pag. 112- Anatematizat de toate cele 7 Sfinte Sinoade Ecumenice

112b.png (2) Învățături eretice ale Părintelui Arsenie Boca. Anatematizat de toate cele 7 Sfinte Sinoade Ecumenice

                                    Unii ar spune că au avut folos din scrierile Părintelui Arsenie Boca fiindcă este un mare combatant al avorturilor, beției și furturilor. Din păcate, însă, această apologetică împotriva patimilor trupești este un praf în ochii creștinilor ca să nu vadă că sfinția sa propovăduia (prin învățătură și exemplu personal) patimile sufletești cu mult mai rele și mai păgubitoare cum sunt slava deșartă, asprimea față de frați, pofta de tot felul de plăceri mascate de conviețuirea decentă la arătare (deci mai grave fiindcă nu se pot depista, mărturisi și combate). Iar aceasta nu este opinia noastră, ci experiența în Sfântul Duh al Sfintei Biserici.

Pe lângă cele spuse, mai trebuie să se știe mai ales aceasta, care e de mare trebuință tuturor celor ce râvnesc să dobândească virtutea și se sârguiesc să ocolească păcatul: cu cât e sufletul neasemănat mai bun decât trupul, și mai distins și mai cinstit în multe și foarte însemnate privințe, cu atât sunt și virtuțile sufletești mai bune decât cele trupești, mai ales cele cari imită pe Dumnezeu și poartă nume dumnezeești. Cu totul dimpotrivă trebuie să socotim despre păcatele sufletești că se deosebesc de patimile trupești în ce privește efectele lor și pedeapsa lor, măcar că acest lucru îl uită mulți, fără să știu cum. Beția, curvia, preacurvia, furtul și cele apropiate acestora, oricât sunt de urîte la arătare celor evlavioși și celor ce fug de ele, sau le pedepsesc, nu pricinuiesc atâta durere celor ce stăruiesc în ele fără să se îndrepte, în comparație cu patimile sufletești, cari sunt cu mult mai rele și mai grele ca acelea și cari duc la starea dracilor și la osânda veșnică rânduită acelora, pe cei stăpâniți de ele. E vorba de pismă, de pomenirea răului, de răutate, de învârtoșare și de iubirea de argint, care-i rădăcina tuturor relelor, după Apostol, și de cele asemenea.

[ … ] Patimi sufletești sunt acestea: uitarea, nepăsarea și neștiința.2 Când ochiul sufletului, sau mintea, e întunecat de acestea trei, e luat apoi în stăpânire de toate patimile cari sunt acestea: neevlavia, credința strâmbă sau toată erezia, blasfemia, iuțimea, mânia, amărăciunea, înfurierea năpraznică, ura de oameni, pomenirea răului, vorbirea de rău, osândirea, întristarea fără temei, frica, lașitatea, cearta, rivalitatea, pisma, slava deșartă, mândria, fățărnicia, minciuna, necredința, sgârcenia, iubirea de materie, împătimirea, afecțiunea pentru cele pământești, trândăvia, micimea de suflet, nemulțumirea, cârtirea, înfumurarea, părerea de sine, trufia, îngâmfarea, iubirea de stăpânire, dorința de a plăcea oamenilor, viclenia, nerușinarea, nesimțirea, lingușirea, înșelăciunea, ironia, duplicitatea, învoirea cu păcatele părții pătimașe și gândirea deasă la ele, rătăcirea gândurilor, iubirea de sine, care e maica și rădăcina tuturor relelor, iubirea de argint, reaua nărăvire și răutatea. Iar patimi trupești sunt: lăcomia pântecelui, nesăturarea, desfătarea, beția, mâncarea pe ascuns, iubirea de plăceri felurite, curvia, preacurvia, desfrâul, necurăția, amestecarea sângelui [ incestul ] , stricarea pruncilor, împreunarea cu dobitoacele, poftele rele și toate patimile urîte șl protivnice firii, furtul, jefuirea celor sfinte [ sacrilegiul ] , hoția, uciderea, orice moleșire trupească și bucurie de voile trupului mai ales când trupul e sănătos, ghicirile, descântecele, farmecele, prezicerile, iubirea de podoabe, ușurătatea, moliciunile, înfrumusețările, vopsirea feții, pierderea vremii, umblarea fără rost, jocurile de noroc, reaua și pătimașa întrebuințare a lucrurilor dulci ale lumii, viața iubitoare de trup, care, îngroșând mintea, o face pământească și dobitocească și nu o lasă niciodată să tindă spre Dumnezeu și spre lucrarea virtuților 124

                                    După cum vedem, Părintele Arsenie Boca nu a combătut toate patimile trupești, ci pe unele, ca de exemplu ghicitul și prezicerile (și nu numai cum se va desprinde din studiul vieții sfinției sale, cu caractere

124 Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Filocalia, sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvîrși, Ed. Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1948, Vol. IV, pp. 194-195, 187-189.

113 113.png

îngroșate mai sus) le-a și practicat. Dar patimile sufletești mai grave nici măcar nu le observă sau înțelege. De aici și întunecarea rațională până la a cădea în erezii.

                                    De aceea, ca să poată fi depistat cu ușurință de Ortodocși, Dumnezeu a îngăduit ca Părintele Arsenie Boca să se dea pe față în năvala zbuciumată a scrierilor sale cu niște scăpări mult mai evidente, de necontestat, ca să nu fim amăgiți de subtilitatea patimilor sufletești propovăduite de sfinția sa. Aceste scăpări sunt erezii date anatema la Sfintele Sinoade Ecumenice, astfel că, dacă s-ar întîmpla prin presiunea politică ca vreun Sinod Local să fie amăgit să-l canonizeze ca Sfânt, actul să nu fie valabil, fiindcă nici un Sfânt nu poate fi dat anatema de vreun Sinod Ecumenic, gura infailibilă a lui Hristos. Multe Sinoade locale Ortodoxe au greșit în timp, dar Sfintele Sinoade Ecumenice niciodată. Hotarele cele veșnice trasate de Întreaga Sfântă Biserică a toată lumea, nu pot fi mutate de nici o Biserică locală, nici de mai multe.

                                    Fiindcă am pomenit că învățăturile Părintelui Arsenie Boca sunt date anatema la toate Sfintele Sinoade Ecumenice, să le enumerăm pe scurt, deoarece, cu mila lui Dumnezeu, studiul mai amănunțit despre acestea se găsește aici:

https://888adevarul8despre8arsenieboca8.wordpress.com/dreptul-canonic-ortodox/a-despre-ortodoxia-neindoielnica-a-credintei-celui-despre-care-se-trateaza/f-invataturile-eretice-scrise-ale-parintelui-arsenie-boca/

și cine vrea să înțeleagă cum de sunt citatele de mai jos, din scrierile Părintelui Arsenie Boca, învățături eretice, să citească acolo explicația, după Sfinții Părinți, mai pe larg.

(A) I. ÎNVĂȚĂTURA ARIANĂ. ANATEMA SFÂNTULUI SINOD I ECUMENIC

                                    Aceasta este provenită de la Origen 125. Deci Părintele Arsenie Boca este dat anatema de Sfântul Sinod 1 Ecumenic.

                                    Datorită necunoașterii teologiei persoanei avea și învățătura ariană, dată anatema la Sfântul Sinod 1 Ecumenic:

A-I scrie o carte, chiar bună, a rămas și rămâne o neputință; pentru că Iisus e singurul om care nu și-a dezmințit niciodată obârșia divină. Iar a scrie o „Viață” a lui Dumnezeu, nici a îndrăzni nu se poate. Singura „carte” pe care o scriem – și o scriem și fără să vrem – e cartea vieții noastre, cu care mergem înaintea Lui. Și mergem nu odată, la sfârșitul vieții, ci în fiecare zi și în tot ceasul, pentru că El e atotprezent și în categoriile vieții noastre 126                                   

                                    Tema obârșiei divine a omului este larg dezbătută de Părintele Arsenie Boca. Mărturisim că acest termen, puțin folosit azi, dar de o semnificație uimitor de frumoasă, l-am descoperit cu multă bucurie tocmai datorită acestui studiu, lucru pentru care trebuie să-i mulțumim Părintelui Arsenie Boca. Din nefericire sfinția sa îi dă un sens eretic, datorită nelămuririlor sale dogmatice. Cu mila lui Dumnezeu și ajutorul Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul, datorită ostenelilor Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, am reușit să desțelenim hățișurile gândite ale folosirii sale în opera scriitorului de la Prislop și… ne-am cam îngrozit. Deși recunoaște că Domnul nostru Iisus Hristos este și Dumnezeu 127, (după cum și Arie a declarat în chip viclean aceasta, fiind constrâns), deși îl dezavuează în scris, după cum am citit mai sus, pe Arie, pictând (datorită antropozofiei pe care o iubea atât de mult), pe arianul Wulfila, în altar, cu nimb în biserica Drăgănescu, preacuvioșia sa se facepărtaș din plin arianismului, atrăgând asupra sa anatemele Sfântului Sinod 1 Ecumenic, repetate de toate celelalte 6. Dar nu numai atât, chiar și această teorie a obârșiei divine a omului răstălmăcită de preacuvioșia sa arată o mare necunoaștere antropologică și teologică (datorită căreia, de-a lungul întregilor sale scrieri, tot îi patinează cuvântul între termeni și noțiuni făcându-i învățăturile încâlcite și păgubitoare 128 – cum or fi putut unii să-l compare cu Părintele Profesor Dumitru Stăniloae?), dezvăluindu-i întunericul de tip arian.

125 După cum dovedește Sfântul Ierarh Epifanie al Salaminei în minunata sa carte: Panarion – Πανάριον εἴτουν κιβώτιον – Cutia cu leacuri                                   

126 †PS Daniil STOENESCU, episcop locțiitor al Daciei Felix, Părintele Arsenie…, Ed. cit., p. 5.

127 Oameni suntem toți; om însă, numai din când în când câte unul: acela care nu-și dezminte obârșia divină; iar Om (cu “O” mare) numai unul, Iisus Hristos, care pentru noi oamenii, Dumnezeu fiind, s-a făcut Om                                   

Cărarea împărăției, Ed. cit., p. 145.

128 Oarecum scuzându-l ca ignorant, dar acuzându-l că s-a apucat a preda oamenilor teologie fără a o deprinde cu seriozitate. Dar oare nu cumva învățăturile sfinției sale sunt și ele insuflate „de sus” de la vameșii arhiconi ai văzduhului ca și picturile preacuvioșiei sale, prin vedenii? Să ne ferească Dumnezeu de o astfel de lucrare!

114 114.png

                                    Spunând că Iisus e singurul om care nu și-a dezmințit niciodată obârșia divină face o un amestec eretic între obârșiile oamenilor și obârșia lui Hristos, cuprinzând în această frază două erezii: 1. pe Iisus îl numește simplu om (iată arianismul), deși este Dumnezeu – omul; 2. nouă ne dă obârșie divină (iată panteismul), deși avem obârșie creată, chemată a primi în dar viața lui Hristos, deci a deveni dumnezei după har.

                                    Ce oare vrea să spună sfinția sa cu aceasta? Ori în ce fel am tâlcui-o, tot erezie iese.

                                    Ce ne învață Sfânta Biserică Ortodoxă? Iată ce:

                                    Mântuitorul are două nașteri, noi, trei obârșii. El are nașterea Dumnezeiască și cea omenească, iar noi obârșiile din creație, din Adam cel vechi și cea mai uimitoare nașterea de sus (Sfântul Botez, îmbrăcarea în Hristos, Adam cel nou, obârșie nu după fire ci după har).

                                    A. Nașterile lui Hristos:

                                    1. Despre nașterea Dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu:

                                    Nașterea din Tată fără de mamă, mai înainte de toți vecii, nu o putem numi cu adevărat obârșie deoarece nu are început, fiind nezidit. O putem numi obârșie numai dacă numim cauzarea obârșie.

                                    Este clar că oamenii nu pot avea acest fel de obârșie divină, fiind zidiți. Adică și ei sunt cauzați de Dumnezeu, dar nu prin naștere, ci prin facere în timp. Unicul Fiu al lui Dumnezeu născut, iar nu făcut este Domnul nostru Iisus Hristos.

                                    2. Despre nașterea omenească a Domnului nostru Iisus Hristos:

                                    Nașterea din Maică fără de tată la plinirea vremii (deci are început, poate fi numită obârșie), a fost fără de plăcerea împreunării, feciorelnică, dar de dragostea noastră Hristos și-a asumat stricăciunea firii ca să o repare, să o restaureze                                   

                                    Aceasta nu a avut-o nici Adam, căci a fost creat, iar nu născut, și nici Eva, care a fost luată din Adam, iar nu născută. Nu o avem nici ceilalți oameni prin fire, căci toți ne-am născut din plăcerea împreunării, în plus avem tată și mamă oameni, iar Hristos are ca Tată pe Dumnezeu pentru nașterea Sa Dumnezeiască și ca Maică pe Fecioara pentru nașterea Sa omenească. Așadar nici această obârșie nu poate fi valabilă ca o origine comună firească, a omului cu Hristos.

                                    B. Obârșiile oamenilor:

                                    1. Despre obârșia dintâi, din creația făcută de Tatăl prin Fiul în Sfântul Duh:

Adam a fost creat, iar nu născut, Eva, a fost luată din Adam, iar nu născută, Hristos și-a construit din sângiurile feciorelnice ale Maici Sale trup însuflețit cu suflet rațional și cugetător.

                                    Obârșia lui Adam:

Fac 2:4 Iată obârșia cerului și a pământului de la facerea lor, din ziua când Domnul Dumnezeu a făcut cerul și pământul. Fac 2:7 Atunci, luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie.

                                    Obârșia Evei:

Fac 2:21 Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; și, dacă a adormit, a luat una din coastele lui și a plinit locul ei cu carne.:22 Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie și a adus-o la Adam.:23 Și a zis Adam: „Iată aceasta-i os din oasele mele și carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.”

                                    Obârșia omenească a lui Hristos:

Luc 1:34 Și a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat?:35 Și răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul care Se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.

                                    Vedem limpede, așadar, chiar dacă sunt toate trei obârșii omenești (Atenție! nu divine!), cauzate prin creație, cât de diferite sunt între ele.

                                    2. Despre obârșia din Adam a omului, prin păcatul strămoșesc:

                                    Toți oamenii au obârșia în împreunarea din plăcerea trupească a două persoane omenești, născându-se astfel cu firea stricată, supusă morții, în care stăpânește ca un tiran păcatul.

                                    Nici aceasta nu poate fi comună cu a lui Hristos.

                                    3. Despre obârșia din Hristos a omului, sau Dumnezeiescul Botez:

                                    Omul botezându-se, se naște de sus, primind prin har (iar nu prin fire) obârșia omenească a lui Hristos (în Persoana Căruia este unită cu firea omenească fără despărțire, fără împărțire, fără amestecare, fără schimbare și firea Sa Dumnezeiască), și deși firea îi rămâne stricăcioasă (asemănându-se Domnului care Și-a asumat stricăciunea noastră, ca să o strice cu putere), dar crește lăuntric din putere în putere,

115 115.png

lăsând pe Domnul se întrupeze în el și să-l facă dumnezeu după har, pe măsura în care și el îl lasă pe Hristos să se facă Om în sine prin virtuți                                   

                                    Așadar, dacă spunem că oamenii au obârșie divină propovăduim panteismul, dacă spunem că Iisus Hristos a avut aceeași obârșie cu a oamenilor, propovăduim arianismul.

                                    Amândouă sunt învățături eretice, date anatema la Sfintele Sinoade Ecumenice.

(B) II FILIOQUE. ANATEMA SFÂNTULUI SINOD AL II-LEA ECUMENIC

                                    Chiar și învățătura Sfântului Sinod al 2-lea Ecumenic a contrazis-o, promovând uniatismul (greco-catolicismul și romano-catolicismul), deci, implicit Filioque, învățătura că Sfântul Duh purcede și de la Fiul. Deci este dat anatema de Sfântul Sinod al 2-lea Ecumenic.

                                    Crezul, finalizat la Sfântul Sinod al 2-lea Ecumenic, are cuvintele „Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul, care de la Tatăl purcede”. Cine modifică în vreun fel crezul, chiar pentru a adăuga ceva Ortodox este anatematizat de toate Sfintele Sinoade Ecumenice de după Sinodul al 2-lea. Ce va păți atunci cineva dacă susține că cei ce l-au modificat în chip eretic au învățătura aproape fără de greșeală și fac parte din Sfânta Biserică, împărtășindu-i și tratându-i ca pe Ortodocși?

Catolici

Cu privire la Biserica Ortodoxă și cea Catolică, Părintele zicea că sunt două strane ale aceleiași Biserici; mai spunea despre biserici și mănăstiri, că în vremurile din urmă se vor construi multe, dar nu se vor termina. (Sora Aurica Ținea, Sf. Mănăstire Sâmbăta)

Despre catolici a spus: „Biserica Catolică este aproape fără greșeală”. (Gheorghe Silea, 45 ani – Sâmbăta de Sus) 129

                                    Prin aceste cuvinte Părintele Arsenie Boca susține că și Filioque este aproape fără greșeală, fiind astfel dat anatema de Sfântul și Ecumenicul Sinod al 2-lea.

(C) III. ÎNVĂȚĂTURA NESTORIANĂ. ANATEMA SFÂNTULUI SINOD AL III-LEA ECUMENIC

                                    Deci este dat anatema și de Sfântul Sinod al 3-lea Ecumenic.

                                    Deși în așezământul de la Drăgenescu Părintele Arsenie Boca pictează Sfântul Sinod de la Efes, dezavuând pe Nestorie cu a lui sintagmă eretică „Născătoare de om”, cu toate acestea credea el însuși (poate din neștiință) în învățătura nestoriană, opusă celei monofizite (cum de a reușit să le acumuleze pe amândouă laolaltă? Poate prin înclinarea sfinției sale la uniație și ecumenism de tip catolic. Deși mai devreme dezavua pe Nestorie, iată că îi propovăduiește învățătura ca fiind Ortodoxă) dată anatema la Sfântul Sinod al 3-lea Ecumenic:

El [ Iisus Hristos ] personal, întrupat în persoană omenească a venit la noi să ne spună toate despre soarta noastră 130                                   

                                    Să vedem ce spune învățătura Ortodoxă despre această problemă (persoana fiind totuna cu ipostasul, atunci când se vorbește despre cei ce au libertatea alegerii în fire):

                                    Dumnezeirea și omenirea au aceeași ipostasă, adică persoana a 2-a a Sfintei Treimi, Persoană Dumnezeiască, iar nu omenească. De aceea Maica Domnului se numește Născătoare de Dumnezeu iar nu născătoare de om (cum s-ar fi numit dacă Mântuitorul s-ar fi întrupat în persoană omenească, cum susține sărmanul Părinte Arsenie Boca).

Propovăduim că Sfânta Fecioară este în sensul propriu și real Născătoare de Dumnezeu. Prin faptul că cel născut din ea este Dumnezeu adevărat, este adevărată Născătoare de Dumnezeu aceea care a născut pe Dumnezeul adevărat, întrupat din ea. Spunem că Dumnezeu s-a născut din ea, nu în sensul că Dumnezeirea Cuvântului a luat din ea începutul existenței, ci în sensul că însuși Cuvântul lui Dumnezeu, cel născut înainte de veci, în afară de timp, din Tatăl, care există fără de început și veșnic împreună cu Tatăl și cu Duhul, în zilele cele mai de pe urmă, pentru mântuirea noastră, s-a sălășluit în pântecele ei, s-a întrupat și s-a născut din ea fără să se schimbe.

Sfânta Fecioară n-a născut simplu om, ci un Dumnezeu adevărat: și nu un Dumnezeu simplu, ci un Dumnezeu întrupat. Cuvântul nu și-a pogorât din cer corpul, care să fi trecut

129 Ioan CIȘMILEANU, Mărturii din Țara Făgărașului despre părintele Arsenie Boca, Ed. Agaton, Făgăraș, 2004, p. 92-93.

130 †PS Daniil STOENESCU, episcop locțiitor al Daciei Felix, Părintele Arsenie: omul îmbrăcat în haină de in și îngerul cu cădelnița de aur, E. Charisma, Deva, 2 2009, p. 276.

116 116.png

prin ea ca printr-un tub, ci a luat din ea un trup de o ființă cu noi pe care l-a ipostaziat în El însuși.

Căci dacă și-ar fi adus corpul din cer și n-ar fi luat firea noastră, la ce mai folosește înomenirea? înomenirea lui Dumnezeu Cuvântul pentru aceasta s-a făcut ca însăși firea, care a păcătuit, care a căzut și care s-a corupt, să învingă pe tiranul, care a înșelat-o și astfel să se elibereze de stricăciune, după cum spune dumnezeiescul apostol: „Pentru că prin om moartea, tot prin om învierea morților318 . Dacă prima este adevărată, este adevărată și a doua. [ … ]

Și iarăși spune apostolul: „A trimis Dumnezeu pe Fiul Său Unul- Născut, care s-a făcut din femeie320 . N-a spus „prin femeie“, ci „din femeie“. A arătat așadar dumnezeiescul apostol că însuși Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu și Dumnezeu este cel făcut om din Fecioară și că însuși cel născut din Fecioară este Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu. Căci s-a născut în chip corporal, întrucât s-a făcut om. N-a locuit într-un om mai dinainte făcut, ca în profeți, ci însuși s-a făcut om în chip substanțial și real, adică în ipostasa Lui există un trup însuflețit cu suflet rațional și gânditor și El însuși

s-a făcut ipostasa trupului. Aceasta înseamnă cuvintele: „s-a făcut din femeie“. Căci cum ar fi fost sub lege însuși Cuvântul lui Dumnezeu, dacă n-ar fi fost om deoființă cu noi?

Pentru aceea pe bună dreptate și cu adevărat numim Născătoare de Dumnezeu pe Sfânta Maria. Acest nume constituie toată taina întrupării. Iar dacă aceea care a născut este Născătoare de Dumnezeu, negreșit și cel născut din ea este Dumnezeu și, negreșit, este și om. Căci cum s-ar fi născut din femeie Dumnezeu, care are existența înainte de veci, dacă nu sar fi făcut om? Este evident că Fiul omului este om. Iar dacă cel născut din femeie este Dumnezeu, este evident că este unul și același atât cel născut din Dumnezeu Tatăl, potrivit ființei dumnezeiești și fără de început, cât și cel care în vremurile din urmă s-a născut din Fecioară, potrivit ființei care are început și cade sub timp, adică ființei omenești. Acest fapt indică o singură ipostasă, două firi și două nașteri ale Domnului nostru Iisus Hristos.

Nu numim deloc pe Sfânta Fecioară Născătoare de Hristos. Această denumire a născocit-o spurcatul, pângăritul Nestorie, cel cu cuget iudeu, vasul necurăției, pentru a desființa termenul: „Născătoare de Dumnezeu“, ca supărător și spre a necinsti pe singura care cu adevărat este mai cinstită decât toată zidirea, pe Născătoarea de Dumnezeu, chiar dacă ar crăpa el împreună cu Satan, tatăl său. 131

Deci vedem că Domnul nostru Iisus Hristos este numit Dumnezeu deoarece are firea Dumnezeiască, din nașterea mai înainte de veci. Este numit și om, fiindcă are, prin întrupare, și firea omenească din zămislirea din Fecioară. Dar aceeași Persoană Dumnezeiască, Fiul lui Dumnezeu, S-a făcut și Fiu al Fecioarei, păstrând modul lui de a fi Fiu. Așadar, luând firea omenească, a rămas Același Ipostas.

Tatăl este Tată și nu Fiu; Fiul este Fiu și nu Tată; Duhul este Sfântul Duh și nu Tată și nici Fiu. Căci însușirea este imobilă. Altfel cum ar putea să rămână însușire, dacă este mobilă și se schimbă? Pentru aceea Fiul lui Dumnezeu se face Fiu al omului, ca să rămână imobilă însușirea. Fiind Fiul lui Dumnezeu, s-a făcut Fiul omului, întrupându-se din Sfânta Fecioară, iar prin aceasta nu s-a depărtat de însușirea de a fi Fiu. 132

                                    Așadar Persoana a 2-a a Sfintei Treimi, a rămas Aceeași după întrupare, fiind Fiul lui Dumnezeu, și nu S-a întrupat într-o persoană omenească, cum susține Nestorie și Părintele Arsenie Boca.

(D) IV. ÎNVĂȚĂTURA MONOFIZITĂ. ANATEMA SFÂNTULUI SINOD AL IV-LEA ECUMENIC

                                    Deci este dat anatema de Sfântul Sinod al 4-lea Ecumenic.

Misterul creștinismului este misterul unității în dualitate, găsindu-și soluția în Unitatea-Trinitate. lată de ce creștinismul are ca bază dogma hristologică a naturii teandrice a Fiului și dogma trinitară. 133

131 318 I Corinteni XV, 21. ; 319 I Corinteni XV, 47. ; 320 Galateni IV, 4. – Sfântul Cuvios Ioan DAMASCHIN, Dogmatica. Ed. cit., pp. 98-100.

132 Sfântul Cuvios Ioan DAMASCHIN, Dogmatica. Ed. cit., p.129.

133 Părintele Arsenie BOCA, Cuvinte vii, Ed. Charisma, Deva, 2 2006, p. 50.

117 117.png

                                    Iată că Părintele Arsenie Boca propovăduia monofizismul dat anatema la Sfântul Sinod Ecumenic al 4-lea.

                                    Să vedem ce ne învață despre aceasta Sfântul Ioan Damaschin, numit de Sfântul Sinod al 7-lea Ecumenic: „Luminătoriu carele luminează în lume, cuvânt al vieții țiind” 134:

Firile s-au unit unele cu altele fără să se schimbe și fără să se prefacă. Firea dumnezeiască nu s-a îndepărtat de simplitatea ei proprie, iar firea omenească nici nu s-a schimbat în firea Dumnezeirii, nici n-a devenit inexistentă și nici din cele două firi nu s-a făcut o singură fire compusă. Firea compusă nu poate să fie deoființă cu niciuna din cele două firi din care a fost compusă, deoarece din naturi deosebite rezultă ceva deosebit. Spre exemplu: corpul este compus din cele patru elemente, dar nu se spune că este deoființă cu focul, nici nu se numește foc, nici aer, nici apă, nici pământ și nici nu este deoființă cu vreunul din acestea. Dar dacă, după cum spun ereticii, Hristos ar fi fost după unire dintr-o singură fire compusă, atunci s-a schimbat dintr-o fire simplă într-o fire compusă și în realitate ei nu mai este deoființă nici cu firea simplă a Tatălui nici cu aceea a mamei. O astfel de fire nu este compusă din Dumnezeire și omenire, nici nu este în Dumnezeire și omenire și nu va putea fi numit nici Dumnezeu, nici om, ci numai Hristos. Iar cuvântul Hristos nu va fi numele ipostasei, ci, după cum ei gândesc, al unei singure firi.

135

                                    Deci în nici un caz nu este vorba de o fire (natură) teandrică, cum susținea Părintele Arsenie Boca. Această învățătură a fost dată anatema la Sfântul Sinodul al 4-lea Ecumenic.

                                    Activitatea însă se numește teandrică, păstrând, însă, neatinsă, deosebirea activităților și celor două naturi dumnezeiască și omenească:

Când fericitul Dionisie spune că Hristos a trăit printre oameni cu o activitate nouă, teandrică 373 , nu suprimăm activitățile firești ale celor două firi, în sensul că ar spune că a rezultat o singură activitate din cea dumnezeiască și cea omenească — căci dacă ar fi așa, am fi spus și o singură fire nouă, rezultată din cea omenească și cea dumnezeiască. Căci, după cum spun Sfinții Părinți, cele care au o singură activitate acelea au și o singură ființă —, ci fericitul Dionisie a numit cele două activități astfel, voind să arate modul nou și inexprimabil de manifestare al activităților firești ale lui Hristos, mod înrudit cu modul inexprimabil al întrepătrunderii reciproce a firilor lui Hristos, traiul lui ca om, străin și minunat și necunoscut firii existențelor, ca și felul comunicării însușirilor care rezultă din unirea inexprimabilă a firilor.

Nu spunem că activitățile sunt despărțite și nici că firile activează despărțit, ci fiecare lucrează în chip unit ceea ce are propriu cu participarea celeilalte. Nici pe cele omenești nu le-a lucrat în chip omenesc, căci n-a fost simplu om, și nici pe cele dumnezeiești numai ca simplu Dumnezeu, pentru că n-a fost simplu om, ci El a fost în același timp și Dumnezeu și om. Căci după cum cunoaștem unirea și deosebirea firească a firilor, tot astfel cunoaștem unirea și deosebirea voințelor și activităților firești. [ … ] Prin urmare, termenul „activitate teandrică“ arată aceasta, anume că Dumnezeu s-a făcut bărbat, adică s-a înomenit și activitatea Lui omenească a fost dumnezeiască, adică îndumnezeită; activitatea Lui omenească n-a fost lipsită de activitatea Lui dumnezeiască, iar activitatea Lui dumnezeiască n-a fost lipsită de activitatea Lui omenească, ci fiecare este considerată împreună cu cealaltă. Felul acesta se numește perifrază, anume când cineva cuprinde printr-un singur cuvânt două lucruri. După cum spunem că este una atât arderea care taie, cât și tăierea care arde a cuțitului înroșit în foc; dar spunem că altă lucrare este tăierea și alta arderea, și că arderea focului și tăierea cuțitului sunt activitățile unor firi deosebite, tot astfel și când vorbim de o singură activitate teandrică a lui Hristos, înțelegem pe cele două activități ale celor două firi

134 Sfântul Cuvios Ioan DAMASCHIN, Dogmatic, Ed. Predania, București, 2 2011, p.15

135 Sfântul Cuvios Ioan DAMASCHIN, Dogmatica. Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 21943. Varianta electronică APOLOGETICUM 2004 <http://www.manastirea-sireti.md/uploads/books/ro/Sf.%20Ioan%20Damaschin%20-%20Dogmatica.pdf>, 18.06.2013 , p. 84.

118 118.png

ale Lui, a Dumnezeirii Lui, activitatea dumnezeiască, iar a omenirii Lui, activitatea omenească 136                                   

(E) V. ÎNVĂȚĂTURA ORIGENISTĂ. ANATEMA SFÂNTULUI SINOD AL V-LEA ECUMENIC

                                    Deci este dat anatema de Sfântul Sinod al 5-lea Ecumenic.

Dacă cineva nu îi anatemizează pe Arie, Eunomie, Macedonie, Apolinarie, Nestorie, Eutihie și Origen, la fel și scrierile lor eretice și, de asemenea, pe toți ceilalți eretici care au fost deja condamnați și anatemizați de către sfânta, soborniceasca și apostolica biserică și de către cele patru sfinte sinoade care au fost deja menționate și, de asemenea, pe cei care au propovăduit sau acum gândesc în același fel ca și ereticii mai înainte pomeniți și care rămân în greșeala lor chiar până la moarte: să fie anatema. (Anatema a XI-a a Sfântului Sinod al 5-lea Ecumenic) 137

                                    Tot în legătură cu neînțelegerea obârșiei Părintele Arsenie Boca a avut și învățăturile origeniste despre preexistența sufletelor ca lucrări superioare osândite la pedeapsă în închisoarea trupurilor inferioare, metempsihoză, relativitatea credinței în mântuire (sau ecumenismul ca o altă apocatastază) date anatema la Sfântul Sinodul al 5-lea Ecumenic, arătând permanent că teoria sa personală despre obârșia divină a oamenilor nu este doar o figură de stil, ci o gravă mentalitate eretică:

Înainte de a exista ca persoane pământești, existăm ca gând, ca intenție a lui Dumnezeu. Cine știe, dacă nu El are de adus în viața pământească, în fluviul timpului, atâtea fețe omenești, încât numărul lor să împlinească toate posibilitățile de configurație câte le oferă structura noastră genetică?

De faptul că suntem oare cumva anteriori față de forma noastră pământească, Dumnezeu ne spune, învățându-l pe Ieremia, când acesta încerca să se apere de misiunea cu care-l rostuise pe pământ:

Înainte de a te urzi în pântece… te-am sfințit și te-am rânduit prooroc printre popoare 138” (Ieremia 1, 5)

Suntem prin urmare de obârşie spirituală, făpturi spirituale, trimise vremelnic într-o închisoare de carne şi oase, şi împlinind un destin, între ceilalţi fii ai lui Dumnezeu şi fraţi ai noştri. 139

Cei ce primesc și transmit vorbele elinești [ păgâne ] și deșarte cum că ar fi o preexistență a sufletelor, că nu toate s-au făcut și adus din neființă, că ar exista un sfârșit al pedepsei sau o restaurare [ apocatastază ] a creației și lucrurilor omenești, și prin cuvinte ca acesta introduc faptul că Împărăția cerurilor, pe care Însuși Hristos Dumnezeul nostru a învățat și a transmis că e veșnică și nedestrămată, ar fi supusă destrămării și trecătoare, în timp ce din întreaga Scriptură Veche și Nouă am primit că pedeapsa va fi nesfârșită și Împărăția veșnică; așadar, cei ce se pierd pe ei înșiși și pe alții prin asemenea cuvinte și se fac și altora pricină de osândă veșnică, să fie anatema! (Sinodiconul Ortodoxiei) 140

De fapt, pentru Origene sufletul pre-există, întruparea sa fiind o cădere, ca rezultat al unei alegeri rele deliberate. Regăsim aici imaginea platonică a trupului ca închisoare. 141

Sfântul și ecumenicul (a toată lumea) al cincilea sinod (sobor), (care se numără al doilea din cele ce s-au făcut în Constantinopol), s-a făcut în anul 553 în timpul Împăratului Iustinian întâi, care se cuprinde în 8 praxe în limba latinească, după Dositei, cartea 5, cap 16 din Dodecabiblion. Iar în cea elinească în cinci Praxe, după tomul 2 al sinodicalelor, foaia 261 și s-au adunat la dânsul Părinți în număr 165, între care mai mult strălucea Mina la început, apoi după moștenire Eutihie, care au stat patriarhi ai Constantinopolului; Virghilie al Romei, aflându-se în Constantinopol, nu însă și de față în sinod, nici însuși în persoană, nici prin

136 Sfântul Cuvios Ioan DAMASCHIN, Dogmatica. Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 21943. Varianta electronică APOLOGETICUM 2004 <http://www.manastirea-sireti.md/uploads/books/ro/Sf.%20Ioan%20Damaschin%20-%20Dogmatica.pdf>, 18.06.2013, pp. 118-119.

137 <http://www.hexaimeron.ro/Hexaimeron/Hotararile_Sfintelor_Sinoade_Ecumenice.pdf>, sâmbătă, 30 ianuarie 2016.

138 Preștiința lui Dumnezeu nu înseamnă preexistența sufletului preștiut                                   

139 Ieromonah Arsenie BOCA, Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 42003, p. 237.

140 <ftp://ftp.logos.md/Biblioteca/_Colectie_RO/Sinodiconul%20ortodoxiei.pdf>, sâmbătă, 30 ianuarie 2016.

141 <https://ro.wikipedia.org/wiki/Origene#Sufletul>, sâmbătă, 30 ianuarie 2016.

119 119.png

locțiitori (precum au urmat și la cel al 2-lea ecumenic sinod), întărind, însă, sinodul în urmă prin înscrisă arătare; Apolinarie al Alexandriei, Domnos al Antiohiei, Didim și Evagrie împlinind locul lui Evstohie al Ierusalimului. Și a anatematizat sinodul conscrierile lui Diodor al Tarsupolei și ale lui Teodor al Mopsustiei, dar și pe însuși Teodor acesta, și pe Diodor, după Fotie, codica 18 și după praxa sinodului al 7-lea, precum se arată și la foaia 14 a tomului 1 al catalogului celui despre tâlcuitorii care mai întâi cugetând dogmele lui Nestorie le-au lăsat acestea în scris și după moarte (mai ales Teodor al Mopsustiei care, fiind învățător al lui Nestorie, zicea că altul este Dumnezeu Cuvântul și altul Hristos, supărat fiind de patimile sufletului și de pofta trupului) au anatematizat și cele conscrise de Fericitului Teodorit asupra celor 12 capete ale Sfântului Chiril 173 și epistola ceea ce se zice a lui Iva, episcopul Edesei, către Marin Persul 174 au anatematizat și pe însuși Origen și pe Didim și pe Evagrie și dogmele lor cele urâte; care bârfeau că sufletele sunt mai-nainte de trupuri 175 și că sufletele intră după moartea unui trup într-alt trup și că munca are sfârșit, că demonii au să ia dregătoria cea dintâi a îngerescului har, pe care o au avut, că sufletele au să învieze goale, fără de trupuri și că cereștile trupuri au suflete, încă și alte rele socoteli. Au anatematizat și pe Antim Trapezutiul, care cugeta păgâneștile cugetări ale Eutihie, pe Sevir, și pe Petru al Apamiei, și pe Zoora 176. Iar canoane, sinodul acesta, care să privească spre bisericeasca stare, nu a așezat, ci numai 14 anatematizări împotriva pomeniților eretici și altora și 25 numai împotriva celor origeniști. [ atât de grav este origenismul că s-au dat 14 anateme la ceilalți eretici și 25 pentru Origen și origeniști! – n.n. ] Acestea se cuprind în foaia 341 a tomului al doilea al sinodicalelor. [ … ]

175 Pe această proesti a sufletelor Origen o zicea pricină de proorismos (adică de mai-nainte hotărârea) și de apodokimasie (adică de a lepădării). Că, de au făcut sufletele bunătăți în lumea cea gândită, se hotărau dinainte la împărăție, iar de au făcut rele, se lepădau la muncă. Împotriva acestei socoteli scrie Ieronim epistola către Pammah și Leon în epistolia 93 și Chiril al Alexandriei prin 24 de epihirime o surpă. 142

                                    După cum vom desprinde din acest studiu, vom înțelege, de fapt, că Părintele Arsenie Boca este un om care a îmbrăcat păgânismul de formă hindusă în haine Ortodoxe, după cum Origen a îmbrăcat păgânismul de formă elenă în haine creștine. Parcă cea mai mare afiliație, după uniatism, o are Părintele Arsenie Boca la origenism:

                                    Sfintii Parinti ai Sinodului al V-lea Ecumenic – care a avut loc la Constantinopol in anul 553, convocat de Imparatul Iustinian (in mozaicul de la Ravenna, de mai sus) și prezidat de Sfantul Patriarh Eutihie (vezi icoana de mai jos) – au avut de lamurit mai multe controverse starnite, intretinute și promovate de sustinatorii invataturilor eretice referitoare la Persoana Mantuitorului Iisus Hristos, Dumnezeu – Omul, dar provenite și din ratacirile unui autor de talia lui Origen.

                                    Dar acest Sinod Ecumenic are o importanta speciala deoarece aici se face separarea intrecugetarea parintilor, care este cugetarea Bisericii, și cugetarea intelepciunii lumesti,adica abordarea principiilor de credinta facute prin prisma filosofiilor (pe atunci)

142 Sfântul Nicodim AGHIORITUL, †Neofit, PATRIARH AL CONSTANTINOPOLULUI, †Neofit SCRIBAN, et alii, Pidalion…, Ed. cit., pp.170-172.

120 120.png

antice. Într-adevar, toti ereticii anatematizati la acest Sinod, in frunte cu Origen, sunt tributari influentelor masive din platonism, aristotelism și alte curente filosofice care, pentru a il cita pe Apostolul Pavel, s-au aratat ca nebunie celor care s-au increzut in ele mai mult decat in intelepciunea lui Dumnezeu. Asadar, Sfintii Parinti reafirma prin acest Sinod ca intelepciunea Bisericii este Crucea, adica rastignirea mintii și voii proprii ale firii cazute, care trebuie sa se supuna Duhului Sfant. Nu se poate inainta in cunoasterea lui Dumnezeu decat prin aceasta esentiala smerire, desertare toatala a cugetului nostru in fata mintii lui Hristos. Altfel, ramanem prada fantasmelor propriei noastre minti și nalucirilor diavolesti care o inrauresc, asa cum a fost cazul celor anatematizati.

                                    In ceea ce il priveste pe Origen, și Sf. Ioan Scararul avertiza asupra toxicitatii maxime a invataturii acestuia pentru orice nevoitor care cauta sa Il urmeze pe Hristos:

Sa nu bolim in inima de boala lui Origen cel necredincios. Aceasta invatatura pangarita se face lesne primita de iubitorii de placere, dand ca motiv (pretext) iubirea de oameni a lui Dumnezeu.”

Cine accepta ca va avea loc “apocatastaza”, adica mantuirea finala a tuturor fapturilor cazute, nu mai are, practic, nicio motivatie in a diferentia intre bine și rau, intre adevar și minciuna. Nu are nicio motivatie de a se impotrivi raului, atat dinlauntru cat și din afara. Daca toate se vor amesteca la sfarsit, atunci toate sunt relative in prezent. Descoperim, astfel, ca Origen este un prim mare percursor (chiar daca involuntar) al nihilismului atotputernic astazi, in postmodernitate. Si, vai, cati dintre noi nu suferim de acest nihilism latent, de tendinta de a relativiza raul, de a il amesteca cu binele, și acest lucru doar pentru ca nu suportam claritatea de sabie a adevarului! Este o boala larg raspandita in aceste vremuri de confuzie, pentru ca vrajmasul are tot interesul sa o raspandeasca. Nu ne vrea intregi la minte, staruitori in adevar, ci permanent dilematici și in dubiu și acolo unde totul este revelat și limpede, chiar și in fata evidentelor, suferind de frica acolo unde nu este frica(frica de a nu judeca dusa la extrema terorii de a nu judeca), neprimind adevarul și impotrivindu-ne cuvintelor batranilor. Iar toate acestea invaluite in principii pretins duhovnicesti, care isi vadesc insa falsitatea prin roadele lor.

Caci nu am fi ajuns in starea aceasta jalnica și generalizata, noi ca Biserica, daca ne-am fi tinut de cugetarea Sfintilor Parinti și nu am fi primit otrava nihilismului și relativismului duhovnicesc.Desigur, aici joaca un rol mare și trufia mintii, un pericol care ne pandeste pe toti, dar mai ales pe cei cu deschideri intelectuale largi. La urma urmei, Origen era într-adevar o minte geniala și a avut multe scrieri stralucite. Cunostea filosofia vremii sale foarte bine, insa nu ca Sfintii Parinti (Ioan Gura de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul) care, spre deosebire de el, stapaneau filosofia fara a se lasa stapaniti de ea. Tocmai aceasta inaltime spirituala este insa extrem de periculoasa pentru noi, deoarece, daca e lipsita de smerita cugetare, duce la prabusire și la erezii.Smerita cugetare ne fereste sa intram cu instrumentele logicii și ale ratiunii neluminate de har in Tainele Sfintei Treimi.

Este necesar astazi, mai mult decat oricand, sa reamintim și sa intarim hotararea Sfintilor Parinti de la Sinodul al V-lea Ecumenic, pentru ca, dat fiind duhul lumesc care bantuie atotstapanitor, dominat din plin de trufia mintii, generatoare de speculatii – fie acestea stiintifice, filosofice sau de alt tip – riscul de a prelua și a amplifica doar eresurile lui Origen este urias. Chiar daca Origen, prin multe din scrierile sale benefice, a fost apreciat de Sfintii Parinti (și nu trebuie sa ne sminteasca faptul ca il gasim citat pozitiv in unele lucrari ale unora dintre ei, chiar apropiati de zilele noastre) și exercitand o influenta care nu poate fi contestata asupra Bisericii,este momentul sa accentuam greselile sale, anatematizate pe vesnicie de Sfintele Soboare Ecumenice tocmai pentru ca suntem pe cale sa le adoptam și noi cu entuziasm, facand ca sminteala de pe urma sa fie mai mare decat cea dintai. Intre duhovnicia Sfintilor Parinti și spiritualitatea origenista construita prin prisma ereziilor sale, asa cum o prezinta cei care ii doresc reabilitarea, exista un antagonism pofund. Fara indoiala insa spiritualitatea origenista ne gadila firea noastra cazuta, dandu-ne chiar o aparenta duhovniceasca pentru fuga de Cruce și un argument pentru invartosarea trufasa a mintii noastre.

121 121.png

Toti suntem permanent deasupra unei prapastii, inaltati fiind de perspectiva patimasa cu care ne apreciem cunostintele teologice, ravna pentru Dumnezeu și alte daruri cu care am fost milostiviti, și, din acest motiv, trebuie sa privim cu compatimire, dar și cu frica la caderea lui Origen, ale carui calitati incontestabile i-au devenit pricina de ingropare a talantului Duhului Sfant.

Avand in vedere toate aceste lucruri, nu ne este greu sa intelegem de ce anume se preda atat de intensiv Origen in facultatile noastre de Teologie. Viitorii preoti intra in facultate deja infestati de nihilism, iar contaminarea cu astfel de idei, prezentate sub girul autoritatii Sfintilor Parinti, conduce adeseori la pierderea fermitatii adevarului mantuitor al dreptei credinte.

De altfel, și Pr. Dumitru Staniloae, in comentariile sale la cartea Sf. Ioan Scararul, atragea atentia ca:

sunt multi astazi, chiar dintre teologi, care ar dori o reabilitare a lui Origen. Nu-și dau seama ca origenismul duce la devalorizarea miscarii sau a efortului personal, a importantei timpului pentru mantuire și deci a persoanei. Totul duce automat la fericire. Iar din ea se cade iarasi. Origenismul e o teozofie sau antropozofie, sau panteism [ … ] ”.

Prin urmare, o spiritualitate origenista indeplineste de minune, am spune, doua lucruri: pe de o parte, distruge discernamantul duhovnicesc și imboldul de a lupta launtric cu raul și de a il recunoaste ca atare in afara, pe de alta parte, ofera mangaierea, sau compensarea, draceasca in ultima instanta, a unei foarte comode spiritualitati-simulacru dar și a trufiei de a gandi inalt și filosofic, de a fi pretios in proprii tai ochi și in ai altora. 143

                                    Parcă ar fi descris, fără să știe, tocmai felul de a fi al Părintelui Arsenie Boca:

DISPOZIȚII DE DREPT BISERICESC [ care nu au nici o legătură cu genetica – n.n. ] CONFIRMATE DE GENETICĂ

În spiritul teoriei cromozomice, putem înțelege și unele norme de drept bisericesc, ca de pildă oprirea căsătoriei între rudenii. Astfel, la rudenia de consângenitate, în linie directă, căsătoria e oprită la infinit; iar în linie colaterală se îngăduie abia la depărtarea gradului opt 144

Numărul combinărilor ce se pot face cu cele 24 de perechi de cromozomi – aşa cum a arătat Th. H. Morgan – se ridică la astronomica cifră de 282.429.536.481 de posibilități. 145

Dumnezeu pe toți îi trimite înzestrați și în stare să fie drepți. Dar, trecând ei prin poarta nașterii pământești, iau în spate poveri părintești, care-i spetesc și-i încovoaie spre pământ. Pe urmă, slăbiți de osteneala vieții și de mediul înconjurător, greu se vor decide să reprezinte cauza lui Dumnezeu. 146 [ … ]

Din nefericire asta e tragedia în care se cufundă mulțime de oameni, dar mai cu deosebire oamenii mărginași în știință și crescuți unilateral în cunoștințe. Nu e bine așa, ci precum urmărim o armonie între facultățile sufletești, tot așa trebuie să urmărim o armonie și între cunoștințele din cât mai multe domenii, precum și o sinteză a acestora cu viața. Multă știință apropie pe om de Dumnezeu, puțină știință îl îndepărtează și de știință și de Dumnezeu. [ … ]

Drept aceea încerc o lămurire armonioasă a unei porunci a lui Dumnezeu, porunca a șaptea [ Să nu preacurvești” (Ieș. 20, 14) – n.n. ] o problemă de biologie – cu cele câteva cunoștințe ce mi s-au întâmplat la îndemână. Porunca aceasta e o măsură preventivă a lui Dumnezeu, prin care vom dovedi că urmărește stăvilirea degenerării, a stricăciunii și a toată jalea făpturii omenești. 147

                                    Acum este nevoie de o cercetare a cuvintelor origeniste ale Părintelui Arsenie Boca, în lumina Sfinților Părinți.

143 <http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/07/25/sfintii-parinti-ai-sinodului-al-v-lea-ecumenic-impotriva-nihilismului-origenist/>, sâmbătă, 30 ianuarie 2016.

144 Ieromonah Arsenie BOCA, Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 42003, p. 237.

145 Ieromonah Arsenie BOCA, Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 42003, pp. 231-232.

146 Ieromonah Arsenie BOCA, Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 42003, p. 281.

147 Ieromonah Arsenie BOCA, Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 42003, pp. 210-211.

122 122.png

242. Înainte de a exista ca persoane pământești, existăm ca gând, ca intenție a lui Dumnezeu.

                                    [ preștiința negrăită a lui Dumnezeu nu implică preexistența persoanei. Preștiința lui Dumnezeu este mai înainte de crearea veacurilor. Nu este vreun moment în care Dumnezeu să nu fi știut de faptul că ne va crea, fiindcă altfel nu ar fi Atotștiutor. Iar dacă preștiința ar fi totuna cu preexistența, ar însemna că și noi suntem dinainte de creație, deci și noi suntem dumnezei după fire, ca cei ce suntem necreați. Dar acesta este exact panteismul, esența elenismului și hinduismului, a tot păgânismul, pe care, după cum vom vedea, Părintele Arsenie Boca îl propovăduia în tot chipul, chiar dacă în mod ascuns, ca și Origen (numit de Sfinții Părinți ca fiind cel ce a învelit păgânismul în haină, terminologie și mască creștină, fiind părintele tuturor ereziilor). În realitate preștiința lui Dumnezeu nu implică și preexistența noastră, ceea ce înseamnă că noi am fost creați chiar la zămislirea noastră, atât cu sufletul, cât și cu trupul, după cum mărturisesc Sfinții Părinți. În afară de asta de unde necuviința să împartă Atotștiința lui Dumnezeu în gânduri și intenții? – n.n. ] 243. De faptul că suntem oare cumva anteriori față de forma noastră pământească, [ deci… preexistăm, după Părintele Arsenie Boca– n.n. ]

Dumnezeu ne spune, învățându-l pe Ieremia, când acesta încerca să se apere de misiunea cu care-l rostuise pe pământ: „Înainte de a te urzi în pântece… te-am sfințit și te-am rânduit prooroc printre popoare 148” (Ieremia 1, 5) [ iată și un citat denaturat, prin ciuntire, în sens origenist, de Părintele Arsenie Boca. Este ca și cum, citând Psa 13:1 Zis-a cel nebun în inima sa: „Nu este Dumnezeu!”, scoatem Zis-a cel nebun în inima sa: și lăsăm doar Psa 13:1… „Nu este Dumnezeu!”, iar apoi strigăm la toată lumea că Biblia este atee fiindcă ne învață că nu este Dumnezeu. Cuvântul autentic din Sfânta Scriptură este acesta: Ier 1:5 Mai-nainte de a te zămisli tu în pântece te știu, și mai-nainte de ce ai ieșit tu din pântece te-am sfințit, Proroc spre neamuri te-am pus. Originalul din Septuaginta este (LXX) Πρὸ τοῦ με πλάσαι σε ἐν κοιλίᾳ ἐπίσταμαί σε καὶ πρὸ τοῦ σε ἐξελθεῖν ἐκ μήτρας ἡγίακά σε, προφήτην εἰς ἔθνη τέθεικά σε. Deoarece nu știa limba greacă, și aborda Sfânta Scriptură după nebuloasa și nelămurita părere proprie (lucru vădit și de multiplele însemnări pe care le făcea pe marginea Bibliei, date la tipar cu atâta migală de ucenicii sfinției sale) iar nu după tâlcuirile Sfinților Părinți, Părintele Arsenie Boca îndrăznește să modifice Cuvântul lui Dumnezeu și să-L propovăduiască cu omisiune, schimbându-i sensul după cugetul propriu, pentru a convinge mintea cititorului de propria sa (ne)credință inventată, sau mai probabil primită prin vedenii, datorită amăgirii, dar opusă Ortodoxiei. Părintele Arsenie Boca a scos tu în pântece te știu, și mai-nainte de ce ai ieșit tu din mitras”, ca să rămână doar: Mai-nainte de a te zămisli … te-am sfințit, Proroc spre neamuri te-am pus”. Textul original „Mai-nainte de a te zămisli tu în pântece te știu, și mai-nainte de ce ai ieșit tu din pântece te-am sfințit, Proroc spre neamuri te-am pusarată că Dumnezeu preștie pe om înainte de zămislire; textul cenzurat de sfinția sa: Mai-nainte de a te zămisli … te-am sfințit, Proroc spre neamuri te-am pusarată că omul există înainte de zămislire și poate fi sfințit. Este exact invers ca în exemplul dat de noi din Psalmi. Acolo ciuntirea arată că Dumnezeu nu există, aici ciuntirea Părintelui Arsenie Boca arată că noi preexistăm din veșnicie, fiind așadar dumnezei după fire. Sensul real al cuvântului din Ieremia este că Dumnezeu îl cunoaște pe prooroc de mai înainte de a se zămisli, și nu s-a oprit sau se va opri vreodată de a-l cunoaște, dar de sfințit l-a sfințit, evident, după ce s-a zămislit, chiar dacă mai înainte de a se naște, de a ieși din uterul mamei. Așadar este vorba despre preștiința lui Dumnezeu despre toți oamenii (mai înainte de zămislirea lor și mai înainte de toți vecii), nu de sfințirea lor, care se poate face numai după zămislire, (în cazul de față, pentru acest prooroc, chiar și mai înainte de naștere). Aceasta pentru că sfințirea se dăruiește omului existent, nu doar preștiut. Ideea sau gândul despre om nu sunt omul. Se sfințește omul cel gata zămislit, având de la începutul existenței sale și suflet și trup (unite negrăit). Nu se sfințește vreun gând sau vreo intenție dumnezeiască și nu se sfințește vreun suflet mai înainte de zămislire, ci se sfințește o persoană, în cazul omului, alcătuită din trup și suflet (create deodată prin zămislire). Nu se sfințește vreo gând sau intenție despre om, fiindcă pe de o parte necuvios lucru este a numi Atotștiința dumnezeiască ca fiind compusă din gânduri și intenții, iar pe de alta Dumnezeu și lucrarea Sa sunt sfinte, nu sfințite (sfințirea numelui Tatălui însemnând că noi ne

148 Preștiința lui Dumnezeu nu înseamnă preexistența sufletului preștiut.

123 123.png

sfințim, după ce ne-am zămislit, chemând și lucrând în noi cunoașterea Tatălui). Nu se sfințește nici vreun suflet mai înainte de zămislire, fiindcă sufletele nu preexistă zămislirii (fiindcă sufletul este creat cu tot cu trup în clipa zămislirii, nu vine din altă parte, creat altă dată, preexistent, cum credeau prostește Origen și Părintele Arsenie Boca). Iar o persoană se sfințește, dacă se afierosește lui Dumnezeu. Persoana există doar din momentul creării sale, la îngeri și demoni în veac, iar la oameni în timpul zămislirii, chiar dacă era preștiută de Dumnezeu mai înainte de a exista – n.n. ]

244. Cine știe, dacă nu El are de adus în viața pământească, în fluviul timpului, [ dacă le aduce și nu le creează, iar avem de a face cu preexistența, căci nu spune le aduce la existență, ci le aduce în viața pământească – n.n. ] atâtea fețe omenești, încât numărul lor să împlinească toate posibilitățile de configurație câte le oferă structura noastră genetică? [ uitați cum mărginește creația lui Dumnezeu de posibilitățile materiei, deci îl face dependent pe Dumnezeu de arborele genetic – n.n. ]

(Numărul combinărilor ce se pot face cu cele 24 de perechi de cromozomi, se ridică la astronomica cifră de 282.429.536.481 de posibilități.)

                                    [ vedeți că nu știa nici genetică, nici matematică și nu avea nici harul proorocesc? Iată ce ne spun despre acest subiect oamenii de știință:

Expertii estimeaza ca sunt intre 60.000 și 100.000 de gene (facute din ADN) in cei 46 de cromozomi ai unei fiinte umane. Un bebelus mosteneste 23 de cromozomi de la mama lui și 23 de la tatal lui. Cu toate aceste posibile combinatii, o pereche de parinti are potentialul de a produce 64 de mii de miliarde de copii diferiti. Aceasta iti va da o idee despre cat de imposibil este sa prezici cum va arata copilul tau. Stiinta geneticii este complicata, dar cu un curs scurt vei putea primi cateva informatii pentru a iti ghida imaginatia. 149

Părintele Arsenie Boca s-a luat după un genetician ce a numărat greșit numărul de perechi de cromozomi. Dacă vedea vreo fotografie și îi număra, era suficient să vadă că nu sunt 24 de perechi, ci 26. Iar aplicând o matematică destul de simplă, a numărului de combinații, ar fi văzut că numărul de posibilități, doar pentru o familie de părinți, este cu mult mai mare decât cifra cea mică pe care a precizat-o sfinția sa. Chiar dacă nu ar fi știut genetică sau matematică, dar ar fi fost învățat de Sfântul Duh să scrie cele de mai sus, ar știut adevărul. Greșeala de mai sus nu arată numai superficialitatea sfinției sale ci și faptul că a scris din părerea proprie greșită, nu la porunca lui Dumnezeu și prin iluminarea ce o dă El prin har. Astfel că și sfinția sa face parte dintre cei ce s-au făcut de râs prin acest subiect. Dumnezeu este mult milostiv și a îngăduit să aflăm noi aceasta, ca încă o dovadă matematică, despre duhurile mincinoase cu care și-a compus lucrarea scrisă, verbală și pictată. Să ne miluiască și să ne izbăvească de rătăcirea de la Prislop.

Undeva in deceniul al doilea al secolului trecut cercetatorii au ajuns la concluzia ca omul are 24 de perechi de cromozomi; primul a fost Theophilus Painter, dar observatiile sale, la microscop, au fost reluate de nenumarate ori și cei mai multi savanti au ajuns la acelasi rezultat. Foarte putini au „vazut“ un numar mai mic de cromozomi, intre 19 perechi și 23. Oricum, timp de mai bine de trei decenii, pentru lumea stiintifica faptul ca omul are, asemenea restului animalelor de pe Pamant, 24 de perechi de cromozomi a fost un adevar indiscutabil, iar cei cu mai putini au fost pusi la respect.

In 1956 evolutia tehnica a schimbat rezultatul: omul este un accident genetic ( de fapt, prin aceasta Dumnezeu vrea să arate că valoarea omului nu este în numărul de perechi de cromozomi, ci în faptul că este diferit, fiind făcut nu prin poruncă, ci prin lucrarea mâinilor Lui. Locul cromozomilor lipsă, informația-logos materială, îl ține Dumnezeu – Cuvântul (Logosul) ce se unește cu el, și năzuința lui este să fie alături de cei 24 de bătrâni care se închină Lui, pentru a se împlini. Apo_4:4 Și douăzeci și patru de scaune înconjurau tronul și pe scaune douăzeci și patru de bătrâni, șezând, îmbrăcați în haine albe și purtând pe capetele lor cununi de aur.10 Atunci cei douăzeci și patru de bătrâni, căzând înaintea Celui ce ședea pe tron, se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor și aruncau cununile lor înaintea tronului, zicând: – Cu alte cuvinte, pentru a se împlini chiar și trupește, sau cromozomial, omul are nevoie să-L laude pe Hristos. – n.n. ) și are numai 23 de perechi de cromozomi. Painter a devenit tinta a ironiilor, dar pe nedrept. Aceasta pentru ca nimeni nu s-a obosit sa numere atunci cand a fost cazul

149 <http://www.7p.ro/Default.aspx?PageID=1359>, vineri, 1 ianuarie 2016.

124 124.png

ilustratiile din cartile tiparite in toata perioada aratau in mod clar 23 de perechi de cromozomi, chiar daca explicatiile de sub poze vorbeau de 24. [ … ]

Oamenii se pot dovedi pur și simplu orbi, daca vor sa fie asa și se lasa orbiti. 150 – n.n. ]

[ … ]

250. Dumnezeu pe toți îi trimite înzestrați și

în stare să fie drepți. Dar, trecând ei prin poarta nașterii pământești, iau în spate poveri părintești, care-i spetesc și-i încovoaie spre pământ.

                                    [ Părintele Arsenie Boca susține aici că Dumnezeu trimite pe toți, adică toate persoanele, ca să ia trup. Deci sufletele, după Părintele Arsenie Boca și Origen preexistă dinainte de zămislire, până să ia trupul, care are în el structură genetică. Trimiterea înseamnă existența mai dinainte de a fi trimis. Se folosește același cuvânt prin care Fiul arată trimiterea Sa, de către Tatăl (prin întrupare) și trimiterea Sfântul Duh (prin Pogorâre). Cuvântul mai este folosit pentru trimiterea îngerilor, demonilor, apostolilor și proorocilor. Sfânta Treime este veșnică. Trimiterea îngerilor, demonilor, apostolilor și proorocilor se referă la cei ce deja existau înainte de trimitere. Așadar trimiterea include în sine înțelesul că cel trimis preexistă mai înainte de a fi trimis. Cine sunt toți acei trimiși mai înainte de a lua asupra lor povara părintească genetică trupească, dacă nu sufletele oamenilor, care în concepția Părintelui Arsenie Boca preexistă zămislirii (sau luării trupului, cum crede sfinția sa)? Fiindcă susține că Dumnezeu îi trimite înzestrați și drepți, și de abia trecând prin poarta nașterii iau în spate poverile părintești. Dar noi învățăm de la Sfinții Părinți că zămislirea fiind făcută prin învoirea la plăcerea împreunării strică toată firea, și a sufletului, și a trupului (prin ceea ce se cheamă păcatul strămoșesc, sau obârșia din Adam, sau alterarea firii de plăcere), nicidecum nu se înjosește sau strică sufletul de la preluarea trupului, ca și cum vreo creație a lui Dumnezeu ar fi rea prin fire, și poate strică cealaltă creație (sau că sufletul ar fi fost pentru care ar fi fost trimis din cer ca să se pedepsească tocmai prin unirea cu trupul josnic și stricăcios, după cum credea tot Origen și preia încâlcit prin arborele genealogic Părintele Arsenie Boca) – n.n. ] Pe urmă, slăbiți de osteneala vieții [ Sfinții Părinți ne învață că osteneala vieții întărește sufletul, nu slăbește omul – n.n. ] și de mediul înconjurător, greu se vor decide să reprezinte cauza lui Dumnezeu. 151

                                    Iată și învățătura Ortodoxă, care dezvăluie ereziile susținute mai sus de Părintele Arsenie Boca:

                                    a. Despre preexistența sufletelor:

Această absurditate face parte din neroziile lui Origen, care a susținut preexistența sufletelor. [ … ] Trupul și sufletul au fost făcute simultan și nu numai întâi unul și apoi celălalt, după cum în chip prostesc afirmă Origen. 152

                                    b. Despre preștiința cea simplă:

2. Orice cugetare este (o sinteză) a celor ce cugetă și a celor cugetate. Dar Dumnezeu nu este nici dintre cei ce cugetă; nici dintre cele cugetate. El este deasupra acestora. Căci altfel s-ar circumscrie, ca subiect ce cugetă având lipsă de relația cu ceea ce cugetă, iar ca obiect cugetat căzând, datorită relației, în chip firesc sub vederea celui ce cugetă. Urmează așadar că pe Dumnezeu nu trebuie să-L socotim nici că cugetă, nici că este cugetat. El este mai presus de a cugeta și de a fi cugetat. Căci e propriu și firesc celor după El să cugete și să fie cugetate.

3. Orice cugetare, precum își are baza într-o ființă, fiind o calitate a ei, tot așa își are mișcarea îndreptată spre o ființă. Căci nu e cu putință să îl socotim ca ceva cu totul desfăcut și simplu. Dumnezeu însă este simplu în amândouă chipurile, fiind ființă care nu alcătuiește suportul a ceva, și cugetare care nu are ceva ca suport.

Astfel El nu este dintre cele care cugetă și sunt cugetate, aflându-se adică mai presus de ființă și de cugetare.

4. Precum în centrul de unde pornesc liniile în direcție dreaptă, acestea sunt văzute cu desăvârșire neîmpărțit, la fel cel ce se învrednicește să ajungă în Dumnezeu cunoaște toate rațiunile făpturilor preexistente în el, printr-o cunoștință simplă și neîmpărțită.

5. Cugetarea modelându-se după obiectele cugetate, cugetarea cea una se preschimbă în multe idei, luând forma fiecăruia dintre obiectele cugetate. Când însă trece dincolo de

150 <http://www.businessmagazin.ro/opinii/doua-perechi-de-cromozomi-2378279>, vineri, 1 ianuarie 2016

151 Ieromonah Arsenie BOCA, Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 42003, p. 33.

152 Sfântul Cuvios Ioan DAMASCHIN, Dogmatica. Ed. cit., pp. 132, 59.

125 125.png

mulțimea lucrurilor sensibile și inteligibile, care îi întipăresc forma lor și devine astfel, cu totul fără formă, și-o atașează Cuvântul cel mai presus de cugetare, desfăcând-o de lucrurile care o alterau prin formele ideilor (αλλοίουν). Iar cel ce a pătimit aceasta «s-a odihnit și el de lucrurile sale, precum Dumnezeu de ale Lui».

153 [ iată că nu numai la Dumnezeu avem simplitatea Atotștiinței, ci și la cei ce se odihnesc în Dumnezeu cunoscând rațiunile preexistente făpturilor (iar nu făpturile, care nu sunt preexistente) printr-o cunoștință simplă și neîmpărțită în gânduri și intenții – n.n. ]

                                    c. Despre mărginirea de către Părintele Arsenie Boca a posibilităților lui Dumnezeu de a crea, încât numărul persoanelor omenești să se limiteze la împlinirea tuturor posibilităților „de configurație câte le oferă structura noastră genetică”:

Cel ajuns apoi la Dumnezeu, atât cât e cu putință omului, prin virtute și cunoștință, nu trebuie să mai cugete, ca la niscai lemne, la vreo materie oarecare ce aprinde patimile, nici să mai adune rațiunile “firii, ca să nu dogmatizăm ca Elinii un Dumnezeu ce se îndulcește cu patimile sau se măsoară cu hotarele (definițiile) firii. Căci atunci pe Dumnezeu nu-L strigă decât tăcerea desăvârșită (33) și nu și-L reprezintă decât neștiința totală prin depășire (ή κα ύπεροχη ν άγνωσία). [ … ]

El se poartă deci întocmai ca Saul, nebunul de odinioară, către care, a zis Samuil, după ce a călcat poruncile dumnezeiești: “Nebunește ai lucrat că ai călcat porunca mea, care ți-a dat-o ție Dumnezeu“. 654 ( 654 I Regi 15, 19.) Iar Saul este, cum am spus înainte, sau legea scrisă, sau nația Iudeilor, care viețuiește după legea scrisă. Căci de la amândouă acestea, care sunt împletite întreolaltă în chip pământesc, se depărtează Duhul Domnului, adică contemplația și cunoștința duhovnicească, în locul lui venind duhul rău (adică cugetul pământesc), care le chinuiește cu tulburările și frământările neîntrerupte ale celor supuse facerii și stricăciunii, ca pe unele ce sunt posedate de boala nestatorniciei gândurilor. Căci legea privită numai după literă și înțeleasă material, e parcă stăpânită de boala cea rea, fiind frământată de nenumărate contraziceri și neavând nici o armonie cu ea însăși, iar mintea iudaizantă, zăpăcită până la nebunie de învârtirea și nestatornicia celor materiale, își schimbă în chip necesar și ea mereu dispoziția. Dar când David, adică Domnul nostru Iisus, care e prin fire cu adevărat cântăreț, încântă prin duhul contemplației tainice, legea și pe Iudeu, pe cea dintâi o face din pământească duhovnicească, iar pe cel de al doilea îl mută de la necredință la credință. Deci asemenea lui Saul, atât legea cât și nația iudaică pot fi și posedate și înțelepte. Legea este posedată când e înțeleasă pământește, iar Iudeul este posedat când vrea să slujească lui Dumnezeu pământește. Și iarăși, legea este înțeleaptă când e înțeleasă duhovnicește, iar Iudeul e înțelept când a trecut de la slujirea trupească la cea duhovnicească a lui Dumnezeu.

De notat că pe cei scăpați de Iisus, îi omoară Saul. Căci pe cei pe care îi salvează duhul, îi omoară litera. De aceea Dumnezeu care a uns pe Saul, înțeleg legea scrisă, ca să împărățească peste Israel, se căiește când o vede înțeleasă trupește de către Iudei și dă putere împărăției duhului, care este aproapele literei, însă mai bun decât ea. “Și voi da, zice, împărăția aproapelui tău, care este mai bun ca tine“. 655 (655 I Regi 15, 28.) Căci precum David era aproape de Saul, la fel duhul se află în vecinătatea literei, obișnuind să se arate după moartea literei (66).

Să rugăm deci și noi pe David cel spiritual (67) să cânte minții noastre posedate de cele materiale, din harfa contemplației și cunoștinței duhovnicești și să alunge duhul rău, care o rostogolește prin simțuri în cele materiale, ca să putem înțelege legea duhovnicește și să aflăm rațiunea tainică ascunsă în ea, spre a ne-o face avuție statornică și merinde spre viața veșnică ca să nu rămânem numai cu împrumutul legii simbolice a literei, străini de cunoștința duhovnicească cea după har, și să ne îndeletnicim numai cu întrebarea despre cele dumnezeiești, ca unii ce nu vedem, lipsindu-ne de privirea atotclară a adevărului indicat de cuvintele tainice (68). 154

                                    d. Despre trimitere:

Mat 8:31 Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoți afară, trimite-ne în turma de porci.

153 Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Filocalia, Volumul II, Ed. cit., pp. 212-213.

154 Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Filocalia, Volumul III, Ed. cit., pp. 465-468, 479-482.

126 126.png

Mat 13:41 Trimite-va Fiul Omului pe îngerii Săi, vor culege din împărăția Lui toate smintelile și pe cei ce fac fărădelegea,

Luc 11:49 De aceea și înțelepciunea lui Dumnezeu a zis: „Voi trimite la ei prooroci și apostoli și dintre ei vor ucide și vor prigoni”;

Ioan 13:20 Adevărat, adevărat zic vouă: Cel care primește pe cel pe care-l voi trimite Eu, pe Mine Mă primește; iar cine Mă primește pe Mine primește pe Cel ce M-a trimis pe Mine.

Ioan 14:26 Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăța toate și vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu.

Ioan 15:26 Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine.

                                    e. Despre existența mai înainte de veșnicie a Persoanelor dumnezeiești și despre crearea în veac a celor îngerești și în timp a celor omenești:

Este însă necucernic să spunem cu privire la nașterea Fiului că a mijlocit oarecare vreme și că existența Fiului este posterioară existenței Tatălui. Deoarece spunem că nașterea Fiului este din El, adică din natura Tatălui. Iar dacă admitem că Fiul nu coexistă dintru început cu Tatăl, din care este născut, atunci introducem o schimbare în ipostasa Tatălui, anume că nefiind dintru început Tată a devenit pe urmă Tată. In adevăr, chiar dacă lumea s-a făcut pe urmă, totuși nu s-a făcut din ființa lui Dumnezeu. Ea a fost adusă, prin voința și prin puterea Lui, de la neexistență la existență; dar prin aceasta nu urmează o schimbare a firii lui Dumnezeu. Nașterea este actul prin care se scoate din ființa celui care naște cel ce se naște asemenea cu el după ființă. Zidirea și crearea, însă, este un act extern, în care ceea ce se zidește și se creează nu provine din ființa celui care zidește și creează, ci este cu totul deosebit de el.

La Dumnezeu, singurul impasibil, neschimbat, imuabil și totdeauna la fel, atât nașterea cât și crearea este impasibilă. Căci fiind prin natură impasibil și nestricăcios, deoarece este simplu și necompus, nu este supus patimii și nici stricăciunii, atât în naștere cât și în creare, și nici nu are nevoie de ajutorul cuiva. Pentru ca cel care naște să nu sufere schimbare și să nu fie Dumnezeu întâi și Dumnezeu pe urmă și să primească adăugire, nașterea la El este fără de început și veșnică, deoarece este opera firii Sale și provine din ființa Lui. Crearea la Dumnezeu este opera voinței și nu este coeternă cu Dumnezeu, căci ceea ce se aduce de la neexistență la existență nu poate să fie coetern cu cel fără de început și cu cel care există pururea. Omul și Dumnezeu nu lucrează la fel. Omul nu aduce nimic de la neexistență la existentă, ci ceea ce face o execută din materia pe care o are mai dinainte; el nu voiește numai, ci și cugetă mai întâi și-și imaginează în minte ceea ce are să facă și apoi lucrează cu mâinile, suferă trudă și osteneală, ba de multe ori nu reușește, prin faptul că lucrul nu se face cum voiește. Dumnezeu, însă, voind numai, a adus toate de la neexistență la existență. Tot astfel nici nu naște Dumnezeu la fel cu omul. Căci Dumnezeu, fiind în afară de timp, fără de început, impasibil, incoruptibil, necorporal, unic, fără de sfârșit, naște în afară de timp, fără de început, impasibil, incoruptibil și fără de împreunare. Nașterea lui incomprehensibilă nu are nici început, nici sfârșit. La Dumnezeu nașterea este în afară de timp, pentru că este imuabil; este nestricăcioasă, pentru că este impasibil și necorporal; este fără de împreunare, tot din pricină că este incorporal și din pricină că numai unul Dumnezeu n-are nevoie de altcineva; este fără de sfârșit și fără de încetare, din cauză că este fără de început și în afară de timp, fără de sfârșit și există totdeauna în același mod. Căci ceea ce este fără de început este și fără de sfârșit. Dar ceea ce este fără de sfârșit prin har, negreșit, nu este și fără de început, după cum sunt îngerii.

Prin urmare Dumnezeu, care există totdeauna, naște pe Cuvântul Său, care este desăvârșit, fără de început și fără de sfârșit, pentru ca Dumnezeu să nu nască în timp, El, care are firea și existența mai presus de timp. Omul, însă, evident, naște într-un chip contrar, deoarece el se află sub legea nașterii, a distrugerii, a stricăciunii, a înmulțirii, este îmbrăcat cu trup și posedă în firea sa partea bărbătească și femeiască. Și aceasta din urmă pentru motivul că partea bărbătească are nevoie de ajutorul părții femeiești. Dar milostiv să fie cel care este mai presus de toate și care depășește orice gândire și înțelegere. [ … ]

127 127.png

                                    f. Despre zămislirea prin plăcere a oamenilor, care le strică firea și despre zămislirea feciorelnică a firii omenești a Mântuitorului, pentru a ne vindeca prin moartea ca osândă a păcatului, dăruită nouă ca o putere activă și un mare har:

Și Cuvântul s-a făcut fără schimbare trup 271 din Duhul cel Sfânt și din Maria Sfânta Pururea Fecioară Născătoarea de Dumnezeu. Și singurul iubitor de oameni se face mijlocitor între om și Dumnezeu 272 , fiind zămislit în preacuratul pântece al Fecioarei, nu din voință sau din poftă sau din legătură bărbătească 273 155 sau din naștere voluptuoasă, ci de la Duhul Sfânt și în chipul celei dintâi faceri a lui Adam 156. Și se face supus Tatălui, prin luarea firii noastre, vindecând neascultarea noastră și făcându-ni-se pildă de ascultare, în afară de care nu este cu putință să dobândim mântuire. 157                                   

Căci cel ce suferă moartea ca o osândă a firii de pe urma păcatului său, o suferă după dreptate. Dar cel ce nu o suferă de pe urma păcatului său, primește de bunăvoie moartea adusă în lume de păcat spre desființarea păcatului, dăruind-o mai degrabă din iconomie firii ca un har spre osândirea păcatului. [ … ] Deci precum din pricina lui. Adam, care a înființat prin neascultare legea nașterii din plăcere și drept urmare a acesteia moartea ca osândă a firii, toți cei ce aveau existență din Adam, după legea nașterii din plăcere, aveau în chip necesar și fără să vrea, împreunată virtual cu nașterea, și moartea ca osândă a firii și deci atunci era vremea în care firea era osândită prin păcat, întrucât stăpânea peste fire legea nașterii prin plăcere, tot așa din pricina lui Hristos, care a smuls din fire cu totul legea nașterii prin plăcere și prin urmare rostul morții ca osândă a firii, primind-o de bună voie numai ca osândă a păcatului, toți cei ce s-au renăscut cu voia din Hristos prin baia renașterii în duh și au lepădat prin har nașterea de mai înainte prin plăcere din Adam și păzesc harul nepăcătuirii de la Botez și puterea nemicșorată și neîntinată a înfierii tainice în duh, prin legea poruncilor evanghelice, au în ei după cuviință moartea (întrebuințarea morții) ce se lucrează spre osânda păcatului 158. 522 Ei au apucat vremea în care se osândește prin har păcatul în trup. Iar osândirea aceasta are loc în general după fire, pentru marea taină a înomenirii, chiar din vremea întrupării; iar în special, după plecarea prin har, din vremea când primește fiecare prin Botez harul înfierii. Prin acest har, lucrat (actualizat) în chip voluntar prin împlinirea poruncilor, 523 având la început numai nașterea în duh suportă fiecare, prin multe pătimiri, moartea (întrebuințarea morții) spre osânda păcatului. 159

(F) VI. ÎNVĂȚĂTURA PELAGHIANĂ. ANATEMA SFÂNTULUI SINOD AL VI-LEA ECUMENIC

                                    Deci este dat anatema de Sfântul Sinod al 6-lea Ecumenic.

                                    Părintele Arsenie Boca propovăduia pelaghianismul, dat anatema la Sfintele Sinoade 4, 6 și 7 Ecumenice 160:

155 266 Facerea III, 5. ;

267 Ioan I, 18. ; 268 Ioan I, 1-2. ; 269 Filipeni II, 6. ; 270 Eclesiastul I, 9-10. ; 271 Ioan I, 14. ; 272 I Timotei II, 5. ; 273 Ioan I, 13                                   

156 Chipul nu este totuna cu identitatea                                   

157 Sfântul Cuvios Ioan DAMASCHIN, Dogmatica. Ed. cit., pp. 19-22, 82-84.

158 Vedeți că sunt mulți ce nu-și dezmint obârșia din Hristos și nu puțini cum vrea să ne convingă Părintele Arsenie Boca fiindcă el nu experimenta acestea datorită plăcerii de sine și, deci, nu credea că sunt posibile                                   

159 Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Sfântul Maxim MĂRTURISITORUL, Filocalia…, Vol. III, Ed. cit., pp. 365-380.

160 CANOANELE SINODULUI DIN CARTAGINA 418-424 d.H. Deci după multele cercetări, și tractații ce a făcut sinodul, au așezat și 141 de canoane, care privesc la buna rânduială și așezarea Bisericii. Care sunt acestea de aici, pecetluite și întărite, hotărâtor și anume de cel al 2-lea canon al sinodului ecumenic al 6-lea. Iar simplu și nehotărâtor de cel întâi al sinodului 4 și de cel întâi al sinodului 7 iar pe al 89 canon al acestuia cu însăși zicerea îl pomenește sfântul și ecumenicul sinod al 5-lea. Și prin întărirea aceasta ia oarecum putere ecumenică                                   

Sfântul Nicodim AGHIORITUL, †Neofit, PATRIARH AL CONSTANTINOPOLULUI, †Neofit SCRIBAN, et alii, Pidalion…, Ed. cit., pp. 347-348.

128 128.png

In vremea aceasta, sortită dezvelirii darurilor dobândite prin Sf. Mir, se întâmplă că sufletul trebuie să treacă prin nevoințe fără de voie, neatârnătoare de el, care însă îi vin prin dumnezeiască orânduire, împlinind ceea ce mai lipsea din lămurirea la câtă s-a supus prin nevoințe de bună voie. În vremea aceasta, lucrează asupra nevoitorilor puterea cea mai presus de fire a Duhului Sfânt. Dar, să nu uităm: numai după ce ei, prin nevoințele cele de bună voie, au scos toate puterile sufletului din robia lucrării contra firii și le-au adus la lucrarea potrivită cu firea, spre care le erau date. Odată dobândită această convertire și armonie lăuntrică a puterilor, vine și lucrarea cea mai presus de fire și ajută creșterea și rodirea darurilor Duhului Sfânt, potrivit orânduirii lui Dumnezeu cu fiecare. 161

                                    Să vedem ce ne învață despre această erezie Sfânta Biserică Ortodoxă:

Faptele lui Adam sunt patimile de necinste. Căci virtuțile le lucrează singur Dumnezeu în cei ce voiesc. De la cei ce voiesc numai intenția, folosind-o ca pe o unealtă spre scoaterea la iveală a virtuților. [ … ]

Așadar la dreapta se află taina întrupării Cuvântului, cea conformă Providenței. Ea înfăptuiește prin har îndumnezeirea mai presus de fire a celor ce se mântuiesc, îndumnezeire hotărâtă mai înainte de veacuri, la care nu se va putea ridica după fire nici o rațiune a făpturilor. Iar la stânga stă taina patimii de viață făcătoare a lui Dumnezeu, care a voit să pătimească după trup. Ea este conformă Judecății și pricinuiește pe de o parte desființarea desăvârșită a tuturor însușirilor și mișcărilor, care au pătruns în fire împotriva firii prin neascultare, și înfăptuiește pe de alta restaurarea deplină a tuturor însușirilor și mișcărilor conforme cu firea de la început . În urma acestei restaurări nu se va mai afla în făpturi nici o rațiune știrbită și falsificată. 162

310 Asupra lui Pelaghie întâi s-a adunat sinod în Ierusalim de patriarhul Ioan, după monahul Orosie. Al 2-lea în Lida (care și Diospoli se numește) de 14 episcopi, în anul 515 de față fiind Ioan al Ierusalimului. Că pâra pe Pelaghie la sinod doi episcopi din Gallia Nepor și Lazar. Iar ce s-a isprăvit la acest sinod, povestește dumnezeiescul Augustin. Că fățărnicindu-se Pelaghie, a anatematisit în sinod capetele cel 12 ale eresurilor lui, și ca cum s-ar fi pocăit s-a iertat. Ci tot eresiarh precum a fost, a rămas. Deci fiindcă după puțină vreme, iar și-a arătat eresul care a început a se lăți în Africa, pentru aceasta adunându-se sinodul acesta a anatematisit socotelile lui cele ereticești în 8 canoane de la 120 până la 127 și vezi acolo. Cu dânsul a anatematisit și pe Chelestie ucenicul lui, iar socoteala lor era, ca să zicem pe scurt, că de sineși stăpânirea omului este mai mult decât darul, și voia omului ajunge spre împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. [ … ]

CANONUL 122, 116

A plăcut, ca, oricare ar zice că darul lui Dumnezeu, cu care cineva se îndreptează prin Iisus Hristos Domnul nostru, are putere numai spre singură lăsarea păcatelor celor ce până acum s-au greșit, și că nu dă încă și ajutor spre a nu mai greși altele, anatema fie. [ Cartagina, can. 120, 121, 123, 124, 125, 126, 127 ]

TÂLCUIRE

În trei protasuri (înainte puneri) cuprindeau pelaghienii ereticeștile lor cugetări. În una, că omul întrebuințând numai puterile cele firești, poate să păzească toată legea și să se îndrepteze, și să rămână întru dreptate, și să dobândească viața cea veșnică. Iar într-alta că omul nu are trebuință de nici un dar al lui Dumnezeu din lăuntru, care să-l deștepte spre bine, ori să-l ajute, sau să-l îndrepteze. Ci îi ajunge lui spre mântuire, numai stăpânirea de sine, legea, învățătura, și pilda. Și în a treia, că deși se dă darul de la Dumnezeu, însă se dă pentru vrednicia stăpânirii de sineși. Deci de aceste 2 a lor protasuri (înainte puneri), atârnă și aceasta ce rânduiește canonul acesta. Adică, cum că, darul lui Dumnezeu, cel ce prin Iisus Hristos îndreptează pe om în Botez, numai iertarea păcatelor celor făcute dăruiește, dar nu și ajutor de a nu păcătui și altădată. Pentru aceea și anatematisește pe cei ce o zic aceasta. Că Biserica cea sobornicească crede cu totul din potrivă, adică, că Darul cel ce se dă prin Iisus Hristos întru Botez, și iertare de păcatele cele mai dinainte dă, și putere și ajutor spre a nu mai păcătui, dacă nu din lenevire noi ne vom da pe sine la păcate. Pentru aceea și David, zice: „Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte, Doamne, spre a ajuta mie grăbește” (Psalm: 69,1).

161 Ierom. Arsenie BOCA, Cărarea Împărăției, Ed. cit., pp. 201-202.

162 Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Filocalia, Volumul III, Ed. cit., pp. 54, 409-410.

129 129.png

Și, „Ajutorul meu de la Domnul” (Psalm: 120,2), și celelalte. Și Pavel: „Așijderea și Duhul împreună ajutorează nouă. Și el se roagă pentru noi, întru slăbiciunile noastre” (Romani: 8,26). Și altele ca acestea zeci de mii se află întru dumnezeieștile Scripturi.

CANONUL 123, 116

A plăcut, ca, oricare ar zice, că acestași dar al lui Dumnezeu, cel prin Iisus Hristos Domnul nostru, întru aceasta numai ajută nouă, spre a nu păcătui, că prin el nouă se descoperă și se arată cunoștința păcatelor, spre a ști ce să cerem, și de care se cade a ne feri; dar nu și că prin ele se dă nouă, ca ceea ce vom cunoaște a fi de făcut, că încă și a o face vom iubi și vom putea, anatema fie. Că Apostolul zicând: „Că cunoștința face semeț, iar dragostea zidește” (I Corinteni: 8,1). Foarte păgânesc lucru este a crede, că spre a ne îngâmfa noi avem darul lui Hristos, iar spre a ne zidi, nu-l avem. Când, amândouă sunt dar al lui Dumnezeu, și a ști ce se cade a face, și a iubi ceea ce se cade a face. Că dragostea zidind, să nu poată cunoștința a mândri, precum de la Dumnezeu s-a scris: „Cel ce învață pe om minte” (Psalm: 93,10); așa s-a scris încă: „Dragostea de la Dumnezeu este” (I Ioan: 4,7). [ Cartagina, can. 120, 121, 122, 124, 125, 126, 127 ]

TÂLCUIRE

Și prin acest canon, anatematisește sinodul pe pelaghieni, și pe kelestieni, care ziceau, că darul lui Dumnezeu numai întru aceasta ne ajută întru a nu păcătui, fiindcă printr-însul cunoaștem, care trebuie a cere, și a face, adică pe cele bune; și de care trebuie a ne feri, adică cele rele. Și nu că ne dăruiește, și pe a iubi, și pe a ne împuternici spre a face bunătățile acelea, pe care le vom cunoaște. Că întocmai amândouă darurile sunt ale lui Dumnezeu, și cunoștința, și dragostea. Căci, pentru cunoștință, zice David: „Cel ce învață pe om nu minte”. Iar pentru dragoste, zice iubitul ucenic, că este din Dumnezeu. Și după alt chip încă, este păgânesc lucru a crede, că darul lui Dumnezeu, ne dă cunoștință, care singură fiind, precum zice Pavel, umflă, adică pricinuiește mândrie, dar nu dă și dragoste, care zidește, și ne împuternicește spre a lucra bunătate. Drept aceea precum este dumnezeiescul dar dăruire, a cunoaște ce trebuie a face; așa întocmai este, și a iubi ce trebuie să facem. Deci cunoștința, se dă în minte, iar dragostea, în voință, pe amândouă puterile sufletului cele întâi și mai domnitoare.

CANONUL 124, 117

A plăcut, ca, oricare ar zice, că pentru aceasta se dă nouă darul dreptății, ca, ceea ce putem face prin stăpânirea de sine, mai cu lesnire să împlinim prin dar. Ca cum că și de nu ni s-ar fi dat darul, nu cu lesnire adică, dar însă am fi putut și fără de acela încă a împlini dumnezeieștile porunci, anatema fie. Că pentru rodurile poruncilor Domnul grăia, unde nu a zis fără de mine cu anevoie, puteți face, ci a zis: „Fără de Mine nu puteți face nimic” (Ioan: 15,5). [ Cartagina, can. 120, 121, 122, 123, 125, 126, 127 ]

TÂLCUIRE

Și acesta anatematisește pe pelaghieni și pe celestinieni, pentru căci învățau ei, că de vreme ce Dumnezeu pe noi ne-a făcut de sine stăpânitori, putem cu adevărata și fără de dumnezeiescul dar să împlinim poruncile lui, măcar deși nu cu lesnire, ci cu anevoie, iar prin ajutorul dumnezeiescului dar, mai lesne (zic ei) putem să isprăvim poruncile. Fiindcă și Domnul nu întru alt chip a zis vorbind pentru împlinirea dumnezeieștilor porunci, ci așa zis: „Fără de Mine, nu puteți face nimic”. Drept aceea totul este dumnezeiescul dar, și fără de el nimic putem isprăvi.341 [ … ] 341 Fiindcă osebite daruri au pomenit trecutele canoane, am socotit să dăm o cuprinzătoare știință pentru dânsele. Deci lăsând pe felurile de despărțiri a scolasticilor cele pentru dar, zicem cele obștești, și de toți teologii mărturisite acestea: darul, altul adică se zice începător, și luminător: care se dă tuturor oamenilor, fără de împreună lucrarea a însăși stăpânirii, că merge înainte de acesta. Ca să cunoască omul pe adevărul dumnezeieștilor porunci, și cu slobozenie să se învoiască. (Pentru darul acesta începător zice Teofilact al Bulgariei tâlcuind zicerea: „Nu vor învăța fiecare pe aproapele său, zicând; cunoaște pe Domnul” (Evrei: 8,11). Dumnezeu pe firea noastră prin în omenirea Sa îndumnezeindu-o, au strălucit în sufletele tuturor pe lumina adevăratei cunoștinței de Dumnezeu, și ca oarecare îndemânare s-au pus în firea omenească de către dar, spre a cunoaște pe Dumnezeul cel adevărat. Iar altul se zice dar întăritor, care întărește pe omeneasca voință spre a iubi binele, nu silind, ci cu dulceață pe ea înduplecându-o. Altul împreună lucrător, care împreună lucrează cu cel ce lucrează binele, ca să aducă la ispravă

130 130.png

și la sfârșit pe lucrarea binelui. Altul se zice rămâitor, și îndreptător, care face pe om să rămână în bunătate până în sfârșit, care se sortește singuri celor mai înainte hotărâți (proorisiți). Altul se zice deprinzător, și după deprindere; care pentru adânc este lipit în om și rămâne, atât când lucrează binele, cât și când nu îl lucrează. Și acesta numai celor proorisiți (mai înainte sortiți) se dă, dragoste a lui Dumnezeu, și arvună, și hărăzire numindu-se în Sfintele Scripturi de către marele Vasilie în cele pentru Sfântul Duh (cap 26); și de Sfântul Kiril al Alexandriei (cartea 4 la Isaia), cu meșteșugul asemănat. Care pururea se află după deprindere în meșter, dar nu pururea, nici neîncetat pe lucrări le pune înainte; deci darurile cele trei de mai întâi, cel începător zic, cel întăritor, și cel împreună lucrător (sau ajutător), se dau și către cei ce până la o vreme se află întru fapta bună, și în har, iar la urmă căzând dintr- însa se dau muncilor de veci. Iar cele două, adică cel rămâitor, și cel deprinzători, numai singuri celor proorisiți, a cărora de sineși stăpânirea rămâne întărită și temeinică întru bunătate, și în fapta bună; pentru aceea și singure acestea pecetluiesc proorismosul, și lucrurile lui, și se zic chiar isprăvi (efecturi). Iar cele trei mai de sus, după rea întrebuințare să numesc lucruri a proorismosului, fiindcă înlesnesc celui ce se mântuiește mântuirea. (după teologia lui Coresie.) 163

(G) VII. ÎNVĂȚĂTURA ICONOCLASTĂ. ANATEMA SFÂNTULUI SINOD AL VII-LEA ECUMENIC

                                    Învățătura Sfântului și Ecumenicului Sinod al 7-lea Părintele Arsenie Boca o contrazicea, în mod eretic (teoretic și practic, poate), cel mai profund. Deși picta tablouri religioase, acestea aveau un conținut ce denigra Sfintele Icoane, conținând hule la adresa celor reprezentați și semne păgâne, neținând cont de esența teologiei icoanelor care este asemănarea cu cei reprezentați.

                                    Se reprezenta pe sine, deci lupta împotriva Sfintelor Icoane nu desființându-le, ci înlocuindu-le cu zugrăveli cu aspect de himere păgâne, ce duceau la adorarea sfinției sale, furând privirea și mintea de la Dumnezeu și Sfinții Lui. Iconoclasmul sfinției sale este unul viclean, mai periculos decât cel fățiș, deoarece este mai greu de depistat, părând că este chiar o cinstire a Sfintelor Icoane.

                                    Iconomahia preacuvioșiei sale încalcă esența și toate învățăturile Sfântului Sinod al 7-lea Ecumenic. Deci este dat anatema de El.

                                    Despre învățătura eretică scrisă și pictată a Părintelui Arsenie Boca, dată anatema de Sfântul Sinod al Sfintelor Icoane (al 7-lea – concluzia întregii Ortodoxii), studiază întreaga lucrare pe care tocmai o parcurgeți.

Pe scurt, iat-o:

                                    SE PICTA PE SINE, ÎN LOCUL MÂNTUITORULUI ȘI SFINȚILOR:

Această asemănarea a picturii cu autorul ei corespunde cu ideologia pictorului Bisericii Drăgănescu 164:

O greutate a chipului Domnului Hristos o mai constituia și etnicitatea pictorilor. Grecii puneau, în mod reflex, ceva din etnicul și clasicitatea artei lor; ceea ce caracterizează stilul bizantin până astăzi. Perioada Renașterii chiar a pus preț pe această etnicitate a pictorilor în reprezentarea chipului Domnului Hristos. Domnul Hristos seamănă cu pictorul și cu naționalitatea lui. Exemplul cel mai izbitor al genului l-a dat un pictor ungur, Muncaci: Iisus înaintea răstignirii, privind pe cei doi tâlhari răstigniți deja. Operă de mare valoare cu subiect religios. Chipul bisericesc al Pantocratorului caută, cum cere Hegel în Estetica lui, un chip universal al omului, al tuturor oamenilor, de toate neamurile. Toate neamurile, toți oamenii să-și recunoască în El chipul lor de obârșie, chipul devenirii lor eternitate. Grea temă și poate cea mai grea a picturii. Leonardo da Vinci a prins această notă în Cina cea de Taină, într-un desen, dar în pictură n-a mai prins îndeajuns această rezolvare. Michelangelo a izbutit acest chip universal al omului, în chipul lui Adam, la creație. 165

                                    Însă este contrară învățăturii Ortodoxe:

163 Sfântul Nicodim AGHIORITUL, †Neofit, PATRIARH AL CONSTANTINOPOLULUI, †Neofit SCRIBAN, et alii, Pidalion…, Ed. cit., pp. 393-395.

164 Și practicii sale de a se uita mult în oglindă, din motive religioase, după mărturisirea Părintelui Profesor de mai jos                                   

165 Biserica de la Drăgănescu – “Capela Sixtină” a Ortodoxiei românești “O smerită mărturisire ortodoxă de credință exprimată plastic”, Deva, 2005, p. 16. Probabil se socotea pe sine chipul universal al omului, un nou Adam, închinând întreaga compoziție, vieții sale. De aceea pune și mucenicia Sfântului Cuvios Mărturisitor Ștefan cel Nou, ca cel prăznuit de ziua morții lui, fiindcă vedeniile icoanelor (ucenicii susțin că a pictat ce a văzut în vedenii) vorbeau despre sine și concepția sa personală hinduso-greco-catolică despre univers. Ce duh le insufla?

131 131.png

Însă fiindcă Grigorie episcopul Pisinuntei a zis în Sfântul al 7-lea sobor, că adunarea Apostolilor ceea ce s-a făcut în Antiohia (din nouă canoane ale sale, care se află în biblioteca Cezareei Palestinei ce se făcuse de mucenicul Pamfil, precum însemnează apusenii) în canonul său al 8-lea au rânduit a nu se mai amăgi întru idoli cei ce se mântuiesc, ci împotrivă să închipuiască Dumnezeu bărbătescul și preacuratul chip al lui Hristos [ deci, Părintele Arsenie Boca pictând idolul feței sale în locul bărbătescului și preacuratului chip al lui Hristos, încalcă acest canon Apostolic, al 8-lea și se împotrivește sinodului al 7-lea – n.n. ]                                     Pe acest canon al Apostolilor zic, îl primim, și pentru că soborul al 7-lea l-au primit, și pentru că se conglăsuiește, cu vechile istorii. [ … ]

Iar închinăciunea cea cu atârnare și cu ținere, de mijloc fiind, între cea slujitorească și între cea fără împărtășire, aceasta chiar se dă Sfintelor Icoane, se zice însă cu atârnare, fiindcă Icoana (adică chipul), nu se zice de sineși, ci către oarece, și cu atârnare; că chipul este chip al celui ce se închipuiește. Drept aceea pentru atârnarea aceasta și ținerea ce are către cel ce se închipuiește după asemănarea ipostasului adică, și după numele cel scris pe ea, împreună se cinstește și împreună se închină cu cel închipuit, cu o închinăciune adică, de același nume însă și împărtășitoare, și aceasta nu după toate și fără schimbare, precum zice Teodor Studitul în epistolia cea către Atanasie. Că lui Hristos celui închipuit slujitorește precum am zis ne închinăm, iar chipului Lui cu atârnare pentru ținerea cea către Acela; asemeni și însuși Sfinților și trupurilor lor, ca unor slujitori și robi ai lui Hristos ne închinăm cu închinăciune cuviincioasă slugii, pentru apropierea lor cea către Hristos, iar Icoanelor lor cu atârnare ne închinăm pentru ținerea ce au ele către dânșii, din asemănarea ipostasului lor, și din numele lor cel scris pe ele, precum sinodul cel mai de sus din vremea lui Nicolae patriarhul au rânduit; [ … ]

Sfintelor Icoane nu se închină oamenii pentru materie, ci pentru asemănarea ce au cu cel închipuit pe ele. Drept aceea Părinții acestui sfânt sinod în oarecare voroave a lor, au zis, că lemnele închipuirii Crucii, când se vor strica se ard. Și zugrăveala Icoanelor și chipul când se va strica desăvârșit, scândura se arde ca un lemn prost; unii însă pentru evlavie le îngroapă. Sfintele Icoane nu trebuie a se unge cu Sfântul Mir, [ … ]

Pentru că noi nu ne închinăm lor pentru că sunt miruite, sau pentru că sunt sfințite cu rugăciuni, ci îndată ce vedem chip Sfânt, fără a cerceta măcar despre Mir și rugăciune, ne închinăm lui, și pentru numele Sfântului, și pentru asemănarea ce are cu acela a căruia este chipul. [ … ] Acestea și alte asemeni necuviințe închipuiesc zugravii din neștiință și din rău obicei, ci îndrepteze-se, silindu-se încă a se face buni și iscusiți zugravi, ca Icoanele cele ce se fac de ei, să aibă asemănare cu aceia ale cărora sunt chipurile, precum poruncește sfântul sinod acesta, și nu a fi oarecare grozăvii neasemănate. 166

                                    Analizând, așadar, cum este pictura Părintelui Arsenie Boca, vom descoperi și de unde proveneau vedeniile sfinției sale și cine erau „sfinții” pe care îi picta și cu care vorbea. Mai mult, va fi pentru noi evident și dacă celelalte învățături (scrise) ale sfinției sale au fost sau nu Ortodoxe, dacă putem sau nu a le urma, fiind insuflate de același duh și având același mesaj ca și cele pictate, doar că cele din urmă au fost prelucrate printr-o experiență și meditație stăruitoare în ele de toată viața:

Pentru că pictura bisericii de la Drăgănescu are o desăvârșită asemănare cu Părintele nostru Arsenie, suntem deplin îndreptățiți să credem că aceasta ne vorbește și ne va vorbi de acum înainte, pentru totdeauna în locul Sfinției Sale 167                                   

                                    După cum vedem, biserica de la Drăgănescu nu seamănă cu Maica Domnului, cum ar trebui, ci cu Părintele Arsenie Boca. Prin ea nu ne vorbește Hristos, ci acela care s-a pictat pe sine în locul Mântuitorului.

166 Sfântul Nicodim AGHIORITUL, †Neofit, PATRIARH AL CONSTANTINOPOLULUI, †Neofit SCRIBAN, et alii, Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Credința Strămoșească, s.l., 2 2007, verificat după cel de la Sfânta Mănăstire Neamț, 1844, în fotocopie caractere chirilice, după exemplarul Părintelui Cleopa Ilie, pp. 99-102, 240-243.

167 †PS Daniil STOENESCU, episcop locțiitor al Daciei Felix, Biserica de la Drăgănescu – “Capela Sixtină” a Ortodoxiei românești “O smerită mărturisire ortodoxă de credință exprimată plastic”, Deva, 2005, 193.

Această frază este chiar concluzia cărții, noi suntem de acord cu ea, mai puțin cu Sfinția Sa deoarece S MARE trebuie păstrat, în chip Ortodox doar pentru Dumnezeu și Maica Domnului. Am spune, mai potrivit, sfinția sa                                   

132 132.png

că biserica de la Drăgănescu este pictată de autorul ei ca după diferitele fotografii despre sine ale sfinției sale din toate etapele vieții sfinției sale. Este impresionant că nici o fotografie ce ne-a rămas cu sfinția sa nu lipsește de pe pereții bisericii. Se pictează ca Sfântul Vasile cel Mare, ca Sfântul Paisie de la Neamț, ca Sfântul Ioan Botezătorul, ca Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, ca Sfântul Mucenic Nestorie și în foarte multe locuri ca Mântuitorul lumii. Mesajul este cam așa: eu (autorul picturii) țin locul Atotțiitorului                                   

                                    Așadar, dacă vrem să-l cunoaștem cu adevărat pe preacuvioșia sa, să studiem tablourile din ea, să le comparăm cu Sfintele Icoane (cu teologia și canoanele lor insuflate de Sfântul Duh). Dacă vor fi la fel să le cinstim, dacă cele dintâi vor fi doar altfel (din neștiință) să le dezvăluim greșelile și să nu le repetăm, ca să nu cădem din har, însă, dacă cumva… se vor împotrivi Adevărului… să înțelegem că și Părintele și duhul ce l-a inspirat nu sunt după voia lui Dumnezeu și, cu milă înțelegătoare, dar și cu tărie, să le respingem fățiș, ca să nu ne pierdem mântuirea.

                                    Pentru a vedea ce duh le insufla, ne rugăm Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul să ne descopere:

Dar pentru cel ce vrea să vadă, cuvântul Scripturii indică aici două persoane și două case, pe care le desființează secera. Căci se zice: “Și va intra în casa furului și în casa celui ce jură strâmb în numele Meu“. Prin cele două persoane a indicat cele două lucrări generale ale amăgirii diavolești, care le cuprind pe toate celelalte, sau cele două moduri ale lucrărilor. Iar prin cele două case a indicat cele două dispoziții generale ale omului, favorabile rătăcirii, care le conțin pe toate celelalte. De pildă când cel rău răpește prin vicleșugul amăgirii cunoștința înnăscută a firii despre Dumnezeu, atrăgând-o spre sine, e “fur“, întrucât încearcă să se facă stăpân peste închinarea datorată lui Dumnezeu, sau cu alte cuvinte abate vederea mintală a sufletului de la rațiunile duhovnicești din făpturi și circumscrie puterea cugetării numai la privirea înfățișării din afară a lucrurilor sensibile. Iar când abuzează de mișcările firești, atrăgând puterea de activitate a sufletului în chip sofistic spre cele contrare firii și prin cele părute bune ispitește prin plăcere dorința sufletului spre cele rele, “jură strâmb“ pe numele Domnului, ducând sufletul amăgit spre alte lucruri decât spre cele făgăduite. Deci este “fur“ fiindcă răpește la sine cunoștința firii, având drept casă dispoziția iubitoare de neștiință a celor amăgiți. Și “jură strâmb“, fiindcă înduplecă puterea de activitate a sufletului să se ostenească zadarnic cu cele contrare firii, având drept casă dispoziția iubitoare de păcat a voii celor care îl ascultă (22). 168

                                    Am văzut că Biserica de la Drăgănescu suferă, de la izvor, de o concepție eretică despre Sfintele Icoane și anume că Chipul bisericesc al Pantocratorului caută, cum cere Hegel în Estetica lui, un chip universal al omului, al tuturor oamenilor, de toate neamurile și Domnul Hristos seamănă cu pictorul și cu naționalitatea lui (spre deosebire de dogma Ortodoxă a Sfintelor Icoane care ne învață că Sfintelor Icoane nu se închină oamenii pentru materie, ci pentru asemănarea ce au cu cel închipuit pe ele). De aici esența egoistă a lucrării, pe care o recunosc, fără să înțeleagă, chiar ucenicii preacuvioșiei sale:

Călugărul pictat la intrare, pe peretele din stânga al bisericii din Drăgănescu – răstignit pe cruce, către care strigau potrivnicii: „Rabzi ca un prost!” este o imagine a Părintelui Arsenie 169                                   

                                    Dar de ce a căzut în astfel de rătăcire, încât învățăturile sfinției sale sunt date anatema de toate cele 7 Sfinte Sinoade Ecumenice? Iată de ce, ne explică Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul:

Și nu numai pe Adam, ci și pe cei mai mulți oameni [ diavolul ] i-a surpat în păcate și-n răutăți, în necuvântătoare amintiri și necuvioase erezii, precum și în dogmele cele rele și stricate i-a târât, amăgindu-i prin imaginație. De aceea dumnezeieștii Părinți îl numesc pe diavol zugrav vechi – după cum am zis mai înainte. 170

                                    Așadar, am observat că învățăturile sfinției sale sunt date anatema de toate Sfintele Sinoade Ecumenice. Am aflat cauza pentru care a ajuns la o asemenea rătăcire: nu a mers pe cale împărătească și smerită a ascultării de duhovnic și Sfinții Părinți, ci după vedeniile amăgitoare și imaginațiile pe care i le-a sădit vrăjmașul mântuirii. Aceasta este cel mai evident în cazul picturilor de care și sfinția sa și ucenicii săi se laudă că au fost executate în urma viziunilor de sus, care după roade se cunosc ca venind de la arhiconii de la vama a 19-a a ereziei din văzduh Efe 6:12 Căci lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului

168 Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Filocalia, Volumul III, Ed. cit., pp. 389-340.

169 Pr. Petru VAMVULESCU, Părintele Arsenie Boca MĂRTURIA MEA, s.Ed., Arad, 2012, p. 44.

170 Sfântul Nicodim AGHIORITUL, Paza Celor Cinci Simțuri…, Ed. cit., p. 233.

133 133

acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduh. De aceea nu are cum să fie model de sfințenie în Ortodoxie. Fără să vrem a îl judeca pe Părintele Arsenie Boca, ci doar pentru a ne feri de amăgire, ne apropiem acum de esența rătăcirii de o viață a preacuvioșiei sale: nu a avut ce model pe Domnul nostru Iisus Hristos, ci pe sine. Nu s-a oprit aici, din păcate, cu durere, compătimire și lacrimi o spunem, ci s-a făcut pe sine model celorlalți, devenind astfel, (vai! și lui, și nouă!)… un tip al lui antihrist:

2Te 2:4 Potrivnicul, care se înalță mai presus de tot ce se numește Dumnezeu, sau se cinstește cu închinare, așa încât să se așeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu.

                                    În toate a vorbit cu nedreptate, după cum ne învață Însuși Mântuitorul lumii, fiindcă a vorbit de la sine, căutând slava sa, iar nu de la Dumnezeu prin învățăturile Sfinților Părinți:

Ioan 7:18 Cel care vorbește de la sine își caută slava sa; iar cel care caută slava celui ce l-a trimis pe el, acela este adevărat și nedreptate nu este în el.

                                    De aceea, să nu-l urmăm, ca să nu avem parte cu cei pe care îi avertiza Hristos:

Ioan 5:43 Eu am venit în numele Tatălui Meu și voi nu Mă primiți; dacă va veni altul în numele său, pe acela îl veți primi.

                                    Dar să vedem toate acestea, la modul concret, privind tablourile în care s-a pictat pe sine ca Sfântul Vasile cel Mare, ca Sfântul Paisie de la Neamț, ca Sfântul Ioan Botezătorul, ca Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, ca Sfântul Mucenic Nestorie și în foarte multe locuri ca, lucru înfricoșător și de neînțeles până unde poate merge o așa amăgire, ca fiind el însuși Mântuitorul lumii. Mesajul este cam așa:

eu (autorul picturii) țin locul Atotțiitorului                                   

                                    Deoarece, conform Sfintei Predanii a Sinodului al 7-lea Ecumenic:

Deoarece cuvenita cinste dată Crucii trece asupra prototipului ei, adică se închină persoanei zugrăvite pe ea. [ … ] , Acta Concil. IV, p. 417, Sinodul VII, praxa 7. 171

Că cinstea Icoanei trece la chipul cel întâi, și cel ce se închină Icoanei, se închină întru ea ipostasului celui scris în ea. [ … ]

Icoană se zice, (grecește adică de la eikene) de la asemănarea ce are cu prototipul (întâiul chip). Și alta se zice firească, precum este fiecare firesc fiu, către firescul său tată (pentru aceasta și dumnezeiescul Vasilie; pe zicerea cea mai de sus, adică, cinstea Icoanei (a chipului adică) o au luat la firescul chip al Fiului și Cuvântului către Dumnezeu și Tatăl). Iar alta următorească și meșteșugească, precum este ceea ce cu vopsele se face, și cu altă materie lesnicioasă, despre care este cuvântul aici. Și firescul chip adică se osebește cu adevărat după ipostas de pricinuitorul său, fiindcă, Tatăl și Fiul sunt două ipostasuri. Nu se osebește după

171 Ierom. Nicodim SACHELARIE, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, 3 1999.

134 134.png

fire, fiindcă Ei una sunt după firea omenirii. Iar cel meșteșugesc este dimpotrivă, după ființă adică se osebește de întâiul chip, căci întâiul chip este însuflețit și viu om, iar chipul lui este neînsuflețit și materie moartă. Pentru care și acest al 7-lea sinod a zis în a 6-a praxă a sa: Icoana nu este după ființa întâiului chip, iar după ipostas, adică după urmarea ipostasului este una cu întâiul chip. Că un ipostas este a închipui, și a-l întâiului chip; fiindcă întâi chip se vede în Icoană, și Icoana se înființează întru întâiul chip, că umbra de la trup, și a se despărți de el este cu neputință. Fiindcă ipostasul se închipuiește, și nu firea. Și fiindcă la fiecare Icoană se scrie nu numele firii, adică acesta este chiar chip de om, ci numele ipostasului, adică cum că este a lui Hristos; sau a lui Ioan, sau a altuia. Pentru aceasta și sinodul în praxa mai de sus zice, că Icoana se aseamănă cu întâiul chip numai cu numele, și după așezarea mădularelor celor cel caracterizează                                 

 

Domnul va rasplati pentru aceasta lucrare pe Victor Ardeleanu  – https://888adevarul8despre8arsenieboca8.wordpress.com/grozaviile-neasemanate-de-la-draganescu-si-viata-parintelui-arsenie-boca-in-lumina-sfintilor-parinti/

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s