pag. 46 – STIL SAU ADEVĂR?

46

C. STIL SAU ADEVĂR?

Pe scurt, a judeca viața și învățătura unui om este greu. Simplismul duce în rătăcire, iar radicalismul este un semn clar că deja suntem în afara Căii lui Dumnezeu.

[Ne mirăm că nu zice nimic de radicalismul de „bici al lui Dumnezeu” fără discernământ și universal al Părintelui Arsenie Boca, în schimb se leagă de cei care îl contestă ca Sfânt în mod radical. Pentru unii mumă, pentru alții ciumă.

Nici simplismul în orice context nu duce la rătăcire, nici radicalismul nu este vreun semn sigur de cădere de la Calea lui Dumnezeu. Este vorba și de stil.

Vedem cum oamenii simpli din pateric înțelegeau fără prea multă sofisticărie intelectuală multe:

L-a întrebat odată avva Arsenie pe un bătrân egiptean pentru gândurile sale iar altul văzând aceasta, i-a zis: “Avvo Arsenie, cum atâta învățătură latinească și elinească având, întrebi pe acest țăran pentru gândurile tale?” Iar el a zis către dânsul: “Învățătura latinească o am eu cu adevărat, dar alfabetul acestui țăran încă nu lam învățat”.1329

Apologetica este și ea o lucrare duhovnicească. Să citiți puțin radicalismul Sfântului Cuvios Ioan Damaschin, Sfântului Ierarh Epifanie al Salaminei, Sfântului Ierarh Metodie al Patarelor, Sfântului Cuvios Cosma Etolul, Sfinților Cuvioși Paisie și Ioan Iacov de la Neamț. Sigur că este preafrumoasă și delicatețea Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul, dar același har al Sfântului Duh lucrează și la unii și la alții, după împrejurări și firea fiecăruia.

De altfel iată ce ne învață chiar Dumnezeiescul Maxim:

29 Patericul egiptean…, Pentru Avva Arsenie, 6.

47

34. Necurăția minții constă întâi în a avea o cunoștință mincinoasă; al doilea, în a ignora ceva din cele universale (zic acestea despre mintea omenească, căci îngerului îi e propriu să nu-i fie necunoscut nimic din cele particulare); al treilea, în a avea gânduri pătimașe ; iar al patrulea, în a consimți cu păcatul.

35. Necurăția sufletului constă în a nu lucra după fire. Căci din aceasta se nasc în minte gândurile pătimașe. și lucrează după fire atunci când puterile ei pătimitoare, (pasionale), adică iuțimea și pofta, rămân fără patimă în întâlnirea cu lucrurile și cu înțelesurile (chipurile) lor.

36. Necurăția trupului este păcatul cu fapta.

[…]Altceva este lucrul, altceva înțelesul lui, și altceva patima. Lucrul este de pildă: bărbat, femeie, aur și așa mai departe, înțelesul (chipul) este amintirea simplă a ceva din cele de mai sus. Iar patima este iubirea nerațională sau ura fără judecată a ceva din cele de mai înainte. Deci lupta monahului este împotriva patimii.30

Deci se poate păcătui și prin ură irațională față de păcătos sau eretic, dar și prin iubire irațională față de păcatele și ereziile lui. Tot așa și ura împotriva păcatului și ereziei este rațională (deci virtute) și iubirea păcătosului sau ereticului este și ea o virtute, chiar dacă nu se vede din cauza râvnei de a combate păcatele sau ereziile lui.

Să dăm și un exemplu de radicalism Ortodox:

Ducînduse Sfîntul Mitrofan la Domnul, a fost pus ca patri-arh al Constantinopolului, Alexandru. El a păstorit bine turma cea cuvîntătoare a lui Hristos şi gonea lupii eretici şi elini; pentru că nu numai cu arienii avea mare luptă, dar şi cu filosofii. Unii din aceşti filosofi, îndrăznind, se apropiau de împărat şi îl certau, că a lepădat credinţa cea veche părintească, a lepădat legile romane şi greceşti şi a primit o credinţă şi o lege nouă, care va fi, nu spre întărire, ci spre risipirea împărăţiei. Ei rugau pe împărat să le poruncească să întrebe de credinţă pe Alexandru, episcopul lui; deci, împăratul a poruncit să se facă întrebare. Alexandru, arhiereul lui Dumnezeu, deşi era neînvăţat în filosofia elinească, însă, fiind plin de Duhul Sfînt, nu s-a lepădat de întrebare.

Ducînduse mulţi filosofi şi voind toţi să se întrebe cu episcopul creştinesc, arhiereul i-a rugat să aleagă pe unul din ei mai înţelept şi cuvîntător şi săl pună înaintea sa la întrebare, iar ceilalţi să asculte toţi. Sfîntul le zicea: “Altminteri nu voi putea eu, un singur om, să vă dovedesc la toţi, cînd veţi striga şi vă veţi gîlcevi; de aceea voi, filosofii, să alegeţi pe care îl ştiţi că este mai înţelept”. Deci, ei au ales unul şi lau pus înaintea arhiereului, iar ei singuri sau gătit la ascultare cu luare aminte.

Începînd, Preasfinţitul Patriarh Alexandru a zis către filosof: “În numele Domnului meu Iisus Hristos, îţi poruncesc să taci!” Şi îndată i sa legat limba filosofului şi a rămas mut, neputînd zice nimic.

Văzînd aceasta, adunarea filosofilor sa înfricoşat şi sa ruşinat. Deci, unii din ei au fugit de ruşine, iar alţii au crezut în Hristos. Filosoful cel amuţit, văzînd prin ameninţare rătăcirea sa, iar credinţa creştinească arătîndu-i-se a fi dreaptă, a căzut la picioarele arhiereului şi i sa dezlegat limba din amuţire, şi cu mare glas a început a slăvi pe Hristos şi sa botezat împreună cu ceilalţi prieteni ai săi. Atunci s-a făcut bucurie împăratului şi tuturor credincioşilor, încît Dumnezeu, Care a dăruit atîta putere minunată plăcutului său, se preamărea de toţi.

După aceea, Sfîntul Alexandru a omorît cu rugăciunea şi pe răucredinciosul Arie, pentru că, trecînd cîţiva ani de la Sinodul cel dintîi a toată lumea şi fiind chemat la Constantinopol acel eretic, a amăgit cu vicleşug pe dreptcredinciosul împărat Constantin, cînd la întrebat de crede astfel, precum Sfinţii Părinţi au întărit în Sinodul din Niceea. Iar el, avînd în sîn hîrtia ereticeştii sale credinţe, lovea cu dreapta pieptul, zicînd: “Aşa cred”. Ca şi cum învoindu-se cu credinţa cea întărită în Niceea, iar cu gîndul zicea: “Aşa cred, precum am scris cu mîna mea, şi cum am în sînul meu”. Jurînduse înaintea împăratului că aşa crede, şi împăratul neştiind un vicleşug ca acela, a crezut cuvintele lui cele meşteşugite; deci, la trimis la Preasfinţitul Alexandru, poruncindu-i să primească pe Arie întru împărtăşirea bisericească, ca pe un dreptcredincios.

30 Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Sfântul Maxim MĂRTURISITORUL, Filocalia…, Ed. cit, Vol. II, pp. 121-123.

48

Ziua de Duminică a fost rînduită ca să intre Arie în biserică spre împărtăşire. Sfîntul Alexandru se lepăda al primi pe el, ca pe un începător de eresuri. Fiind sîmbătă spre Duminică, în acea noapte arhiereul lui Dumnezeu, Alexandru sa aruncat la rugăciune înaintea sfîntului prestol şi cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu ca îndată săi ia sufletul din trup, ca să nu vadă ziua aceea, în care Arie avea să se apropie şi să ia împărtăşirea cu Sfintele Taine. Dar Dumnezeu, milostivindu-se spre Biserica Sa, a hotărît să piardă pe Arie de pe pămîntul celor vii.

Sfîntul rugînduse astfel lui Dumnezeu, după ce sa făcut ziuă, s-a apropiat ceasul sfintei slujbe. El a văzut pe Arie că venea din palatul împărătesc la biserică cu multă mîndrie, înconjurat de boierii împărăteşti, care erau de eresul lui şi de o mulţime de oameni înarmaţi. Apropiindu-se de locul ce se numea “Tîrgul lui Constantin”, unde era un stîlp de marmură, care avea pe sine coroana împărătească, a căzut frică asupra lui de conştiinţa ce-l mustra pe el şi de frică ia venit nevoia cea trupească; deci, îşi căuta loc ascuns. Din întîmplare a aflat o privată a poporului, în care, intrînd el, a fost lovit cu o durere cumplită la cele dinăuntru şi a crăpat în două ca şi Iuda, iar maţele lui au ieşit prin şezut. Astfel a pierit cu ticăloşie, lepădînduşi sufletul cu amar!

Văzînd cei cel aşteptau afară că nu mai iese, au intrat la el şi lau găsit mort în privată, zăcînd în sînge. Atunci îndată sa înştiinţat toată cetatea de cumplita moarte neaşteptată a ereticului Arie. Deci, ereticii s-au ruşinat, iar dreptcredincioşii sau bucurat, că Hristos, adevăratul Dumnezeu, este biruitorul vrăjmaşului şi hulitorului. Preasfinţitul Patriarh Alexandru, auzind de aceasta, a dat mulţumire lui Dumnezeu, Cel ce S-a milostivit spre Biserica Sa şi a scăpato de acel lup cumplit. Dreptcredinciosul împărat Constantin cel Mare, auzind de moartea lui Arie, s-a întărit mai mult în dreapta credinţă, şi dogmele Sinodului din Niceea le-a ţinut pînă la sfîrşitul său.

Astfel a fost primită înaintea lui Dumnezeu rugăciunea cea dreaptă a lui Alexandru, marele arhiereu al lui Hristos, care, ca şi cu o armă ascuţită, a omorît pe vrăjmaşul Domnului. Deci, a făcut prăznuirea bisericii celei dreptcredincioase. După aceea şi Sfîntul Grigorie Cuvîntătorul lui Dumnezeu, în cuvîntul său către constantinopolitani, îl pomeneşte, grăind cu laude: “Adevăr vă zic vouă, deoarece sînteţi ucenici ai preaalesului Alexandru, ai marelui ierarh şi propovăduitor al Preasfintei Treimi, care, cu cuvîntul şi cu lucrul a gonit rătăcirea ereticească. Aduceţivă aminte de rugăciunile lui cele la fel cu ale Apostolilor, prin care a pierdut pe începătorul şi povăţuitorul necurăţeniei, în locul la care vrednică era limba necurată, ca prin necinste să se izbîndească şi prin moartea cea necinstită, care cu dreptate la ajuns, ca să se mustre veşnic vătămarea cea purtătoare de moarte ereticească, care a pierdut multe suflete”.

Acestea le-a grăit Sfîntul Grigorie spre lauda Sfîntului Alexan-dru şi spre defăimarea răucredinciosului Arie, aducînd aminte de moartea cea necinstită a lui Arie, care s-a întîmplat la acel loc necurat, prin rugăciunea Sfîntului Alexandru. Căci, precum el a ocărît pe Fiul lui Dumnezeu, hulind dumnezeirea Lui cea întocmai puternică cu a Tatălui şi de-a pururea fiitoare, tot aşa ocară a luat prin moartea cea necinstită, izbîndindu-se ocara prin ocară.31

Probabil că pentru Părintele Mihai-Andrei Aldea Sfântul Ierarh Alexandru era un fundamentalist radical, aflat în afara Căii lui Dumnezeu.

Vedem că Sfântul Ierarh Alexandru nu practica radicalismul Părintelui Arsenie Boca.

Părintele Arsenie Boca acționa fără discernământ, atacând el însuși și biciuind pe mai toți oamenii ce veneau la el ca să fie apărați (sărmanii, ei cautau alinare și apărare față de vrăjmașii nevăzuți, neștiind că merg la un mai mare vrăjmaș al sufletului lor, cu mască de prieten și doctor). Îi paraliza cu proorocii demonice ca să pară Sfânt, vădind public păcate lor personale (ce ar fi putut fi discutate cu mult mai bine între patru ochi, fiindcă nu afectau decât pe cunoscuții lor, iar nu întreaga Biserică).

Dimpotrivă, Sfântul Ierarh Alexandru doar când era obligat de apărarea turmei sale care șovăia în credință, amuțea prin cuvânt (fiindcă vrăjmașii Cuvântului nu ar fi primit cuvinte) numai pe căpetenia păgânilor ce atacau ei înșiși (prin păcatul public deci cu mult mai grav al

31 <http://paginiortodoxe.tripod.com/vsaug/08-30-sf_alexandru_ioan_si_pavel.html&gt;, luni, 14 martie 2016.

49

ereziei) întreaga Sfântă Biserică provocând dezbinare și clătinare a de abia încreștinatului imperiu.

Sfântul nu ataca pe Arie cu forțe hipnotice (cum ataca Părintele Arsenie Boca atât pe vrăjmași cât și pe ucenici), ci se ruga lui Dumnezeu ca mai bine să sufere el însuși chiar și moarte decât să vadă urâciunea pustiirii Arie (al doilea Iuda), șezând la locul cel Sfânt, lăsând pe Dumnezeu să hotărască rezolvarea.

Tot așa și Părintele Gheorghe Anițulesei dorește să amuțească pe căpetenia noului hinduism Părintele Arsenie Boca și preferă să i se omoare cinstea sa de preot de mir (prin acuzele adepților Prislopului că ar fi un hulitor fanatic), decât să lase pe adevăratul hulitor să-i înșele turma încredințată sfinției sale prin preoție.

După opinia Părintelui Mihai-Andrei Aldea Sfântul Ierarh Alexandru ar fi trebuit să stea cu toți filozofii păgâni de vorbă, să-i invite la o cafea, să le asculte hulele, să le spună că e fascintat de ei fiindcă vorbesc foarte frumos retoric, că îi apreciază ca pe niște înțelepți, dar nu poate fi de acord cu ei și nici nu poate să le dea vreun răspuns, fiindcă argumentele pe care le-ar aduce el nu țin de filozofia pământească, ci de credință, din care ei oricum nu o să înțeleagă nimic. Ar fi trebuit să-și ceară iertare ca să nu fie cumva supărați cu el, dacă i-a obosit ascultându-i, fără să le poată răspunde ceva… Următoarea etapă ar fi fost că Sfântul Constantin cel Mare și tot poporul ar fi revenit la păgânism, fiindcă nu ar fi putut să fie de acord cu o religie așa prostească, care nu are nici măcar vreun argument de adus filozofiei.

1Co 2:4 Iar cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii, 5 Pentru ca credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu.

Sau ar fi vrut Părintele Mihai-Andrei Aldea ca Sfântul Ierarh Alexandru să-l întâmpine pe Arie cu flori, daruri și bucurie, că în sfârșit s-a făcut unirea bisericilor și să-i dea Sfânta Împărtășanie (că doar s-a pocăit), ba să-l invite și la masă să arate tuturor ce iubitor de oameni este el… A doua zi, Arie ar fi spus că și Sfântul Ierarh Alexandru și Sfântul Constantin cel Mare erau arieni și aceasta este credința cea adevărată. Consecința ar fi fost că noi astăzi am fi crezut că Domnul nostru Iisus Hristos nu este Dumnezeu și am fi ajuns în iad, lepădându-ne de El.

Nu este de mirare… dacă Părintele Mihai-Andrei Aldea vede în hulele de la Colectiv cuvinte perfect Ortodoxe și în sataniști Sfinți, să aibă o astfel de concepție despre iubire și apărarea adevărului sau să creadă că Părintele Arsenie Boca este Sfânt și hulele sfinției sale numite Cărarea Împărăției sunt Ortodoxie, iar pe cei care iau atitudine din râvnă pentru adevăr (după modelul Sfinților) ca fiind fundamentaliști radicali aflați în afara Căii lui Dumnezeu. Probabil pentru Părintele Mihai-Andrei Aldea Calea lui Dumnezeu este Cărarea Împărăției Minciunii date anatema.

Ce bine că pentru Sfinții Calea este tot una cu Adevărul, adică Însuși Domnul nostru Iisus Hristos.

Ioan 14:6 Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.

***

Este foarte limpede pentru cei nepărtinitori că nu stilul de iubire (irenic) sau ură (apologetic) contează, ci raționalitatea cuvântului, adică slujirea adevărului, definește lucrarea lui Dumnezeu în contrast față de cea pătimașă a ucigașului tată al minciunii. Este și eretic irenic și Ortodox irenic, sunt și eretici apologeți și Ortodocși apologeți.

Nu stilul ci adevărul contează.

Ne aduce vreo cunoștință mincinoasă Părintele Gheorghe? Dacă da, face un păcat împotriva minții noastre și ne afectează primejdios. I se aprinde iuțimea împotriva Părintele Arsenie Boca ca om, iar nu din râvnă pentru adevăr și expresie retorică? Dacă da este sfinția sa este afectat. Noi putem trece peste aceasta și să ne folosim de adevărul din spusele sale, fiindu-i recunoscători. Dacă ne poticnim de stil, înseamnă că punem mai mult preț pe estetică, decât pe etică, pe coajă, decât pe miez, pe dulceața graiului, decît pe hrana cea tare plină de conținut a adevărului.

Sigur că este important și contextul. Părintele Gheorghe Anițulesei nu s-a adresat unor rafinați intelectuali ci oamenilor simpli amăgiți prin simplitatea mesajului de la Prislop: face

50

minuni, deci e bine, deci e Sfânt. Nu cred că aceștia ar avea răbdare să citească un studiu cu citate din Sfinții Părinți. Au și ei nevoie de hrană pe înțelesul lor, iar Părintele Gheorghe este un iscusit bucătar pentru ei. Stilul sfinției sale retoric și râvnitor pentru scumpătatea canoanelor face bine și mulți s-au întors cu adevărat la pocăință prin cuvintele sale. Sigur, însă, că un intelectual obișnuit cu rafinamentele nuanțate ale argumentației va fi nemulțumit de un astfel de discurs radical, dacă nu este convins mai întâi prin hrana cea mult nuanțată și profundă, administrată cu multă gingășie, dar fără compromis, din Sfinții Părinți.

În schimb un foșnet rafinat academic, ce declară că vrea să apere adevărul poate să fie și șoapta vicleană a unui șarpe gândit. Dacă mânia este strunită printro blândețe naturală sau educație impusă, avantajul este al vorbitorului, că nu se agită și este credibil, dar dacă mesajul este mincinos este păcat împotriva minții noastre, cu atât mai primejdios, cu cât este mai credibil prin blândețe.

Desigur că:

Atâta adevăr se cuprinde în cunoștința fiecăruia, câtă siguranță îi dau blândețea, smerenia și dragostea. 32

Este un indiciu, poate chiar unul mare.

Dar dacă se obține o blândețe, smerenie și dragoste artificiale prin mijloace psihologice, educaționale și chiar fățărnicii demonice și se pun în slujba minciunii, ce va fi atunci cu noi?

Cazuri de eretici politicoși, cu obiceiuri bune, au fost și vor mai fi, aceasta însă nu contează pentru Ortodocși, ci numai adevărul:

În cetatea Samosatelor, în locul Sfîntului Evsevie a fost trimis de arieni un episcop cu numele Evnomie care cugeta cele arienești. Acela venind în cetate, nimeni nu i-a dat cinstea ce i se dădea unui episcop; pentru că n-a ieșit întru întîmpinarea lui nici un om, nici bogat, nici sărac, nici meșter, nici lucrător de pămînt, nici bărbat, nici femeie, nici bătrîn, nici tînăr, nici măcar un copil, deoarece toți cetățenii erau dreptcredincioși și nu voiau să cinstească pe episcopul cel răucredincios, nici să se binecuvînteze de el și nici săl vadă.

Deci, Evnomie a intrat în episcopie și a luat biserica sobornicească cu stăpînire împărătească. Oamenii, văzînd aceasta, nu se duceau la biserica aceea, neiubind pe ereticul care era întrînsa arhiereu și nimeni nu mergea la el nici în casă, nici în biserică, nici la locuința arhierească. Astfel Evnomie nu ședea în episcopie decît numai cu cei care veniseră cu el. De el se povestește că, deși cu credința era rău credincios, însă la obicei era bun, blînd, răbdător, smerit și iubit de toți. Despre obiceiul lui cel bun se grăiește aceasta: Odată a intrat, după obiceiul acelei țări, în baia cea de obște ca să se spele. Slugile au închis ușa după el, ca să nu intre alți oameni acolo, unde se spăla episcopul. El, înțelegînd că mulți stăteau înaintea ușii, vrînd să se spele, a poruncit slugilor să deschidă ușa și să dea voie tuturor celor ce voiau să intre în baie să se spele împreună cu el.

Deci au intrat mulți, dar, văzînd pe episcop șezînd în scăldătoarea cea caldă, stăteau înaintea lui pentru cinste, iar el îndemna pe cine voiește să intre în aceeași scăldătoare, ei însă nu îndrăzneau. Evnomie, cunoscînd că pentru cinstea lui nu îndrăzneau să se spele, pentru aceea s-a mîhnit și a ieșit degrabă din baie, ca cel ce nu voia să se necinstească. Atunci oamenii care ieșiseră din baie, îndată au vărsat acea apă din scăldătoare ca fiind spurcată prin spălarea ereticului. Ei au spălat bine vasul, de spălarea ereticului și, încălzind altă apă, și-au făcut altă scăldătoare. Evnomie, aflînd de aceea și văzînd că nu poate să tragă la el nicidecum pe oamenii din Samosata, a lăsat episcopia și a plecat într-ale sale.

După plecarea lui Evnomie, arienii au trimis la Samosata alt episcop anume Luchie, vrăjmaș al oilor lui Hristos. Dar cetățenii i-au făcut și aceluia ca celui dintîi, adică nu l-au primit cu cinste. Deci, el petrecea în episcopie numai cu ai săi, neducîndu-se nimeni din oameni la dînsul, pentru că oile lui Hristos, deși erau fără păstor, însă, aducînduși aminte bine de învățătura lui, păzeau sfînta credință fără de prihană. Ei se îngrețoșau de acel episcop eretic și aceasta o putem vedea din cele ce urmează. Într-o vreme mulți copii jucîndu-se pe uliță după obiceiul lor, aruncau cu mingea unul în altul. Episcopul Luchie, trecînd din întîmplare pe acolo, a căzut mingea între cai și a trecut pe sub careta episcopului; atunci copiii îndată au început a striga cu glas mare: “Mingea s-a spurcat cu ereticia, mingea s-a spurcat cu ereticia!” Episcopul,

32 Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Filocalia…, Volumul I, Ed. cit., p. 257.

auzind aceasta, a lăsat pe unul din slugile sale să vadă ce fac copiii și pentru ce strigă astfel. El a văzut cum copiii, au aprins un foc și cum aruncau mingea prin văpaie încoace și încolo, ca prin ardere să se curețe de ereticie.

Astfel că, nu numai oamenii cei în vîrstă, dar și copiii cei mici se îngrețoșau de acel episcop eretic, care ca o urîciune a pustiirii ajunsese în locul cel de cinste. Luchie, aflînd de aceasta, n-a urmat blîndeților lui Evnomie, ci, umplînduse de mînie, pe mulți din dregătoria cea sfințită și care apărau dogmele cele dreptcredincioase ia trimis în surghiuniri depărtate. Pe fericitul Antioh, nepotul Sfîntului Evsevie, bărbat ales între preoți, plăcut lui Dumnezeu, insuflat de Duhul Sfînt și iscusit în înțelepciunea cărților, l-a surghiunit la hotarele Armeniei, iar pe diaconul Evolghie, cel asemenea vestit între slujitorii Domnului, la gonit în pustia Oasimului, pentru care faptă n-a fost puțină mîhnire și scîrbă în cetatea Samosatelor.33

Iată ce ne învață despre aceasta, foarte limpede, Sfântul Ierarh Teodor al Edesei:

Oricine ni se împotrivește la împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, chiar de ar fi tatăl sau mama sau oricine, să ne fie vrednic de scârbă și de ură; ca să nu ne auzim: „Cel ce iubește pe tatăl și pe mama sa sau pe altcineva mai mult decât pe mine, nu este vrednic de mine.”34

Și avem confirmată aceasta de Sfânta Scriptură:

Psa 138:20 Aceștia Te grăiesc de rău, Doamne, și vrăjmașii Îți hulesc numele. 21 Oare, nu pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, am urât și asupra vrăjmașilor Tăi mam mâhnit? 22 Cu ură desăvârșită iam urât pe ei și mi s-au făcut dușmani.

Greu cuvânt pentru cei obișnuiți cu conceptul toleranței… dar el se completează cu cele de mai sus. Unii se manifestă mai tăios în scârba și ura lor duhovnicească, dar pot fi duhovnicești și nu te tulbură, ci te învață, iradiind de fapt adevărata iubire, nu prin aparențele care înșeală, ci în adâncul ei adevărat, care vrea să te scape cu orice preț de rătăcire.

Să dăm numai un mic exemplu de astfel de cuvânt, părut tăios, de la Sfinții Părinți. Și chiar este tăios, dar împotriva neroziilor și afirmațiilor prostești, chiar dacă pare a lovi în Origen:

Această absurditate face parte din neroziile lui Origen, care a susținut preexistența sufletelor. […]Trupul și sufletul au fost făcute simultan și nu numai întâi unul și apoi celălalt, după cum în chip prostesc afirmă Origen.35

Unii poate ar vrea să fie politic corecți față de Origen, să nul jignească nici în iad, și să nu îl contrazică prin ai arăta că nu are dreptate, ca nu cumva să se mâhnească din cauză că este contrazis (mai ales că mulți îi doreau canonizarea, lupta pentru aceasta durând 3 secole, până ne-a izbăvit de înșelare Sfântul Sinod al 5lea Ecumenic). Desigur, însă, că aceasta nu este în duhul Sfinților Părinți. Aceeași atitudine patristică, ar trebui să o avem și noi față de continuatorii lui Origen.

Așadar, pentru Ortodocșii autentici nu contează nimic mai mult decât adevărul… nici măcar stilul. Ei sunt preocupați doar de aceasta. Este adevăratul specific al Românilor:

Știut iaste prea Sfinții tale, că Țara Rumânească, care să socotește de mathimatici la treapta a 47 a Meridianului și a 45 a Ecvatorului să află întru aleasă parte a Evropei, trage un aer sănătos și supțire, să vecinește și cu neamuri care să laudă și să răsfață în științe filosofești. Toate aceste mijloace lesnicioase de a râdica și pre fiii Patriei aceștiia la treptele laudelor de multe științe ale celoralalți evropeni, dar iar cu toate acestea lăcuitorii rumâni ai aceștii păzite de Dumnezeu țări nu sau abătut a să zăbovi ceva întracelea. Ei de când au priimit Lumina Dreptei Credințe, din zilele Marelui și Sfântului Constantin Înpărat, sau îndeletnicit mai mult cătră întemeiarea credinței în țara lor, după cum mărturisesc nu numai letopisețele isprăvilor acestui neam, ci și multele feliuri de hrisoave ale fericiților Domni ai aceștii țări.

Mulți tineri, aprinzânduse de râvna folosului Patriei aceștiia, au mers cu mari osteneli și primejdii la țări depărtate, ca să învețe în școale vestite, nu măestrii, nici măsurarea Pământului și a înălțimii, nici Astronomie, ci numai cât să cuveniia la apărarea și întărirea sfintei creștinătăți; carii întorcânduse nu arăta alte lucruri mai cu fierbințeală, decât tălmăcirea dumnezeeștilor cărți, propoveduirea Evangheliei și bunele orânduieli ale sfintei Besearici36

33 <http://paginiortodoxe.tripod.com/vsiun/06-22-sf_evsevie_ep_samosatelor.html&gt;, luni, 1 februarie 2016.

34 Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Filocalia…, Volumul IV, Ed. cit., p. 204.

35 Sfântul Cuvios Ioan DAMASCHIN, Dogmatica. Ed. cit., pp. 132, 59.

36 <https://tiparituriromanesti.wordpress.com/2015/09/30/triod-bucuresti-1798/&gt;, miercuri, 16 decembrie 2015.

52

Înțelepți sunt Românii, fiindcă adevărata libertate se obține prin aflarea și lucrarea adevărului:

Ioan 8:32. Și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi.

Părintele profesor Constantin Galeriu ne învăța că „iubirea fără adevăr este o slabă vibrație sentimentală, iar adevărul fără iubire poate ucide”, dar și slaba vibrație sentimentală când este confundată cu adevărul poate da senzația de iubire duhovnicească ucigând prin neștiința adevărului și prin mândrie. După cum ne învăța Sfântul Ierarh Nectarie, ecumeniștii (și lacșii în general) abuzează de iubirea fără de adevăr, pe eficiența puterilor și minunilor neținând cont de dogme ca și păgânii extrem orientalii, iar zeloții (și rigoriștii în general) pe adevărul fără iubire, ca și ereticii apuseni, care toate le constrâng dogmatic, negând minunile. Poate același lucru îl găsim și în extremele pietiste și raționaliste.

Indiferent cum am jongla filosofic, nu trebuie să uităm că 1Ioan 4:8 Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire., dar El este Ioan 14:6. Calea, Adevărul și Viața

Dacă am spune că Părintele Gheorghe Anițulesei reprezintă adevărul, poate că l-am jigni, fiindcă indiferent de stil, când mustră el o face și cu dragoste, inclusiv (sau mai ales) de Părintele Arsenie Boca, dorind să-l scape de imaginea exagerată păgubitoare veșnic pentru preacuvioșia sa, de responsabilitatea amăgirii unui neam întreg prin învățături și viață rătăcite privite ca sfințenie.

Dacă am spune că Părintele Mihai-Andrei Aldea reprezintă iubirea, poate că l-am jigni, fiindcă și sfinția sa se consideră apărător al adevărului și se străduie să-i slujească, chiar dacă nu-l înțelege, fiind dezinformat.

Bine ar fi ca cineva să expună problema ca un alt Părinte Profesor Dumitru Stăniloae fără compromis în privința adevărului, dar într-un mod delicat al iubirii. Dar un astfel de om se naște rar și se formează greu, este nevoie de multă suferință și harul Sfântului Duh. Harisma echilibrului, al dreptei socoteli și al lucrării lăuntrice echilibrate, în care se unește în piatra cea din capul unghiului Hristos și adevărul în cunoaștere și iubirea în acțiune, deja apare când ai trecut hotarul despătimirii și Însuși Hristos îți insuflă cuvintele direct, fără greșeală. Dar pentru aceasta este nevoie de o mare suferință. Până atunci cei care se străduiesc să afle adevărul și să lucreze în el iubirea sunt datori cu toată smerenia posibilă, cu toată mila atinsă prin osteneală, să cerceteze Sfinții Părinți și să înțeleagă de la ei care este realitatea.

Până ne va dărui Dumnezeu un alt Părinte Profesor Dumitru Stăniloae să ne pună în față realitatea fenomenului de la Prislop să încercăm să unim binele (din străduința de delicatețe a) Părintelui Aldea, cu adevărul (din străduința de cunoaștere a) Părintelui Anițulesei, ca să împlinim porunca întreagă a Sfintelor Scripturi și a nu ne dezbina între noi:

Efe 4:13 Până vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos. 14 Ca să nu mai fim copii duși de valuri, purtați încoace și încolo de orice vânt al învățăturii, prin înșelăciunea oamenilor, prin vicleșugul lor, spre uneltirea rătăcirii, 15 Ci ținând adevărul, în iubire, să creștem întru toate pentru El, Care este capul – Hristos.

n.n.]

https://888adevarul8despre8arsenieboca8.wordpress.com/descarcare-continut-blog-sub-forma-de-fisiere-pdf/

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s