moștenit convingeri greșite, având o pregătire neconformă cu a Sfinților Părinți, astfel că responsabilitatea sa se diminuează. Rămâne doar întrebarea de ce a ales această cale? Cum de nu s-a lepădat de ea? De ce n-a lucrat discernământul? De ce nu i-a arătat Dumnezeu realitatea? Pentru aceasta, însă, este nevoie de o mare lepădare și de sine și de prejudecățile dobândite, de o căutare a Adevărului mai presus de orice, de o socotire de sine ca fiind cel mai de pe urmă dintre păcătoși, pentru a primi sfatul celor smeriți, în care lucrează Sfântul Duh, lucruri greu de dobândit printr-o strădanie ce uneori durează viața întreagă (de aceea cei înainte-văzători sunt oameni bătrâni, trecuți prin experiența multor suferințe care îi învață realitatea neputinței proprii, ajungând la harismă, numită și „pensie duhovnicească”). În schimb, performanțele înșelătoare se dobândesc în scurt timp și sunt lesne de primit, sădind înlăuntru o mare dulceață de sine, care abate mintea ca un magnet de la atenția spre pocăință, fiind prezente la toți „văzătorii cu duhurile” tineri (care au căutat pensia mai înainte de a absolvi „grădinița duhovnicească”).
M-a acoperit Dumnezeu și m-am temut totdeauna de primejdia aceasta. Cînd eram în mînăstirea de obște, toate le încredințam bătrînului Ava Ioan. Niciodată nu sufeream, cum am spus, să fac ceva fără sfatul lui. Se întîmplă cîteodată că gîndul îmi spunea: «Nu-ți va spune bătrînul aceasta ? De ce să-l mai turburi ?» Și ziceam gîndului: «Anatema fie și judecății tale (dreptei tale socoteli) și priceperii tale și înțelepciunii tale și științei tale, căci ceea ce știi, de la diavolul știi» 1083.
Plecam deci și întrebam pe bătrîn și se întîmpla că uneori îmi spunea tocmai cuvîntul acela la care mă gîndisem și eu. Atunci gîndul îmi spunea: «Ce mai zici ? Iată ți-a spus ceea ce ți-am spus și eu. Nu l-ai turburat degeaba pe Bătrîn ?» Și ziceam gîndului: «Acum e bine, acum e de la Duhul Sfînt. Ceea ce e al tău e viclean, e de la draci, e dintr-o stare pătimașă» 1084. Și astfel, niciodată nu îngăduiam gîndului să mă facă să mă încred în mine însumi, fără întrebare.
1083. Tot ce răsare din sfera mărginită a unei gîndiri individualiste, e prin sine lipsit de vederea largă, care ține seama în mod echilibrat de intercondiționarea tuturor. E de la diavolul, care vrea să rupă în bucăți creațiunea și să scufunde pe fiecare într-o existență extrem de redusă, intr-o existență chinuită, de umbră, de mișcare dezordonată, nerațională și contradictorie a umbrelor. Totul e o falsă cunoștință, o cunoștință a fîșiei, care nu e deplin reală, întrucît nu e în țesătura întregului, în comunicare de viață între toate. «Dreapta socoteală», atit de lăudată în scrierile duhovnicești răsăritene, vine și ea dintr-o îndelungată experiență a vieții de comunitate, de împreună-sfătuire cu alții. Ea ține seama de toate laturile realității, de toate punctele de vedere posibile, în judecata ce o dă. De aceea sfatul se cere mai ales de la «bătrîni», care au adunat în cursul anilor îndelungați multă experiență de viață și multe păreri de la foarte mulți.
[37] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul IX, Ed. cit. , pp. 533-534.
3. Să vedem, așadar, cum a evoluat pregătirea duhovnicească a Părintelui Arsenie Boca.
A corespuns acestei necesități de smerenie pentru vindecarea minții, ca lucrearea sfinției sale să nu fie amăgitoare?
4. a) La început și Părintele Arsenie Boca avea duhovnic, și primea și sfat de la alții:
„Scrise cu ajutorul Domnului şi cu al Maicii Sale dimpreună cu blagoslovenia Părintelui meu duhovnic Stareţul Antipa, cât am petrecut în Sfântul Munte: Martie, Aprilie şi Mai 1939, de pe manuscrisele Stareţului. – Dumnezeu să-i primească ostenelile. ”
[38] †PS Daniil Stoenescu, episcop locţiitor al Daciei Felix, Părintele Arsenie: omul îmbrăcat în haină de in şi îngerul cu cădelniţa de aur, E. Charisma, Deva, 22009, p. 9.
Arsenie Boca mi-a fost foarte apropiat ca student la Sibiu. Venea la mine si statea luni de zile uneori. Dupa aceea s-a facut calugar, a stat in Bucuresti pe la un frate al meu…
[39] Parintele Dumitru Staniloae despre Parintele Arsenie Boca si Corneliu Zelea Codreanu: <http://www. apologeticum. ro/2010/11/parintele-dumitru-staniloae-despre-parintele-arsenie-boca-si-corneliu-zelea-codreanu/>,
După un timp, a venit părintele Arsenie de la Sâmbăta, pentru a scrie după dictatul tatei și l-a ajutat astfel câteva săptămâni la munca de traducere.
Despre el s-au vorbit multe, bune și mai puțin bune, cu atât mai mult cu cât evoluția lui a fost neobișnuită. Se numea Zian Boca, originar din zona Apusenilor și fusese student la pictură la București, vreme de un an. Apoi s-a hotărât pentru teologie. Cum la București se aciuase și el, ca atâția alții, la unchiul Gheorghe, căruia el i-a dat porecla „Babu”, s-a apropiat și de noi.
Dintr-o autentică dorință de trăire spirituală, fără îndoială, și cu multă sinceritate, a început să ducă o viață foarte ascetică. Pleca dimineața la pădure, având cu el o scândurică pe care îngenunchea la rugăciune și medita îndelung.
S-a călugărit la Mănăstirea Sâmbăta, luându-și numele de Arsenie. A continuat o vreme să ducă o viață aspră și a căpătat o anumită notorietate. Venea deseori la noi, fiind primit ca un membru al familiei. Discuta mult cu tata, care îi vorbea cu insistență despre dreapta socoteală și despre smerenie, așa cum se menționau ele în Filocalie și care, considera tata, erau două virtuți de bază ale unui monah.
îi repeta mereu părintelui Arsenie: „Cel mai mare pericol pentru un călugăr este să se lase smintit de laudele celorlalți. ” (Trebuie să subliniez că termenul de „sminteală”, care apare deseori în scrierile spirituale, nu are semnificația unei anomalii psihice, a unei minți deranjate, ci a ducerii în ispită, a abaterii de pe drumul plin de eforturi și jertfe, care este viața unui călugăr adevărat). „Fugi cât poți atunci când cineva începe să te privească cu admirație, să te laude. Oricât ar părea de nevinovată, faima pe care oamenii o construiesc în jurul tău are consecințe fatale. Știau ei Părinții ce știau atunci când fugeau de lume și se izolau m singurătate… Smerenia e cea mai eficientă armă a monahului, în lupta cu ispitele, cu tentațiile zilnice…” spunea tata.
Din păcate, de cuvintele lui de prevenire, constituind un avertisment real, nu s-a ținut seama. Au fost desigur și alte asemenea cazuri. Mulți au eșuat în drumul de ascensiune spirituală pentru că s-au lăsat ademeniți de trufie, de perfidia slavei deșarte. Pe de o parte, se greșește construindu-se idoli și legende, din nevoia de extraordinar și senzațional, care a animat omenirea dintotdeauna. Pe de altă parte, laudele și admirația simt o capcană dulce, căreia îi cad pradă cei ce nu sunt destul de tari pentru a le rezista. Adulația mulțimii le devine necesară, se scaldă în auto admirație, în convingerea că sunt supraoameni care nu pot să greșească, în voluptatea faimei pe care cred că au dobândit-o. Odată deschisă poarta trufiei, prin ea năvălesc toate celelalte păcate. După cum spun Sfinții Părinți, monahii trebuie să lupte continuu împotriva acestor ispite fundamentale, care îi prăvălesc de pe drumul îngust și spinos al ascensiunii spre adâncurile impure.
La vremea aceea însă, părintele Arsenie se considera încă ucenicul tatei și vreme de câteva săptămâni a scris după dictat, cu scrisul lui mărunt și ordonat, ceea ce traducea tata din limba greacă.
[40] Lidia Stăniloae Ionescu, Lumina faptei din lumina cuvântului: împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, București, 22010, pp. 44-46, 140-142, 146-147, 198-201, 231-236, 291-292.
5. b) Da… așa a fost până la un punct. Mai apoi, însă, iată ce a pătimit:
[…] Ne-am văzut toți de treburile noastre. Tata traducea Filocalia mai departe, Scria acum singur, căci părintele Arsenie plecase între timp.
[…] Peste câțiva ani am mai fost odată cu tata în Munții Făgăraș, între timp, părintele Arsenie plecase la Prislop. Tata, căruia îi ceruse sfatul, se împotrivise proiectului de a face acolo o mănăstire de maici.
Mi-aduc aminte că părintele Arsenie a venit la București în acest scop. Au discutat îndelung amândoi. Tata avea o expresie foarte severă, de puține ori îl văzusem atât de categoric. Nu era de acord. îi spusese părintelui Arsenie că acest lucru ar putea da loc la o sumedenie de ambiguități și neînțelegeri.
„Părinte, fă o mănăstire de călugări. Ar fi foarte bine venită acolo. Adună câțiva tineri buni, serioși, și întemeiați acolo o mănăstire, cu activitate duhovnicească, cu slujbe, predici, educație religioasă. Oamenii au nevoie de așa ceva. Legați-o și de o activitate intelectuală, pe lângă cea pastorală. Sigur se găsesc călugări care vor să se dedice studiului. Se pot face traduceri, mai există atâtea manuscrise neexplorate. Poate lua naștere acolo un centru cu adevărat important de care să-ți legi numele și o lucrare spirituală, de folos pentru toată țara. ”
Părintele Arsenie n-a mai revenit niciodată la noi. Nici măcar atunci când mănăstirea de maici a fost desființată și el s-a stabilit împreună cu maica Zamfira la București, în casa părinților ei. L-am întâlnit odată pe stradă: civil, fără barbă. Nu mai avea nici rasa albă care-i dădea prestanță. Dacă n-ar fi fost acel chip cu trăsături prelungi, caracteristice, nu l-aș mai fi recunoscut. Nu mai era părintele Arsenie cum îl știam, cel care în tinerețe, îngenunchea în zăpadă, pe o scândură îngustă, rugându-se. Sau cel care, mai târziu, vorbea credincioșilor ce-l ascultau cu venerație: „Măi, ce știți voi? Și așa nu pricepeți ce vă vorbesc eu păsărește!” Devenise o persoană anonimă, un trecător pe străzile Bucureștiului și atât.
[41] Lidia Stăniloae Ionescu, Lumina faptei din lumina cuvântului: împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae, Ed. cit. , pp. 44-46, 140-142, 146-147, 198-201, 231-236, 291-292.
Părintele Arsenie Papacioc:
Și acum… s-a făcut Mănăstirea Prislop cu stareț… Arsenie. Noi l-am învinuit că: nu ții cont, nu ții legătura cu Biserica, (noi cei de la Antim),
[42] Aici Părintele Arsenie, gândind bisericește, arată că nu a fost opinia lui, ci a multora, inclusiv a celor de la Sfânta Mănăstire Antim, care învățau din minunata lucrare a Rugului Aprins, reînvierea lucrării lăuntrice a Filocaliei, pe care Părintele Arsenie Boca – de dragul Maicii Zamfira și a propriei lucrări spectaculoase – a refuzat să o practice, deși Părintele Profesor Dumitru Stăniloae și alții l-au îndemnat să o facă. Vezi și informațiile valoroase din cartea Arhimandritului Paulin Lecca și a doamnei Lidia Stăniloae.
și te invităm să iei parte la sfătuire cu noi aicea… uite așa…. N-a primit, pentru că el era… nu putea să-și hrănească antimandarele lui.
Părintele Ioanichie Bălan: Da, da… scopurile…
[43] Convorbirea duhovnicească de mai sus a avut loc cu ocazia vizitei la Sfânta Mănăstire Sihăstria, a Părintelui Arsenie Papacioc, din 1996. Ea s-a ținut în chilia Părintelui Varsanufie Lipan, duhovnicul Părintelui Cleopa Ilie, unde acum este locul de închinare în memoria Părintelui Paisie Olaru. La ea au participat (mai cunoscuți):
Arhimandriții:
Cleopa Ilie, Ioanichie Bălan, Arsenie Papacioc, Arsenie Popa (actualul stareț al Sihăstriei).
-
Monahul Iachint, ucenicul de chilie al Părintelui Cleopa.
-
și… mulți alții, din obștea Sfintei Mănăstiri Sihăstria.
<https://www. youtube. com/watch?v=w9AAI9iwvkM>.
Este știut că Părintele Arsenie nu a căutat să se zidească printr-un părinte duhovnicesc, întru Hristos. Care este lauda lui? Lauda lui Hristos este Tatăl, zice: „Eu de la Mine nu am grăit; ci Tatăl cela ce M-a trimes pe Mine, Acela poruncă Mi-a dat, ce voi zice și ce voi grăi” (Ioan 12, 49); și în alt loc: „Eu slava care Mi-ai dat-o Mie, am dat-o lor ca să fie una, precum Noi una suntem; Eu întru ei și Tu întru Mine, ca să fie ei desăvârşit întru una și ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimes” (Ioan 17, 22-23). Cine este Părintele său duhovnicesc? Mitropolitul Nicolae Bălan când a văzut că avea talent la caricaturi, la trimes la școală, la trimes în Sfântul Munte Athos și văzându-l că are priză la popor la hirotonit și avansat. Apoi tot el la dus la Mănăstirea Prislop și tot el la chemat de acolo. Atunci, din păcate, Părintele Arsenie, (cred) nu a făcut ascultare și de aici i-a venit căderea, el l-a rugat pe Mitropolit să-l lase în continuare la Prislop
[44] Vezi: Părintele Arsenie Boca mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca 2002, p. 32, 218.
Atunci neascultându-l nici pe Părintele Dumitru Stăniloae, care dorea ca la Prislop împreună cu Părinții Dometie și Antonie Plămădeală să lucreze la Filocalie, o introduce pe Julieta cu care avea legătură de la Sâmbăta de Sus și îi determină pe aceștia să plece. Într-un an o face stareță pe aceasta și apoi vin problemele. Acest Părinte al său, Mitropolitul Nicolae Bălan, se spovedea la Părintele Cleopa și (cred) se plângea cu privire la el. De asemenea și Mitropolitul Nicolae Mladin, P. S. Andrei Magerul și Mitropolitul Antonie Plămădeală, care a fugit cu motiv întemeiat de la Prislop la Mănăstirea Slatina, se spovedeau la Părintele Cleopa și (cred) se plângeau cu privire la Părintele Arsenie Boca. Cele auzite de la aceștia (cred) l-au determinat pe Părintele Cleopa să-i scrie acele scrisori, cu smerenie, Părintelui Arsenie, în care îl ruga să vină la Mănăstirea Slatina să-i folosească duhovnicește. Dar Părinte Arsenie nu a venit la Slatina. Apoi, știu din gura Părintelui Cleopa că dus fiind de Sfântul Sinod să pună rânduială în mănăstirile din Ardeal, mai cu seamă la Mănăstirea Arad Gai, l-a întâlnit pe Părintele Arsenie la Episcopia Aradului și a dorit să i-a binecuvântare, să-l îmbrățișeze, dar nu a reușit. Părintele Arsenie i-a zis batjocoritor: „Ce măi moldovene vii tu să ne înveți călugărie!”
Odată Părintele Cleopa mi-a mărturisit de ce nu dădea binecuvântare la oameni să-i citească Acatistul Părintelui Arsenie Boca și băga cuvântul, ca să nu se smintească aceștia: „Nu-i citiți Acatistul căci nu e canonizat!” Înțelegerea sfinției sale cu privire la Părintele Arsenie era precum a majoritatea Părinților duhovnicești, care l-au cunoscut, aceea că: „Împrietenirea cu Julieta i-a adus căderea”.
Iată, este știut, lauda Părintelui Cleopa sunt Părinții lui, în primul rând Duhovnicul Paisie Olaru și Starețul Ioanichie Moroi. Cu Părintele Arsenie nu stau lucrurile la fel, nu a ținut la aceasta, după cum mărturisește el însușii, a căutat să se apropie de Dumnezeu prin „cunoștințele din cât mai multe domenii”, până chiar și din magie. Cine, dintre cei care au fost aproape de Părintele Arsenie Boca și au dorit să rămână întru Hristos, Mântuitorul nostru, nu au mărturisit adevărul? Iată, până și Părintele Teofil Părăian […], zice: „nu am un cult pentru el”
[45] Vezi: Părintele Arsenie Boca mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca 2002, p. 221.
[46] Din DVD-ul dat nouă, de către Părintele Iachint, la Sfânta Mănăstire Pavel, din Sfântul Munte, în Joia Mare, 2015
De unde i se trage toată această tragedie?
sfintiinugresesc 