pag. 118 – PĂRINTELE ARSENIE BOCA, FRANCISC DE ASSISI, ULFILA ARIANUL

118

J. PĂRINTELE ARSENIE BOCA, FRANCISC DE ASSISI, ULFILA ARIANUL

6. „fanii lui Boca nu iau spus [Părintelui Justin Pârvu] că a pictat [Părintele Arsenie Boca] la Drăgănescu pe ereticii Ulfila și Francisc de Assisi cu aureolă” (Fenomenul… p. 7). Din nou se folosește un limbaj radical, injurios chiar. Și fără acoperire, pentru că nu are cum să știe cineva ce i-au spus sau nu ucenicii Părintelui Justin dacă nu a fost de față.

[sunt martori care spun că după ce Părintele Iustin a aflat adevărul în legătură cu Părintele Arsenie Boca a și început să sfătuiască pe mulți dintre ucenicii sfinției sale, să nu îl mai urmeze, schimbându-și părerea despre el.

În afară de aceasta nu este nevoie să fi de față în preajma Părintelui Iustin, ca să-ți dai seama că dacă sfinția sa ar fi aflat că Părintele Arsenie Boca a pictat niște eretici ca Sfinți, nu l-ar mai fi considerat Sfânt, ci, cel mult, un biet ieromonah aflat în eroare. Mesajul constant și definitoriu al Părintelui Iustin Pârvu este că numai Ortodocșii se pot mântui și cei care nu urmează Sfinților Părinți sunt rătăciți. Și un copil ar putea să înțeleagă de aici că Părintele Iustin a fost amăgit (nu de Părintele Arsenie Boca, pe care nu l-a cunoscut), ci de admiratorii sfinției sale. Numai Părintele Mihai-Andrei Aldea, neavând argumente, se leagă de cuvinte. – n.n.]

Dincolo de aceste aspecte triste rămâne faptul că, întradevăr, Părintele Arsenie Boca i-a pictat la Drăgănescu pe ereticii Ulfila și Francisc de Assisi cu aureolă.

[în sfârșit recunoaște o evidență. Ne-am fi așteptat după logica de până acum a Părintelui Aldea să susțină că Părintele Arsenie Papacioc a pictat la Drăgănescu acele scene, după moartea Părintelui Arsenie Boca, din invidie, ca să-l denigreze și bârfească în mod călugăresc. Dându-și seama, însă, că s-ar face de râs prin astfel de afirmații și că ar cădea zgomotos, în hohote, întreaga construcție de apărare a mentorului sfinției sale, încearcă, fără prea mult succes, să ne abată mintea pe alte cărări ale argumentației deșarte, doar-doar o să înghițim momeala și o să închidem ochii la Sfinții Părinți, de dragul recunoașterii (confortabile, care ne scutește de împotriviri, și ne pune în pace cu gura lumii), a părerii induse mediatic că Părintele Arsenie Boca este marele și unicul, irepetabilul „Sfânt al Ardealului” – n.n.]

Pentru a înțelege cu adevărat cum putem judeca acest gest avem nevoie de obiectivitate.

[Nu este vorba de un gest, care ar putea fi și necugetat sau accidental, ci despre o pictură, făcută în ani și restaurată chiar de sfinția sa, deci care reflectă o credință a pictorului îndelungată, de care nu știm să fi scăpat nici la moarte, mai ales că s-au găsit și alte zugrăveli ale sfinției sale pe aceeași temă și scrieri care propovăduiesc o întreagă credință ecumenistă de tip teoria ramificațiilor, nu numai că x sau y, care au fost eretici, au fost Sfinți. Aceasta pentru o adevărată obiectivitate. Chiar și cuvintele folosite de Părintele Aldea sunt subiective, găsite parcă special pentru a construi o falsă apărare – n.n.]

Nu să încercăm să demonstrăm că persoana X – aici, Părintele Arsenie Boca – este în Rai sau în Iad. Ci să încercăm sincer să ne dăm seama de ce a făcut ceea ce a făcut.

K. [Nu numai aici, dar nicăieri în acest studiu nu se încearcă vreo demonstrare că Părintele Arsenie Boca sau ucenicii sfinției sale ar fi în rai sau iad, fiindcă există șansa unei pocăințe de care noi să nu fi aflat. Nu se face o judecată a persoanei. Ci, de dragul ei, pentru a o despovăra de responsabilitatea înșelării multora prin credința și viața rătăcite, pentru a nu suporta consecințele târârii în iad prin erezii cu mască de Ortodoxie, încercăm să arătăm ceea ce a făcut rău și bun, pentru a (îl) scăpa de rău și a păstra binele. Uneori este nevoie și de a înțelege de ce a făcut așa, pentru a cunoaște mecanismele înșelării și a putea să ne luptăm din răsputeri împotriva lor, neurmându-i exemplul. A se vedea capitolele Pictura eretică; Din neascultător, amăgit de vedenii. Mai apoi, amăgitor prin false minuni; Relația cu Maica Zamfira – n.n.]

Primul lucru: era Părintele Arsenie Boca un om care punea pe picior de egalitate Biserica lui Hristos cu feluritele confesiuni sau grupări creștine? Nu.

[Nu, doar în concepția idealistă a Părintelui Mihai-Andrei Aldea și a altor nelămuriți în privința Părintelui Arsenie Boca și a Ortodoxiei. Da, în realitate, după cum vom vedea mai jos, chiar prin cuvintele și picturile Părintelui Arsenie Boca, puse în lumina Sfinților Părinți – n.n.]

În Cărarea Împărăției (p. 14, 16-17 ș.cl.) și în Cuvinte vii (p. 116), ca să luăm ceea ce este consemnare directă, Părintele Arsenie Boca arată că este o singură Biserică a lui Dumnezeu. Că aceasta nu este unde este Papa, nu este unde sunt adunările sectare, ci acolo unde sunt cu adevărat, neschimbate, Învățătura Apostolică, Sfânta Împărtășanie și Sfânta Cruce.

119

Delimitarea între Biserica lui Hristos și toate celelalte grupări (catolice sau protestante) se face politicos dar clar.

{Haideți să analizăm acum chiar acele texte propuse de Părintele Mihai-Andrei Aldea ca mărturisire de credință antiecumenistă a Părintelui Arsenie Boca.

După cum vom vedea chiar credea că nu ne putem mântui decât printr-Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică, iar aceasta este chiar credința Ortodoxă. Făcea o descriere a Sfintei Biserici distingând-o de secte prin niște caracteristici specifice. Problema sfinției sale, însă, era că și prin pictură, și prin scris, considera și propovăduia public că Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică nu este Sfânta Biserică Ortodoxă de Răsărit, ci că este compusă din mai multe ramuri, una la apus (Roma, Vatican, San Pietro) și alta la răsărit (Constantinopol, Sfânta Sofia). Dar aceasta nu mai este credința Ortodoxă, ci chiar ecumenismul de tip „Teoria ramificațiilor”. Așadar, Părintele Arsenie Boca era ecumenist sadea, cu mască Ortodoxă, crezând și propovăduind teoria ramificațiilor, iar caracteristicile specifice Ortodoxiei le extindea și la cei din eresul numit romano-catolicism, dar mai ales la cei din uniatism (de care este atât de legat prin tată – posibil și prin botez – dar mai ales prin învățătura și întreaga sa viață) considerând și sacramentele lor ca taine valabile și credința lor aproape fără de greșeală.

Redăm acum textele Părintelui Arsenie Boca citate de Părintele Aldea, rugându-vă să nu vă pripiți entuziasmați de descrierea Bisericii, ce pare Ortodoxă, deoarece aceste texte se completează și cu pictura, și cu celelalte texte ale Părintelui Arsenie Boca, și cu mărturiile ucenicilor, în care observăm cu stupoare că extinde descrierea de mai jos și la romano-catolicism. Textele care întregesc tabloul credinței reale ale Părintelui Arsenie Boca în ecumenism, le vom reda la o notă de mai jos.

NOE ȘI IISUS

Ceea ce odinioară era corabia lui Noe peste puhoaiele potopului, aceea e Biserica lui Hristos – Cel cu cruce – peste puhoaiele pierzării.

Deosebirea e că aceea a fost închisă pe dinafară de Dumnezeu și nimeni n-a mai putut intra, pe când corabia Bisericii – corabia cu crucea pe catarg – are intrarea deschisă și mai pot intra oameni învălmășiți de puhoaie. Acolo era Noe, aci Hristos, iar în valuri ucigașul, înecând pe oameni.

Se întâmplă însă ceva de neînțeles: că cei ce se chinuiesc în valuri, deși toți țin să trăiască, totuși nu toți vor să scape în corabie. Mai mult chiar, scuipă mâinile ce li se-ntind de la intrarea corăbiei. Iar mâinile sunt brațele părintești: brațele celor șapte Sfinte Taine ale lui Dumnezeu care izbăvesc pe oameni din potop, născându-i din trup în Duh, din amărâta viață la viața cerească. Aceștia, care nu vor să scape în corabia cârmuită de Iisus Hristos – Cel cu cruce – sunt fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului ca să se mântuiască. De aceea Dumnezeu îngăduie să vină asupra lor amăgiri puternice, ca să dea crezământ minciunii și să cadă sub osândă toți cei ce n-au crezut adevărul, ci au îndrăgit nedreptatea. Astfel, după trecere de vreme, îngăduind Dumnezeu, vrăjmașul mântuirii oamenilor s-a iscusit tot mai mult în rele: a scornit și el corăbii și cu ele dă târcoale peste apele potopului, ca să culeagă el pe cei ce-ntind mâinile să scape, dar scuipă Biserica. Pentru ei, pentru fiii pierzării, îngăduie Dumnezeu amăgirea nelegiută a Satanei, care li s-a făcut până acum în peste 800 de hristoși mincinoși, care de fapt sunt diavoli. Căci până acum nelegiuitul a scornit peste 800 secte, luntri sau biserici mincinoase, în care pe mulți îi ia de minte și-i duce cu el. Înșelăciunea e ușor de prins: corăbierul vrăjmaș și hristoșii mincinoși nu au crucea pe catarg, iar înlăuntru nu au cele șapte Taine. înșelăciunea e și mai vădită, întrucât oricare din hristoșii mincinoși, luat în parte, nu e fiul Tatălui; dovadă că nuși lasă ucenicii să zică “Tatăl nostru”, deși scrie: “Așa să vă rugați”. Prin urmare hristoșii mincinoși își scot ucenicii dintre fiii Tatălui și-i fac fiii pierzării. Aceștia sunt cei nesiguri în adevăr, dar siguri în înșelăciune. Apoi, oricare dintre hristoșii mincinoși, luat în parte, nu e fiul Sfintei Fecioare, dovadă căși învață ucenicii să zică rău de Maica Domnului; și în sfârșit să ne gândim la întrebarea Apostolului Pavel: “Oare s-a împărțit Hristos?”

[Din descrierea Părintelui Arsenie Boca oricine poate înțelege că cel puțin romano-catolicismul, uniatismul, arianismul, monofizismul, origenismul, pelaghianismul, stilismul, turma lui Ilie, radiestezismul, ocultismul, rasputinismul și arsenismul, fac parte din Sfânta Biserică, deoarece și ele se folosesc de Sfânta Cruce, consideră că au 7 Sfinte Sacramente

120

(Taine) sau își îndeamnă acoliții să se folosească de ele, și ele spun Tatăl nostru, și ei vorbesc de bine pe Maica Domnului. – n.n.]

Cum ajunge cineva pradă înșelăciunii, se va lămuri la vreme. Aci, răspunzând celor ce se țin mai presus de Biserică și sfinți, e destul să le aducem aminte înșelăciunea în care au căzut iudeii, ucigașii drepților, primii călători la iad cu Scriptura în mână, întrebândui: Nu după Scripturi au răstignit ei pe Dumnezeu?

DIN PĂCĂTOȘI, SFINȚI

Mântuirea e fapta milostivirii lui Dumnezeu, prin care ne scoate din păcat, dacă vrem și ostenim și noi. Dacă însă nu vrem, cu sila, nu ne mântuiește nimeni. Așa voiește Dumnezeu, ca darul mântuirii Sale să fie totdeodată și roadă cunoștinței, a voinței și a dragostei noastre. Dar Dumnezeu e așa de milostiv, că tot El ne ajută și să vrem și să lucrăm. Calea mântuirii sau Cărarea, începe când omul vine de cele mai multe ori abia viu din gâlceava cu moartea și intră în Biserica văzută, cea adevărată, care e: “Una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică”. Mântuitorul nostru a întemeiat și are numai o Biserică creștină, nu opt sute. Biserica aceasta, una, e sfântă pentru că Sfânt e întemeietorul și, ca atare, rămâne mereu sfântă, ba chiar sfințește pe păcătoși. Celelalte “biserici” – casele de adunare ale sectelor – nu sunt sfinte, pentru că sunt întemeiate de oameni robiți răzvrătirii și, ca atare, nici nu sfințesc pe nimeni. Biserica lui Hristos e sobornicească, adică stă pe temelia celor șapte soboare a toată lumea

[Bun lucru, acum scoate arianismul, monofizismul, origenismul, pelaghianismul și… arsenismul (care propovăduiește învățături date anatema de toate cele 7 Sfinte Sinoade Ecumenice, după cum vom vedea la finalul acestui studiu). Dar cum rămâne cu restul? – n.n.]

și, prin furtunile istoriei, e cârmuită nevăzut de Mântuitorul însuși, nu de vreun înlocuitor al Său, mai presus de soboare.

[Ce cuvânt frumos! Am putea spune că acum, de abia, exclude în sfârșit romano-catolicismul și uniatismul. Așa să fie oare? Din păcate, după cum vom vedea în alt text al sfinției sale, chiar dacă nu este de acord cu ideea că papa ar putea conduce Biserica, totuși romano-catolicismul (și implicit uniatismul) îl vede ca o ramură, fără de care nu este deplină Sfânta Biserică. Fiindcă și romano-catolicismul se consideră că respectă cele 7 Sfinte Sinoade Ecumenice, la care a mai adăugat însă încă 14, considerate și ele a fi pe temelia primelor 7. Chiar în textul de mai sus, Părintele Arsenie Boca cu multă grijă își exprimă credința eretică a ramificațiilor, pentru a fi cât mai mult disimulată. El spune: Biserica lui Hristos e sobornicească, adică stă pe temelia celor șapte soboare a toată lumea arătând prin aceasta că toate confesiunile care susțin că stau pe temelia celor șapte soboare a toată lumea fac parte din Biserica sobornicească și imediat adaugă și, prin furtunile istoriei, e cârmuită nevăzut de Mântuitorul însuși, nu de vreun înlocuitor al Său, mai presus de soboare. Arătând sfinția sa că nu este de acord că Biserica lui Hristos este condusă de papă, ci de Hristos Însuși, dar nici nu exclude romano-catolicismul a face parte din Sfânta Biserică. Dacă ar fi fost un cuvânt scris de un Ortodox, acesta ar fi adăugat pentru limpezime: Cei ce cred că vreun înlocuitor conduce Biserica lui Hristos, sunt în afară de corabia mântuirii. Ar putea fi un cuvânt neclar (Sfinții Părinți niciodată nu lasă ceva exprimat îndoielnic), dar să spunem că este încă o scăpare a Părintele Arsenie Boca care și așa se exprima întotdeauna duplicitar, îndoielnic, pentru a putea fi interpretat și așa, și așa, pentru a avea ca adepți și dintre ecumeniști, și dintre zeloți. Dar, din păcate, după cum vom vedea mai jos, chiar sfinția sa precizează și mărturisește credința sfinției sale în teoria ramificațiilor, și anume că romano-catolicismul este o ramură a Sfintei Biserici, fără de care Ea nu este deplină. Tot sfinția sa declară catolicismul o credință aproape fără de greșeală:

Catolici

Cu privire la Biserica Ortodoxă și cea Catolică, Părintele zicea că sunt două strane ale aceleiași Biserici; mai spunea despre biserici și mănăstiri, că în vremurile din urmă se vor construi multe, dar nu se vor termina. (Sora Aurica Ținea, Sf. Mănăstire Sâmbăta)

Despre catolici a spus: „Biserica Catolică este aproape fără greșeală”. (Gheorghe Silea, 45 ani – Sâmbăta de Sus)98

98 Ioan CIȘMILEANU, Mărturii din Țara Făgărașului despre părintele Arsenie Boca, Ed. Agaton, Făgăraș, 2004, p. 92-93.

121

Din textul de mai sus, deducem că greșeala lui (atenție, nu o numește erezie, cum este în realitate, care exclude de la apartenența Sfintei Biserici) ar fi înlocuirea lui Hristos de către papă. – n.n.]

Biserica, în care ne mântuim, e apostolească, adică își are slujitorii urmând, ca dar, prin punerea mâinilor, unii de la alții în șir neîntrerupt, suind până la Apostoli și prin ei până la Iisus Hristos. Toate celelalte “biserici” ivite după aceea, prin chiar aceasta sunt alăturea de cale, deci alăturea de mântuire.

[Aici exclude pe protestanți, dar nu pe ceilalți, care declară și ei că au succesiune apostolică, desigur, noi știm cu toții că după Sfinții Părinți, prin ruperea prin erezie de Sfânta Biserică Ortodoxă au pierdut harul, și punerea mâinilor este doar un obicei omenesc, care nu poate transmite ceea ce nu mai are (harul), deci nu mai este o succesiune apostolică a harului, ci doar o succesiune a punerii mâinilor, un fel de hei-rup religios n.n.]

Prin urmare, cei ce stăm sub semnul crucii, câtă vreme petrecem în cortul pământesc, urmăm calea mântuirii în obștea Bisericii văzute sau luptătoare. “Pe ea nu o înnegrește rugina răutății, produsă de împrejurările pământești. Ea rămâne nemicșorată și neștirbită, deoarece, cu toate că e arsă din vreme în vreme în cuptorul prigoanelor și încercată de furtunile necontenite ale ereziilor, ea nu suferă sub povara încercărilor nici o slăbire în învățătura sau viața, în credința sau rânduială ei. De aceea ea întărește prin har înțelegerea celor ce cugetă la ea cu evlavie. Ea cheamă pe de o parte pe necredincioși, dăruindu-le lumina cunoștinței adevărate; pe de alta păstorește cu iubire pe cei ce contemplă tainele ei, păzind nepătimaș și fără beteșug ochiul înțelegerii lor. Iar pe cei ce-au pătimit vreo clătinare îi cheamă din nou și, prin cuvânt de îndemn, le reface înțelegerea bolnavă.”99 Iar după dezlegarea noastră din cele pământești, dacă am luptat lupta cea bună pe pământ, venim în obștea Bisericii biruitoare din ceruri, – desăvârșirea neavând hotar.

Biserica de pe pământ se numește luptătoare, pentru că aci, sub povățuirea ei, inșii din obște au de purtat o întreită luptă, care ține o viață întreagă: lupta cu ei înșiși, cu patimile contra firii, după trup și după duh; o luptă cu “lumea” indiferentă și necredincioasă; și lupta împotriva uneltirilor vicleanului. Preoția Bisericii urmărește ca nici unul din fiii Tatălui să nu se învrăjbească în sine însuși sau să se rupă din obște și din duhul dragostei lui Hristos. Căci El e Cel ce unește obștea laolaltă, deci nimeni nu se mântuiește răzlețindu-se de Biserică, oricât ar crede că întrînsul sălășluiește Duhul lui Hristos.

[Frumos spus, dar de ce Părintele nostru drag, nu ai urmat acest exemplu, ci nu ai respectat preoția Bisericii și te-ai rupt de obște și din duhul dragostei lui Hristos? Ai răzlețit în părerea de sine și iată că lucrarea ta se continuă după moarte, din izolarea și neascultarea ta făcându-se o mare dezbinare la Prislop, o mare răzlețire a sărmanilor tăi adepți, pe temeiul nu a celor 7 Soboare a toată lumea, ci pe temeiul învățăturilor sfinției sale, date anatema de Ele – n.n.]

Iar Biserica din Ceruri se numește biruitoare, fiindcă e alcătuită din obștea bunilor biruitori mucenici, a sfinților slujitori și cuvioși și a tuturor sfinților purtători și mărturisitori de Dumnezeu, unde sunt așteptați toți ucenicii Domnului care vor mai fi până la sfârșitul veacului. Unii s-au învrednicit încă de aici să petreacă nevăzut cu sfinții, să fie cercetați de Maica Domnului și de Puteri cerești și chiar pe Domnul săL vadă. E cunoscută întoarcerea lui Pavel pe drumul Damascului și răpirea lui în Rai.

[Să nu trecem dragilor cu vederea acest mic cuvânt, ce pare Ortodox. Când sfinția sa spune că Biserica din Ceruri biruitoare e alcătuită din obștea bunilor biruitori mucenici, a sfinților slujitori și cuvioși și a tuturor sfinților purtători și mărturisitori de Dumnezeu, unde sunt așteptați toți ucenicii Domnului care vor mai fi până la sfârșitul veacului . și dacă îi consideră pe Francisc de Assisi și pe Ulfila arianul Sfinți, pictându-i public (și chiar având un text despre Francisc de Assisi, în care îl numește Sfânt), ne arată prin aceasta colții credinței sfinției sale: și arienii și cei din romano-catolicism (latini, cum îi numesc Sfinții Părinți) se pot mântui, pot deveni Sfinți. Deci, fără îndoială, pentru sfinția sa Una, Sfântă, Sobornicească Biserică este formată și din arieni, și din latini, și din uniați. Dar aceasta nu este Ortodoxia, ci chiar credința strâmbă a ecumenismului de tip arsenist. – n.n.]

Calea mântuirii, prin urmare, ne desprinde de pământ spre Cer, ca pe unii ce știm că de la Dumnezeu am ieșit și iarăși la Dumnezeu ne-ntoarcem și lăsăm lumea.

99 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Întrebarea 63 în Filocalia, Sibiu, 1948, ed. I, vol.3, p. 364.

122

Fericit cine se-ntoarce…100

Unde e Biserica ?

Zic unii: „Unde-s doi sau trei, adunați în numele Meu…”

Zic alții: „Încuiete în cămara ta și te roagă în ascuns…”

Și iarăși alții: „Biserică sunt eu «Templu al Duhului Sfânt».”

Iar alții zic: „Unde e Papa, acolo e Biserica”.

Vechiul Testament – Sfânta Sfintelor cuprindea:

1) Tablele Legii; 2) Mana din pustie, și 3) Toiagul lui Aaron.

Noul Testament – Sfântul Altar:

1) Sfânta Evanghelie; 2) Sfânta împărtășanie, și 3) Sfânta Cruce. Unde sunt acestea acolo e Biserica. Acolo e si Pâinea Vieții de care voia să le vorbească mulțimilor, – dar n-a avut la cine.101

Un cuvânt neclar, ori nu mai există Biserica, fiindcă au fost ascunse cele din Vechiul Testament, ori din Biserică fac parte și cel puțin romano-catolicismul, uniatismul, arianismul, monofizismul, origenismul, pelaghianismul, stilismul, turma lui Ilie, radiestezismul, ocultismul, rasputinismul și arsenismul, fac parte din Sfânta Biserică, deoarece și ele se folosesc de Sfânta Cruce, Sfânta Evanghelie, Pâinea Vieții sau își îndeamnă acoliții să se folosească de ele.

Dar Mântuitorul ca să ne ferească de vorbirea duplicitară a ecumeniștilor (din care, iată, fruntea lor este propusă la canonizare) ne spune foarte clar că a avut și are în continuare doar o turmă mică (a Ortodocșilor ce lucrează pocăința), și o va avea până la sfârșitul lumii, cărora să le vorbească despre Pîinea Vieții, să le-o și dea spre hrană în chip înțelegător, cu condiția de care ei înșiși au nevoie: să își schimbe mintea după adevărata Învățătură Creștină, care cuprinde fără abatere toate poruncile, dogmele, teologia și iconomia așa cum o le predă Sfânta Biserică Ortodoxă de Răsărit.

Luc 12:32 Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia.

Mat 28:20 Învățândule să păzească toate câte vam poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin.

n.n.}

Desigur, aici avem o problemă, și nu chiar mică. Sunt foarte mulți astăzi cei care cred că cei care nu-i ocărăsc, blesteamă și insultă pe cei de altă credință înseamnă că nu sunt mărturisitori, ba chiar sunt „ecumeniști”. Este o rătăcire profundă, a unor oameni care confundă dragostea de Adevăr cu ura față de cei căzuți. Ca și cum Hristos nu s-ar fi răstignit pentru aceea, nu ar fi vorbit despre bucuria întoarcerii celui rătăcit etc. Una este a te delimita de rătăcire și a-i vedea hotarele și adâncurile și alta a da cu pietre după tiparul fariseilor. Desigur, Părintele Arsenie Boca nu dă cu pietre. Dar face o delimitare clară. Și pentru cei care cunosc teologie este limpede că Părintele Arsenie Boca nu era ecumenist.

{Despre stiluri și mărturisirea adevărului sau combaterea ereziei, am discutat mai sus, când am pus față în față metoda Părintelui Aldea cu a Părintelui Anițulesei.

Nu suntem de acord cu zelotismul care urăște păcătoșii, nici cu ecumenismul care acceptă erezia de dragul unei false iubiri față de păcătoși, ci cu Ortodoxia care urăște erezia, din dragoste autentică față de păcătoși, atrăgându-le atenția că greșesc mortal (când aceștia primesc, pentru a se mântui, cu mijloace mai aspre sau mai blânde, după cum cer împrejurările). Metoda politicoasă este doar una din variante, mai rămâne și metoda categorică, și metoda apologetică și multe nuanțe între ele. Din păcate pentru Părintele Mihai-Andrei Aldea, Părintele Arsenie Boca nu da cu pietre în eretici, nici nu înțelegea foarte clar cine sunt cu adevărat ereticii, ci trosnea din bici și arunca bolovani rostiți, după metoda fariseilor, chiar în amărâții de Ortodocși care cădeau în eroarea de a-l vizita.

Pe cei care îl urmau îi disprețuia profund, conducându-i ca pe niște robi prin false proorocii și priviri fulgerătoare paralizante, iar pe cei care se trezeau respingândul, îi numea „dezertori”. Am putea spune că era cu mult mai blând față de eretici, decât față de Ortodocși, probabil și datorită înclinării credinței sfinției sale către primii, desigur, punând la aceasta o mască de misiune Ortodoxă. Am putea parafraza o remarcă a cezarului Octavian August: „E mai bine să

100 Ieromonah Arsenie BOCA, Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 42003, pp. 14-18.

101 Părintele Arsenie BOCA, Cuvinte vii, Ed. Charisma, Deva, 22006, p. 116.

123

fii porcul lui Irod, decât fiul său”, în locul ei, cu același sens, am putea spune „E mai bine să fi ereticul lui Arsenie, decât ortodoxul lui”, pe de o parte pentru că ceea ce considera Părintele Arsenie Boca Ortodoxie este cea mai mare erezie numită ortodoxism (adică uniatism, teoria ramificațiilor, scientologie, orgonomie, hinduism, ecumenism, antropozofie, ocultism, Steiner-ism, new-age-ism, toate adunate sub o mască Ortodoxă), iar pe de alta, dacă ești cu adevărat Ortodox, din punctul sfinției sale de vedere ești eretic și te numește dezertor, fiindcă ești dezbinat față de el și credința în sfinția sa:

Noi mărturii despre viata si faptele părintelui Arsenie Boca, povestite de-o credincioasa din Sinea Veche, un sat din Tara Fagarasului

La vremea când era doar o copila, Lucia Chima se ghemuia in vârful patului, langa soba încinsă si asculta, cu pisica in brațe, minunatele povești ale mamei, despre

[deja suntem introduși într-o atmosferă de basm, având ca făt-frumos pe… n.n.]

un călugăr ce aparuse prin satele fagarasene, impresionând mulțimile cu vorba sa. Se auzise ca ar fi moț, venit din Munții Apuseni. I se spunea, inca de atunci, “biciul lui Dumnezeu”… Raspandita prin satele de la poalele Fagarasilor, vestea aduna mulțimi de oameni la Manastirea Sambata, acolo unde predica acel tanar monah, ce parea sa deschidă cerurile. Erau anii primejdiosi ai celui de-al doilea război mondial, iar lumea cauta cu înfrigurare semne de sprijin din partea lui Dumnezeu

[deja se descrie foarte sugestiv starea căzută a celor ce mergeau la Părintele Arsenie Boca, căutarea de semne. De ce nu căutau pocăința? Războaiele de aceea sunt îngăduite de Dumnezeu nu ca oamenii să devină superstițioși, ci să se schimbe, căutându-și mântuirea n.n.] .

După ce se intorceau de la mănăstire, țăranii povesteau, de-a dreptul cutremurați, cum le citise gândurile acel monah. Părintele fascina mulțimile cu darul sau de-a sti totul despre fiecare credincios pe care il privea in ochi

[iată cele trei răutăți, prezente în toate descrierile ucenicilor, prin care Părintele Arsenie Boca s-a impus ca sfânt: hipnoza, senzațiile tari de falsă smerenie și ghicitul. Acestea toate sunt prezente și azi la mormântul sfinției sale, arătând că duhurile care l-au înșelat pe el și pe închinători în viață acționează și după moarte. În aceasta constă și marea primejdie de la Prislop: devierea de la schimbarea minții la aburirea minții sau devierea de la pocăință la senzații tari sau devierea de la năzuința în Cel minunat la năzuința în minuni sau de la Calea mântuirii la pista falsă a spectacolului paranormal numit Cărarea Împărăției sau de la Ortodoxie la New Age n.n.] .

In scurt timp, el ajunsese sa fie considerat un fel de “oracol divin”! Lucia Chima povestește: “Pe vremea când eu inca nu ma născusem, un unchi al mamei lucra impreuna cu o echipa de meseriași la restaurarea unor pari din asezamantul mănăstiresc. Intr-o buna zi a mai fost adus inca un meșter, chiar de la noi din sat. Când bărbatul a intrat in curtea mănăstirii, unde era dezordine ca intr-un șantier, s-a împiedicat de un capat de buștean pe care l-a injurat napraznic. In aceeași zi, spre sfârșitul amiezii, părintele Arsenie, abia intors de la Sibiu, se grabea sa ajunga la biserica pentru slujba vecerniei. El s-a oprit langa acel străin, in curte, de fata cu unchiul mamei, si la apostrofat: «Mă, Gheorghe, ce vină are lemnul ca tu te-ai împiedicat de el? Si sa nu mai înjuri in sfânta mănăstire niciodată, ca sa nu te certe Dumnezeu in locul meu!»

[și noi care credeam că preotul vorbește în locul lui Dumnezeu. Iată că aici Dumnezeu îl înlocuiește pe Părintele Arsenie Boca n.n.] .

Unchiul, impreuna cu cei aflați in preajma, au impietrit, iar meșterul vinovat se uita la tânarul călugăr cu gura cascată. Părintele nu avusese de unde sa afle nici intamplarea cu pricina, nici numele bărbatului din Sinea, pe care il vedea pentru prima oara in viata

[ba da, avea cum să afle… de la draci. Observăm cum, pentru a pescui cât mai mulți la faima sa de prooroc, făcea ghicitul de față cu cât mai mulți, nu lua deoparte pe cel cu pricina pentru a nu se jena, cum ar fi făcut un Sfânt autentic dacă ar fi aflat acestea de la Dumnezeu. Ce diferență față de minunata delicatețe a lui Hristos care și când păcatul era cunoscut de toți, aducând vorba de păcătoșenia tuturor îi trezea spre smerenie, îngăduință și milă față de cel vinovat, iar apoi nici măcar nu făcea vreun reproș: Ioan 8:3 Și au adus la dânsul Cărturarii și Fariseii pre o muiere prinsă în preacurvie, și punînduo pre dânsa în mijloc, 4 Au zis lui: Învățătorule, pre această muiere o am prins așa de față preacurvind. 5 Iar în lege Moisi ne-a poruncit nouă: unele ca acestea să se ucidă cu pietre, dar tu ce zici? 6 Și aceasta ziceau, ispitindu-L pre el, ca să aibă ce cleveti împotriva lui. Iar Iisus jos plecându-se, scria cu degetul

124

pre pământ. 7 Și neîncetând a’l întreba pre el, s’au ridicat și au zis lor: cela ce este fără de păcat între voi, acela întâiu să arunce piatra asupra ei. 8 Și iarăși plecându-se jos, au scris pre pământ. 9 Iar ei auzind și de știință mustrându-se, ieșeau unul după altul, începând de la cei mai bătrâni, până la cei mai de jos; și au rămas Iisus singur și muierea în mijloc stând. 10 Și ridicându-se Iisus și nevăzând pre nimeni, fără numai pre muiere, i-au zis ei: muiere, unde îți sunt pârâșii tăi? Au nimeni pre tine nu tea judecat a fi vinovată? 11 Iar ea a zis: nimeni, Doamne. Și au zis ei Iisus: nici eu nu te judec; du-te și de acum să nu mai păcătuiești.

Ce păcat că Părintele Arsenie Boca nu a vrut să semene cu Hristos ci cu pârâșul: Apoc 12:10 Și am auzit glas mare în cer, zicând: acum s’a făcut mântuirea și puterea și împărăția Dumnezeului nostru, și puterea Hristosului lui; că s’a aruncat pârâtorul fraților noștri, cel ce pâra pre ei înaintea Dumnezeului nostru ziua și noaptea.

n.n.]

De la astfel de fapte modeste

[nu vedem însă în aceste fapte modestia. Oare unde s-a evaporat? n.n.] ,

dar uimitoare, a inceput sa creasca legenda părintelui Boca!

[Doamne ce bine spus. Așa este Părintele Arsenie Boca o legendă de tip apusean numită „Sfântul Ardealului” 2Ti 4:3 Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învățătura sănătoasă, ci dornici săși desfăteze auzul își vor grămădi învățători după poftele lor, :4 Și își vor întoarce auzul de la adevăr și se vor abate către basme. – n.n.] .

Portret de sfânt

[…]

“L-am intalnit pe părintele Arsenie pentru prima oara in 1984, când am fost in pelerinaj la biserica din satul Draganescu, in apropierea Bucurestiului, pe care o pictase. In anii aceia, părintele era surghiunit, fusese îndepărtat de la Sambata, dar veștile despre el mergeau din om in om. Acolo unde se afla ca isi face apariția părintele, se ducea si lumea, grabnic. Unii au umblat după el o viata întreaga, fara sa apuce sa-l mai vada. Eu am avut norocul

[ce bine că noi creștinii nu credem în noroc n.n.]

asta la 24 de ani. Era înainte de Sf. Paste, chiar in Miercurea Mare din Saptamana Patimilor. N-am sa pot uita tot restul vieții mele acea intalnire! Când am pasit in biserica, după un lung si obositor drum, lumea aștepta la rând, așezata pe cateva șiruri. Părintele Arsenie vorbea cu glas tunător, de răsună tot naosul. Era inalt ca un brad sau cel puțin asa mi s-a părut mie. Paloarea chipului parea sa il asemuie cu sfinții pictati de el insusi in fresca

[din păcate sa pictat pe sine în frescă nu numai cu paloarea, ci și cu asemănarea, în locul sfinților n.n.] .

Când ma străfulgerat cu privirea, prima oara, dedeparte, am simtit ca inmarmuresc. Deși albise deja, căci trecuse de 70 de ani, avea ochii fara varsta, albaștri ca un cer senin de vara, incredibil de mari, asa cum mi-i inchipuisem pe sfinții din evanghelii sau pe mucenicii martiri. Privirea aceea suprafireasca [noi zicem că mai corect ar fi numită subfirească sau în afară de fire n.n.] iti străpungea ființa, pur si simplu. Te simțeai împietrit si parcă infricosat de păcatele pe care urma sa le mărturisești. [nicăieri în Sfânta Evanghelie sau în Sfânta Tradiție nu se spune că Mântuitorul proceda (cu ucenicii Săi sau oamenii păcătoși ce veneau la El) cu o asemenea lucrare: înmărmurire prin privire. El a restaurat firea și i-a redat valoarea ei delicată, respectând libertatea tuturor și întărind-o. Mântuitorul nu lucra prin impresionarea simțirii, ci prin înțelepțirea gândirii. Mântuitorul dădea curaj și se smerea întotdeauna punând accent pe frumusețea și credința celui ce se pocăiește, redându-i curajul, pacea, și astfel libertatea în Dumnezeu: Mat_9:3 Si văzând Iisus credința lor, au zis slăbănogului: îndrăznește fiule; iartăți-se ție păcatele tale. Mar_10:49 Și stând Iisus, au zis să’l cheme pre el. Și au chemat pre orbul, zicândui lui: îndrăznește; scoalăte că te cheamă. Luc_8:48 Iar el i-au zis ei: îndrăznește fiică; credința ta te-a mântuit, mergi în pace. – n.n.]

Părintele vorbea rar si apasat. Dadea in vileag relele oamenilor, de fata cu toata lumea, ca sa se rușineze fiecare, ca la Judecata de Apoi. Unii isi pierdeau curajul, infricosati de ceea ce știau ca făcuseră, si ieșeau din rând, părăsind biserica inainte de a ajunge pana in fața părintelui. Acei «dezertori», cum îi numea el, nu puteau suporta sa fie țintuiți drept în inimă

[deci față de cei cu mintea întreagă, ce erau scârbiți de modul violent și necanonic de vădire a păcatelor se purta cu și mai mult dispreț, numindu-i dezertori. De la ce? De la credința în Părintele Arsenie Boca? Da, dezertori de la arsenism, care tocmai după aceste simptome se

125

manifestă ca o nouă sectă, rigidă în jurul întemeietorului ei și învățăturilor lui, nemaipunând accent pe Domnul Hristos și Sfânta Biserică sobornicească, pe asemănarea cu El și pe sobornicitatea duhovnicilor care nu țin ca omul să se spovedească numai la ei înșiși, ci la oricare din ceilalți, numai să se facă o comuniune de înțelegere și potrivire de caracter. Un duhovnic Ortodox nu este preocupat ca oamenii să vină neapărat doar la el, iar dacă este părăsit de vreun fiu, se mâhnește, dar nu pentru părăsire, ci pentru că nu a fost el însuși vrednic să îl ajute, întrebându-se unde a greșit, pentru a se pocăi. Iar dacă aude că fiul său a ajuns la un altul se bucură smerit, că fiul său are șanse de mântuire, neplecând din biserică pentru că l-a smintit. Un duhovnic adevărat nu ține să aibă adepți, ci consideră o mare responsabilitate și greutate a avea fii duhovnicești, necăutând să atragă pe oamenii spre el, ci rugânduse ca ei să ajungă la Hristos, Adevăratul nostru Duhovnic, Duhovnicul tuturor duhovnicilor și Cel care lucrează cu adevărat în duhovnici (dacă Îl lasă și aceștia și ucenicii lor).

4. De vei porunci ceva fratelui tău cu smerenie și cu frica lui Dumnezeu să facă vreo treabă oarecare, el se va supune cuvântului tău izvorât din smerenie și va face ceea ce îi vei zice lui. Iar de-i vei porunci lui cu îndrăzneală, ca și cum l-ai stăpâni pe el, iar nu cu smerenie și cu frica lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu care vede și cunoaște tainele inimilor, nu-i va da îndemnare în inimă să te asculte și să facă cele ce îi poruncești lui cu stăpânire. De vreme ce arătat este lucrul care se face pentru Dumnezeu, așijderea și lucrul care se face cu poruncă stăpânitoare. Căci lucrul care este al lui Dumnezeu este cu smerenie, cu rugăminte și cu blândețe. Iar poruncirea cu stăpânire este plină de mânie, de mâhnire și de tulburare, fiind lucrul vicleanului”.10222

De fapt, acesta este adevăratul motiv pentru care părăseau biserica (revoltați) oamenii cu gândire sănătoasă: ei veneau pentru un ieromonah Ortodox ca să îi îndrume la Hristos spre a se elibera de patimi și dădeau de un om care le forța în mod pătimaș mintea (prin ghicit și vădire publică paralizantă), ca să îl iubească pătimaș și să devină dependenți de sfinția sa. Dar sfinția sa își arăta, de fapt (prin vădirea altora), în mod vădit patima sa personală:

Nota 10 Pe vremea în care părintele Arsenie se afla prin apropiere de București, mai mulți creștini mă tot îndemnau stăruitor să merg la dânsul, fiindcă ar fi “clarvăzător” și-mi poate spune trecutul, prezentul și viitorul. Deja aflasem mai multe lucruri ciudate despre felul de a fi al părintelui, iar insistențele și laudele excesive mă făceau și mai reticent: „Vă mulțumesc frumos, fraților, dar nu merg!”.’

La un moment dat, un frate de credință contrariat de refuzul meu ferm, întrucât știa bine că, pe vremea aceea, nu pierdeam aproape nici un drum de folos la vreun părinte duhovnicesc, chiar îmi zisese:

„De ce, frate doctor, vă e teamă cumva că părintele o să vă dea păcatele pe față?”.

Zâmbind, binevoitor, i-am zis:

Nu, frate, nu mi-e teamă deloc, fiindcă deja mi le-am dat singur pe față înaintea lui Dumnezeu și a duhovnicului meu, om cu viață sfințită și sfințitoare. Și oricum, lipsa de tact, ca să nu zic grosolănia, nu are nimic comun cu duhovnicia reală. Apoi, părintele Arsenie nu are ce mi spună în plus; trecutul mi-l știu, iar rănile păcatelor mă ard și-acum; prezentul mi-l vede toată lumea, chiar și frăția ta, neavând în el decât căință și ceva nădejde de îndreptare; iar viitorul, nu-l știe cu adevărat decât numai Bunul, Dreptul și Milostivul Dumnezeu, Care la vremea potrivită, prin iconomia Sa de nepătruns, mă va pregăti pentru el…

De ceva, totuși, mă sfiesc, frate! Mie teamă că îi voi spune, între patru ochi, părintelui Arsenie, cum, cu toate străduințele sale misionare și vizionare”, a început să greșească de când nu mai ascultă de nimeni; nici măcar de Părintele Stăniloae, pe care l-a ajutat o vreme în mod real, iar cei ce nu se sfătuiesc cad ca frunzele!”.103 n.n.] .

A se vedea, mai pe larg, capitolul „Biciul lui dumnezeu” – hipnotizatorul ce vădea public păcatele}

102 Patericul…, Despre smerenie, 4.

103 Arhimandrit Paulin LECCA, Jurnal duhovnicesc, îngrijitor ed.: dr. Ioan GÂNDU, Ed. Studion, Bacău, 2013, pp. 52-53, 65-71, 89-90, 95, 109-113, 120, 381-382, 386-387.

https://888adevarul8despre8arsenieboca8.wordpress.com/descarcare-continut-blog-sub-forma-de-fisiere-pdf/

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s