pag. 915- CE SPUN DESPRE ACEASTĂ CĂDERE… MARII NOȘTRI DUHOVNICI

915.png5. CE SPUN DESPRE ACEASTĂ CĂDERE… MARII NOȘTRI DUHOVNICI

cei care prin multele lor suferințe și lupta pentru adevăr pot fi cu adevărat model de sfințenie, pe care, dacă va hotărî și Sfântul Sinod, după trecerea vremii, pentru a nu mai fi în viață cei care i-au cunoscut și pot influența prin mijloace trupești opinia publică, după verificarea vieții și învățăturilor sfințiilor lor, vor putea fi și canonizați, pentru a fi urmați ca pilde de toți dreptmăritorii creștini:

Părintele Arsenie Papacioc:

Talentat. Făcuse Belle-Arte, pe lângă teologie… Și… împreună cu Julieta. Cine este Julieta? Era un curent foarte puternic în România, cu arsenismul, mai ales la București. El era la Sâmbăta. Când te duceai acolo era cel mai mare har dar să-ți întrebi privirea cu el. Îți dai seama…

Părintele Ioanichie Bălan:

Doar cu privirea…

Părintele Arsenie Papacioc:

Julieta era o studentă ambițioasă pe care am cunoscut-o când am plecat la mănăstire.

Părintele Ioanichie Bălan:

Bucureșteancă?

Părintele Arsenie Papacioc:

Era studentă la Teologie, colegă cu Antonie (Plămădeală). Nu știu de unde e ea. Eu m-am dus la facultatea de Teologie, acolo. Și am vorbit cu studenți. S-au bucurat când le-am spus că plec la mănăstire. Și m-au condus până la poartă Antonie Plămădeală, care era și el student, și Julieta. N-am primit nicio alintare, nu nimic: Domnilor, am venit să vă văd. Așa am cunoscut-o eu pe Julieta… Acum, când s-a ivit arsenismul și astea toate… s-a dus și Julieta la Sâmbăta. Dar, cum era în interior voluptoasă și să i se dea atenție, plină de ea… nu i-a dat nimeni nicio atenție acolo. Era lume multă, studențime care era deja în grațiile lui Arsenie. Arsenie, alintat, trecea de colo până acolo… privit. Și asta ce a făcut?… S-a aruncat în apa care era acolo. Era apa adâncă, putea să se înece, săraca.

Părintele Ioanichie Bălan:

Un act de sinucidere?

Părintele Arsenie Papacioc:

E… a simulat că… [ sinuciderea– n.n. ] A sărit lumea, că era lume multă… a scos-o… Sigur, Părintele Arsenie, la astfel de caz, a intervenit, [ a întrebat-o– n.n. ] : «Ce-ai făcut?… ». Și așa, dăscălind-o, au rămas în intimitate, în mare intimitate [ accentuează A. Papacioc– n.n. ] … Plecau în pădure împreună… Și, Julieta, a reușit să-l ia pe Arsenie de la toți… de la toate… și de la toate, adică… hai…

Părintele Ioanichie Bălan:

Păi da, că e…

Părintele Arsenie Papacioc:

Și acum… s-a făcut Mănăstirea Prislop cu stareț… Arsenie.

Noi l-am învinuit că: nu ții cont, nu ții legătura cu Biserica, (noi cei de la Antim 911 ) , și te invităm să iei parte la sfătuire cu noi aicea… uite așa…. N-a primit, pentru că el era… nu putea să-și hrănească antimandarele lui.

Părintele Ioanichie Bălan:

Da, da… scopurile…

Părintele Arsenie Papacioc:

Credea în metempsihoză, adică în reîncarnare, lucruri dovedite, nu se punea problema. Eu personal sunt convins de asta, adică… așa cum cu multe lucruri l-am prins… Și… a rămas mare

911 Aici Părintele Arsenie, gândind bisericește, arată că nu a fost opinia lui, ci a multora, inclusiv a celor de la Sfânta Mănăstire Antim, care învățau din minunata lucrare a Rugului Aprins, reînvierea lucrării lăuntrice a Filocaliei, pe care Părintele Arsenie Boca – de dragul Maicii Zamfira și a propriei lucrări spectaculoase – a refuzat să o practice, deși Părintele Profesor Dumitru Stăniloae și alții l-au îndemnat să o facă. Vezi și informațiile valoroase din cartea Arhimandritului Paulin Lecca și a doamnei Lidia Stăniloae                                   

916916.png

prieten cu Julieta… Când s-a făcut mănăstirea Prislop, pentru ca să-l aducă Biserica și pe el într-o oficializare, într-o apropeiere de unitate, l-au numit stareț la Prislop. El cu Antonie, care era diacon, absolvenți de teologie amândoi, și cel care a murit… Dometie, care a fost până la urmă la Râmeț. Acela era preot de mir și s-a călugărit la Prislop, cu stareț Arsenie… Julieta, care acum era într-o fază nouă, din punct de vedere al Bisericii…

Părintele Ioanichie Bălan:

Teoloagă…

Părintele Arsenie Papacioc

Teoloagă… s-a dus acolo, că erau nedespărțiți: ,,Antonie, tu ce cauți aici. Aici suntem noi acum. Lasă că te aranjez eu…” [ cuvintele Julietei către Antonie Plămădeală– n.n. ] . Părintele Antonie a început să fie urmărit. A dispărut…

Părintele Ioanichie Bălan:

A mers la Slatina…

Părintele Arsenie Papacioc:

A intrat în „diaspora”. A dispărut… Justiția îl căuta. Pe Antonie îl chema Leonida Plămădeală, dar el acum călugărit era Antonie și…

Părintele Ioanichie Bălan:

Securitatea n-a știut, n-a știut și l-a lăsat în pace.

Părintele Arsenie Papacioc:

L-am primit eu la Slatina, că eu eram egumen la Slatina. I-am făcut și eu o fițuică să stea aici, l-am ocrotit și l-am folosit ca diacon.

Părintele Ioanichie Bălan:

Da, capabil, bun de condei…, l-am apucat și eu, eram aici, că am venit și eu atunci…

Părintele Arsenie Papacioc:

Eram prieteni, în sfârșit… L-am trimis la Râșca să conducă, fiindcă noi aveam vreo 6-7 mănăstiri sub control…

Părintele Ioanichie Bălan:

Trebuia să ții inventare…

Părintele Arsenie Papacioc:

Noi am scos Sihăstria din starea de schit de sub Secu-Neamț, era și Sihla, aveam și Putna, aveam multe sub control… în sfârșit. Când mă duceam la Iași, trimis de mănăstire fiindcă eram egumen, cu ocazia hramului, mergea cu mine un însoțitor și mănăstirea mi l-a dat pe Antonie, de data aceea…Antonie fiind cu mine acolo, umbla și el, eu îmi vedeam de treaba mea, eram la capul Sfintei Paraschiva și părintele Eftimie, starețul de la Bistrița…

Părintele Ioanichie Bălan:

Acum e episcopul de la Roman…

Părintele Arsenie Papacioc:

Da, e episcop acum… stătea la picioarele sfintei Parascheva și așa ne-am împrietenit. Eu la un capăt, el la un capăt. Un părinte liniștit și bun… Da… l-a descoperit cineva pe Antonie acolo, cât eram la Iași, și l-au arestat. L-au depistat pe Antonie acolo… Julieta l-a scos și pe Dometie și a rămas cu Arsenie acolo. Și așa s-a făcut de maici [ Mănăstire– n.n. ]

Părintele Ioanichie Bălan:

Cu Sfânta în familie…

Părintele Arsenie Papacioc:

Cu Julieta stareță.

Și e normal acum să facă o serie întreagă de greșeli… Se duc la mormântul lui și se roagă, și el se lăsase și de preoție și de călugărie… M-am întâlnit cu el, odată. Eram stareț la Cheia. Și m-am dus pe la București pe la consilierul acesta, să iau cruciulițe și alt material de colportaj. La Institutul Biblic, m-am întâlnit cu Arsenie. El era la consilieri. Când a ieșit el de acolo, el m-a luat:

Aaa, Ce faci, părinte Arsenie?

Vino la noi la Mănăstire…

917917.png

N-am nevoie, (zice), lasă că-mi ții sfinția ta locul, știi…tot Arsenie.

Zic: Părinte eu țin locul meu, nu țin locul nimănui, să știți…

A fost ultima mea întâlnire cu el. Dar, după ce m-am eliberat din închisoare, am mai avut o întâlnire cu el, înainte de asta mult, înainte de asta care v-am spus-o acum, tot acolo la București.

Se căsătorise Veronica și m-a întrebat ce zic:

Zic: un prunc la anul, blând și mic, să crească mare și voinic, și noi să mai vorbim un pic… și la botez… Asta e Veronica cu Gigel, un prunc la anul. Știți…după Coșbuc 912                                   

Nu, zice. Nu cred. Cred că face din tactică                                   

Nu există tactică între bărbat și femeie, Părinte. Există numai iubire. Lasă, nu ne păcălim. Lasă-ne, nu ne mai jucăm cu astea, știți?!

Părintele Ioanichie Bălan:

Doar patimile…

Părintele Arsenie Papacioc:

Și a dovedit.

Părintele Ioanichie Bălan:

Deci nu v-ați mai vorbit cu Părintele Arsenie?

912 Nunta Zamfirei, de George Coșbuc, ultima strofă:

Și-a zis: – “Cât mac e prin livezi,

Atâția ani la miri urez!

Și-un prinț la anul! blând și mic,

Să crească mare și voinic, –

Iar noi să mai jucăm un pic

Și la botez!

918918.png

Părintele Arsenie Papacioc:

Părintele…poate Dumnezeu l-a luat din vreme să nu facă greșeli mai mari. Că aia e nebună, Părinte. Voia să schimbe culionul la maici, să facă altul, și l-a cam schimbat într-un fel.

Să facă un culion așa… cu părul pe spate, ca ciobănițele.

Părintele Ioanichie Bălan:

Ce să faci, dacă a ajuns monahismul în mâna lor…

Părintele Arsenie Papacioc:

Părinte dragă, a fost și părintele Arsenie o mică problemă în Biserica noastră. Nu vrei să stai în unitate, domnule, să te dezvolți, să vorbești,

Părintele Ioanichie Bălan:

De unul singur, permanent…

Părintele Arsenie Papacioc:

Să trăiești, să primești observația de corectare, că ești om și poți să greșești. Să ai un duhovnic cu care, fără discuție, să poți să comunici cu el, și poți să ai zece… nu te oprea nimeni. S-a izolat și a rămas așa… cu Julieta.

Părintele Ioanichie Bălan:

A stat în București cu ea, tot timpul, da… 913

                                    Foarte interesant este că informațiile de mai sus, dezvăluite de Părintele Arsenie Papacioc cu mult înainte de a se deschide dosarele securității, au fost confirmate chiar de ucenicii Părintelui Arsenie Boca, desigur cu o altă interpretare… hipnotizată de prejudecata că și sfinția sa și Maica Zamfira sunt sfinți mai mari ca alții, astfel că ei pot face excepție de la turma lui Hristos, putând să încalce canoanele Bisericii și bunul simț românesc, fără a fi vătămați. Să le reamintim, făcând o paralelă, citând mai întâi din Părintele Arsenie Papacioc (cu litere înclinate și îngroșate), iar mai apoi, din ucenicii îndrăgostiți de Părintele Arsenie Boca (cu litere doar înclinate în cazul domnului Daniel Guță și înclinate și subliniate în cazul lui anomismi), ca să vedem cum îi confirmă cuvintele:

Părintele Arsenie Papacioc:

– Julieta era o studentă ambițioasă pe care am cunoscut-o când am plecat la mănăstire.

913 <https://www.youtube.com/watch?v=w9AAI9iwvkM>, duminică, 17 mai 2015.

919919.png

– Părintele Ioanichie Bălan:

– Bucureșteancă?

– Părintele Arsenie Papacioc:

– Era studentă la Teologie, colegă cu Antonie (Plămădeală). Nu știu de unde e ea. Eu m-am dus la facultatea de Teologie, acolo. Și am vorbit cu studenți. S-au bucurat când le-am spus că plec la mănăstire. Și m-au condus până la poartă Antonie Plămădeală, care era și el student, și Julieta. [ … ] Acum, când s-a ivit arsenismul și astea toate… s-a dus și Julieta la Sâmbăta. Dar, cum era în interior voluptoasă și să i se dea atenție, plină de ea… nu i-a dat nimeni nicio atenție acolo. Era lume multă, studențime care era deja în grațiile lui Arsenie. Arsenie, alintat, trecea de colo până acolo… privit. Și asta ce a făcut?…

S-a aruncat în apa care era acolo. Era apa adâncă, putea să se înece, săraca.

– Părintele Ioanichie Bălan:

– Un act de sinucidere?

– Părintele Arsenie Papacioc:

– E… a simulat că… [ sinuciderea– n.n. ] A sărit lumea, că era lume multă… a scos-o… Sigur, Părintele Arsenie, la astfel de caz, a intervenit, [ a întrebat-o– n.n. ] : «Ce-ai făcut?… ». Și așa, dăscălind-o, au rămas în intimitate, în mare intimitate [ accentuează A. Papacioc– n.n. ] … Plecau în pădure împreună… Și, Julieta, a reușit să-l ia pe Arsenie de la toți… de la toate… și de la toate, adică… hai… [ … ] Și acum… s-a făcut Mănăstirea Prislop cu stareț… Arsenie.

Mama ei a fost casnica toata viata, iar familia mereu saraca. Primele trei clase primare le-a facut la Cernavoda, iar din a patra familia s-a mutat la Bucuresti. A absolvit apoi, in 1944, liceul Regina Maria din Bucuresti, dupa care s-a inscris la cursurile Facultatii de Teologie din Bucuresti și ale Facultatii de Filosofie, și le-a absolvit in 1948, cand și-a luat licenta in Teologie. A trecut apoi la doctorat, in cadrul Institutului Teologic, dar datorita intrarii in monahism, in 1950, in perioada de pregatire a tezei de doctorat, in final a renuntat la sustinere. In ultimii ani de facultate Preotul Profesor Gheorghe Cristea o caracteriza “cam dezechilibrata in ceea ce priveste mintea”, [ … ] În acea peioada de studentie fusese “un element decazut” și ca ar fi “dat dovada de acte de indisciplina și comportare morala nesanatoasa” [ … ] ar fi avut relatii sentimentale cu mai multi profesori de la teologia bucuresteana.

[ … ] Din alta sursa, o alta tentativa de sinucidere a Julietei Constantinescu (prima) s-ar fi consumat in vara anului 1947 sau a anului 1948, cand Parintele se afla inca la Manastirea Brancoveanu de la Sambata de Sus, și cand studenta Julieta s-a aruncat in lac sa se inece, fiind salvata de Parintele Arsenie.

[ … ] Il cunoscuse pe Parintele Arsenie inca de la Manastirea Sambata, din 1946, insa la Prislop venise cu gandul sa ramana și sa devina monahie. Inca de la inceputul sederii ei acolo, a demonstrat o personalitate aparte, complexa dar și foarte hotarata. Un exemplu graitor din primele luni de asezare la Prislop il reprezinta un episod legat de o confruntare indelungata cu o alta tanara voind sa acceada spre calugarie, pe nume Maria Culeac. Aceasta venise la Prislop in aprilie 1949 ca sora de manastire, insa in toamna anului 1949, a savarsit un act pentru care va primi pedeapsa apriga din partea surorii Julieta Constantinescu și a Parintelui Arsenie. In fapt, sora Maria a mers singura pe un deal din fata manastirii și a inceput sa cante “Internationala”. Aflandu-se in camera Parintelui Arsenie la acel moment, Julieta Constantinescu a trantit geamurile și a amenintat pe Parintele ca daca nu o da afara din manastire, ea se va sinucide, ceea ce a și incercat, inghitind pastile. Parintele a reusit sa o salveze, dandu-i lapte. Acest episod este descris in vol. al II-lea al cartii “Parintele Arsenie Boca in arhivele securitatii. Opis de documente”.

Pana in septembrie 1950, Maica Zamfira “incercase in nenumarate randuri sa se sinucida, luand pastile in cantitate mare, iar cu o lama de ras a incercat sa-și taie vinele de la mana. Urmele se vad și azi cauza ar fi fost o dragoste neimpartasita. Staretul (n.n. Parintele Arsenie)

920920.png

cauta sa-i satisfaca toate dorintele, incat in ultimul timp a devenit conducatoarea manastirii” (din vol. al II-lea al cartii “Parintele Arsenie Boca in arhivele securitatii. Opis de documente”). La 8 septembrie 1950 la Manastirea Prislop a venit in vizita și pentru sarbatoarea de hram Episcopul Andrei Magieru al Aradului – poate și fiindca staretul Arsenie intervenise pentru ca sora Maria Culeac, aflata in vesnica disputa cu Maica Zamfira, sa fie trimisa la alta manastire. Dupa aceasta disputa Maica Zamfira a stat la pat bolnava, unde asa o va gasi și inspectorul de la Ministerul Cultelor, la 13 septembrie 1950. Imediat dupa aceasta data, Maica Zamfira și Parintele Arsenie vor pleca la Bucuresti. Este perioada in care Maica Zamfira sustinea fata de surorile de manastire ca era fie rudenie, fie ca se afla in termeni cordiali cu Patriarhul Justinian Marina și ca va reusi in final sa faca asa cum doreste ea. Disputa cu sora Maria Culeac continua, iar Parintele Arsenie era la mijloc. Pana la urma sora Maria Culeac a fost trimisa la Manastirea Bistrita.

La doar 25 de ani, maica Zamfira a devenit stareță a mănăstirii Prislop, în momentul în care locul fusese transformat în așezământ de maici.

[ … ]

Julieta Constantinescu l-a cunoscut pe părinte în 1946, iar trei ani mai târziu a ajuns la mănăstirea Prislop, unde a fost tunsă în monahism și a devenit apoi stareță. Mărturiile unor apropiați ai săi din acei ani o prezentau ca fiind o tânără cu o personalitate complexă, foarte hotărâtă, însă în unele cazuri cu o atitudine dusă la extrem. Ar fi încercat de mai multe ori să se sinucidă, iar cel care a salvat-o a fost părintele Arsenie Boca, potrivit unor mărturii prezentate în dosarele de urmărire a părintelui. „Până în septembrie 1950, Maica Zamfira “încercase în nenumărate rânduri să se sinucidă, luând pastile în cantitate mare, iar cu o lamă de ras a încercat să-și taie vinele de la mână. Urmele se văd și azi, cauza ar fi fost o dragoste neîmpărtășită. Starețul (n.n. Părintele Arsenie) căuta să-i satisfacă toate dorințele, încât în ultimul timp a devenit conducătoarea mănăstirii” (din vol. al II-lea al cărții „Părintele Arsenie Boca în arhivele securității. Opis de documente)”

Și… a rămas mare prieten cu Julieta… Când s-a făcut mănăstirea Prislop, pentru ca să-l aducă Biserica și pe el într-o oficializare, într-o apropeiere de unitate, l-au numit stareț la Prislop. El cu Antonie, care era diacon, absolvenți de teologie amândoi, și cel care a murit… Dometie, care a fost până la urmă la Râmeț. Acela era preot de mir și s-a călugărit la Prislop, cu stareț Arsenie… Julieta, care acum era într-o fază nouă, din punct de vedere al Bisericii…

– Părintele Ioanichie Bălan:

– Teoloagă…

– Teoloagă… s-a dus acolo, că erau nedespărțiți:

Antonie, tu ce cauți aici. Aici suntem noi acum. Lasă că te aranjez eu…” [ cuvintele Julietei către Antonie Plămădeală– n.n. ] . Părintele Antonie a început să fie urmărit. A dispărut… [ … ]

Julieta l-a scos și pe Dometie și a rămas cu Arsenie acolo. Și așa s-a făcut de maici [ Mănăstire– n.n. ]

– Părintele Ioanichie Bălan:

– Cu Sfânta în familie…

– Părintele Arsenie Papacioc:

– Cu Julieta stareță.

In septembrie 1950 Manastirea Prislop era deja transformata in obste de maici, iar Julieta Constantinescu – tanara de 24 de ani, deja cu numele de Maica Zamfira, fusese aleasa stareta. In obste erau atunci 15 vietuitori, dintre care 4 barbati și 11 femei                                   

Intre barbati era pe atunci și tanarul calugar Stelian (Dometie) Manolache, in varsta de 26 de ani, cel care dupa o vreme va sluji ani buni, pana la trecerea Dincolo, la Manastirea Ramet din jud. Alba. Atat Stelian (Dometie) Manolache cat și Leonida (Antonie) Plamadeala (cel care va deveni mai tarziu Mitropolitul Ardealului), fusesera inchinoviati monahi de Parintele Arsenie, la Prislop, in toamna anului 1949. In noiembrie 1952 obstea de la Prislop cuprindea 17 vietuitori.

921921.png

Această fată care venise din București să viziteze Mănăstirea Prislop nu a mai voit să plece de la mănăstire, deși eu și colegul meu i-am arătat călugărului B.A. și ei personal, că șederea unei fete între călugări și între noi care eram mai tineri, atâta timp (două – trei luni), nu este potrivită și deci am cerut călugărului să îi spună să plece de la mănăstire. Din această cauză s-au iscat certuri între noi, fapt pentru care B.A. mi-a pus în vedere mie și colegului să ne căutăm alt loc dacă nu ne place acela, iar până la urmă a plecat această fată, Constantinescu Julieta; pe urmă am plecat și eu, din cauza că mereu m-am certat cu călugărul B.A. pentru plecarea acestei fete, iar el fiind mereu trist și supărat. [ … ] La auzul celor spuse de noi, că ea ar fi bine să părăsească mănăstirea, s-a supărat pe mine și pe colegul meu și nu a mai vorbit cu noi, decât cu călugărul B.A., cu care studiau împreună toată ziua. Totodată disperată că va pleca din mănăstire, i-a spus călugărului B.A. că dacă o va alungă se va sinucide, fapt pentru care B.A. motiva față de noi reținerea ei în mănăstire”, se arată în declarația călugărului Antonie [ Plămădeală – n.n. ] , prezentată în cartea biografică. [ … ]

Părintele Arsenie Papacioc:

Și e normal acum să facă o serie întreagă de greșeli… Se duc la mormântul lui și se roagă, și el se lăsase și de preoție și de călugărie… [ … ] Părintele…poate Dumnezeu l-a luat din vreme să nu facă greșeli mai mari. Că aia e nebună, Părinte. Voia să schimbe culionul la maici, să facă altul, și l-a cam schimbat într-un fel.

Să facă un culion așa… cu părul pe spate, ca ciobănițele.

Părintele Ioanichie Bălan:

– Ce să faci, dacă a ajuns monahismul în mâna lor…

De asemenea, Maica Zamfira a fost cea care a incercat mereu, cu forta, sa alunge misticismul popular exagerat creat de oameni in jurul Parintelui Arsenie, cel datorita caruia, in mare masura, Parintele a fost anchetat, inchis și urmarit intreaga sa viata… Ea a incercat in schimb, atat inainte cat și dupa trecerea Dincolo a Parintelui, sa aduca in zona realitatii și a practicii ortodoxiei celei adevarate, chipul luminos al Marelui Traitor Crestin și al Marelui Duhovnic care a fost și ramane Parintele Arsenie Boca. [ … ] Este perioada in care Maica Zamfira sustinea fata de surorile de manastire ca era fie rudenie, fie ca se afla in termeni cordiali cu Patriarhul Justinian Marina și ca va reusi in final sa faca asa cum doreste ea.

Stareța Zamfira a reacționat la scurt timp, trimițând o scrisoare patriarhului Justinian, prin care solicita ajutorul pentru a-l elibera pe preot. De asemenea, a mers de mai multe ori la Ministerul Cultelor, pentru a cere ajutor în demersul ei pentru a-i reda libertatea călugărului de la Prislop. Într-o scrisoare adresată episcopului Andrei Magieru, în 26 ianuarie 1951, maica Zamfira relata următoarele: „Cu strângere de inimă vă aducem la cunoștință și în scris, precum ni s-a spus, ridicarea părintelui nostru stareț și duhovnic, Arsenie, de către autorități. O facem din ascultare. Pentru noi stă mereu prezent în formarea creștină pe care ne-a dat-o. Și o mai facem cu nădejdea că cel pe care-l socotim ca pe părintele nostru mai mare, ca pe episcopul nostru [ este foarte interesant că pentru sfințiile lor Părintele Arsenie Boca era deja episcop, remarcă făcută tocmai atunci când trebuia să fie mai smerite ca să poată primi ajutorul. Ne întrebăm cum îl priveau când era în culmea gloriei și popularității bine finanțate ce părea de o stabilitate de nezdruncinat – n.n. ] în mentalitatea de creștinism primar cu care ne-a deprins părintele Arsenie, Prea Sfinția Voastră, veți sprijini tânăra obște a Prislopului

Dar, după ce m-am eliberat din închisoare, am mai avut o întâlnire cu el, înainte de asta mult, înainte de asta care v-am spus-o acum, tot acolo la București. Se căsătorise Veronica și m-a întrebat ce zic:

Zic: un prunc la anul, blând și mic, să crească mare și voinic, și noi să mai vorbim un pic… și la botez… Asta e Veronica cu Gigel, un prunc la anul. Știți…după Coșbuc 914                                   

914 Nunta Zamfirei, de George Coșbuc, ultima strofă:

Și-a zis: – “Cât mac e prin livezi,

Atâția ani la miri urez!

Și-un prinț la anul! blând și mic,

922922.png

Nu, zice. Nu cred. Cred că face din tactică                                   

Nu există tactică între bărbat și femeie, Părinte. Există numai iubire. Lasă, nu ne păcălim. Lasă-ne, nu ne mai jucăm cu astea, știți?!

Părintele Ioanichie Bălan:

Doar patimile…

Părintele Arsenie Papacioc:

Și a dovedit.

Cu ceva vreme in urma am incercat sa culeg date pentru a creiona o schita de portret a omului care a stat cel mai indelung și in toate imprejurarile, in imediata apropiere a Parintelui Arsenie Boca: Maica Zamfira Constantinescu.

Este vorba de aproape 43 de ani in care Maica Zamfira i-a fost in preajmă…

Informatorii care ajungeau la Prislop vorbeau despre faptul că în perioada în care părintele a fost dus în unitatea de muncă forțată de la Canalul Dunăre – Marea Neagră, stareța l-a vizitat de mai multe ori. De asemenea, alte mărturii păstrate în dosarele CNSAS, arătau că i-a fost alături și a încercat să îi ofere ajutorul și în anii următori, în care duhovnicul a fost arestat și trimis în mai multe închisori. [ … ]

Patru ani mai târziu, maica Zamfira și părintele Arsenie au fost îndepărtați din mănăstirea Prislop și li s-a interzis să mai poarte veșmântul monahal, lui pentru toată viața, iar ei până în 1964, când a avut loc amnistia preoților anticomuniști. Preotul a fost angajat la atelierul de pictură al Patriarhiei, iar potrivit unor mărturii, cei doi au locuit împreună pentru o perioadă, într-o casă în București.

Din anul 1959 a venit în București dimpreună cu fosta stareță de la Prislop Julieta Constantinescu. Unii spuneau chiar că Arsenie Boca este căsătorit cu aceasta. În momentul de față, Boca este angajat la atelierul de pictură de la Patriarhie. Nu are încă buletin de București. Acum a fost trecut pe tabel pentru a i se elibera buletin. El nu mai umblă în haine clericale și nici nu mai poartă barbă. Participă cu regularitate la slujbele religioase de la Patriarhie, în sărbători.

Se ferește însă că să mai aibă legături cu diferiți credincioși și credincioase, care îl admiră și ar vrea să stea de vorba cu el”,

Plecau în pădure împreună… Și, Julieta, a reușit să-l ia pe Arsenie de la toți… de la toate… și de la toate, adică… hai…

[ … ]

O altă notă informativă din 1965, întocmită de locotenentul major Ștefan Băjenariu, arăta că Julieta Zamfira Constantinescu, „din dosarul informativ ce îl avem asupra lui Boca, după izgonirea din mănăstire, trăiește cu acesta într-o casă cumpărată de amândoi în București, dar nu sunt căsătoriți”, informau autorii cercetării.

[ … ]

Un moment de cumpănă în viața stareței de la Prislop s-a petrecut în anul toamna anului 1955, când părintele Arsenie a fost arestat din nou și condamnat la șase luni de detenție, pentru „omisiunea de denunț” a legionarului Nicolae Bordașiu [ care ar fi trebuit să fie soțul Maicii Zamfira, dar, văzând caracterul femeii, din înțelepciune a refuzat, deși Părintele Arsenie Boca s-a străduit cu toate mijloacele să-i căsătorească, încercând chiar să-i forțeze „duhovnicește”– n.n. ] , căutat de autorități.

[ … ]

Fosta stareță rămăsese în atenția Securității, datorită legăturilor strânse cu Arsenie Boca, păstrate și în anii următori când ea s-a mutat la Sinaia, iar Arsenie Boca rămăsese în București.

În 1968, părintele Arsenie Boca a fost găzduit de familia surorii maicii Zamfira, în satul Drăgănescu, de lângă București, unde a început pictarea bisericii, la care paroh era preotul

Să crească mare și voinic, –

Iar noi să mai jucăm un pic

Și la botez!

923923.png

Savin Bunescu, soțul surorii Zamfirei [ deci, biserica din Drăgănescu este o afacere de familie – n.n. ]                                    

Din anul 1977, duhovnicul Arsenie Boca s-a mutat la Sinaia, mai aproape de ucenica sa. În ultimii ani ai vieții lui, ea a fost cea care l-a îngrijit.

Maica Zamfira Constantinescu s-a ocupat de organizarea funeraliilor părintelui, înmormântat la Prislop, fiind apoi cea care a făcut posibilă publicarea unei părți a lucrărilor acestuia. 915

Părintele Arsenie Papacioc:

Părinte dragă, a fost și părintele Arsenie o mică problemă în Biserica noastră. Nu vrei să stai în unitate, domnule, să te dezvolți, să vorbești,

Părintele Ioanichie Bălan:

De unul singur, permanent…

Părintele Arsenie Papacioc:

Să trăiești, să primești observația de corectare, că ești om și poți să greșești. Să ai un duhovnic cu care, fără discuție, să poți să comunici cu el, și poți să ai zece… nu te oprea nimeni. S-a izolat și a rămas așa… cu Julieta.

Părintele Ioanichie Bălan:

A stat în București cu ea, tot timpul, da…” 916

Imediat dupa aceasta data, Maica Zamfira și Parintele Arsenie vor pleca la Bucuresti.

                                    Și ce este mai interesant: chiar Părintele Arsenie Boca și Maica Zamfira, confirmă cele de mai sus, prin mărturiile ce le-au dat securității, după cum am văzut în subcapitolul rezervat informațiilor din dosarele prezentate de unul din cei mai mari admiratori ai Părintelui Arsenie Boca, Florin Duțu 917:

                                    Iată ce declara chiar Maica Zamfira:

Julieta Constantinescu, într-un interogatoriu din 1955, după ce depășise criza sufletească din adolescență cu ajutorul îndrumărilor și rugăciunilor duhovnicului Arsenie Boca și după ce a îmbrăcat haina monahală, ajungând stareță la Prislop, a evocat întreaga situație: „Eu îl iubeam foarte sincer pe Bordașiu și din partea mea mă gândeam să mă căsătoresc cu el, dar Bordașiu, deși la început mă iubise și el, cu timpul el a început să mă respingă, eu totuși țineam la el și din această cauză am suferit mult. Eram într-un timp foarte decepționată și chiar am încercat să termin cu viața [ … ] . Deși el începuse să mă îndepărteze din anturajul său, eu totuși trăiam cu speranța că se va schimba și pentru acest lucru eu nu vroiam să mă îndepărtez de el, din contră, mergeam și eu unde mergea el[ … ]

                                    Iată ce declara chiar Părintele Arsenie Boca:

După ce am văzut că nu pot să rezolv nimic în privința Julietei, ne-am continuat misiunea în Beiuș și apoi am mers la București pentru ca să relatez patriarhului ce am rezolvat din misiunea încredințată și totodată voiam să-mi continui drumul la Mănăstirea «Tudor Vladimirescu» din Tecuci.

Fiind în București i-am făcut o vizită Julietei acasă și cu această ocazie i-am comunicat rezultatul negativ obținut de la preotul Bordașiu în legătură cu căsătoria ei cu Nicolae Bordașiu.

Vreau să precizez că, despre misiunea încredințată de patriarh avea cunoștință și Julieta și înainte de a pleca ea m-a rugat să trec și pe la tatăl lui Bordașiu Nicolae pentru ca să aranjez cu el situația lor.

915 <http://adevarul.ro/locale/hunedoara/secretul-arsenie-boca-femeia-stat-40-ani-el-cutremuratoaea-poveste-zamfirei-tanara-duhovnicul-nu-lasat-o-omoare-l_556af422cfbe376e35c7dd07/index.html>, luni, 13 iulie 2015.

916 <https://www.youtube.com/watch?v=w9AAI9iwvkM>, duminică, 17 mai 2015.

917 Care a ajuns a se îmbrăca, a gesticula, a vorbi ca Părintele Arsenie Boca. Dar aceasta o imprimă duhurile numai celor ce au idoli, de pildă fanilor starurilor de la Hollywood. În Ortodoxie, însă, Hristos și Sfinții eliberează eu-l prin noi și-l duce la găsirea și manifestarea unicității persoanei și asemănarea ei cu Hristos, care are în Sine toate modalitățile de a fi în iubire, iar nu o repetiție plictisitoare a unor șabloane.

924924.png

Discutând despre faptul că nu am putut să rezolv nimic cu tatăl lui Bordașiu, Julieta a început iarăși să se frământe. Eu văzând tulburarea ei, fiind în drum spre Mănăstirea «Tudor Vladimirescu» cred că am invitat-o și pe ea să meargă cu mine                                   

Ajunși la mănăstire eu am căutat să-mi rezolv misiunea încredințată de patriarh și cum la mănăstire se găsea și preotul mănăstirii, Iovan Silviu [ … ] . Iovan Silviu a afirmat către mine și Julieta că Bordașiu Nicolae s-ar putea să se găsească la Timișoara și ne-a precizat că el ne face o scrisoare către fratele său sau cumnatul său, nu-mi aduc bine aminte, care ar putea să ne mijlocească o întâlnire cu fugarul prin intermediul unei a treia persoane pedagog [ … ] .

Eu cu Julieta am ajuns la Timișoara într-una din zilele lunii iunie – după masă – și conform adresei pe care o aveam am mers la fratele sau cumnatul lui Iovan Silviu [ … ] . înspre seară, eu împreună cu Julieta și cu fratele sau cumnatul lui Iovan, am plecat la o școală unde urma să găsim pe a treia persoană, care era pedagog la școală [ … ] . Pedagogul ne-a răspuns că poate să facă acest lucru în ziua următoare, fixându-ne locul și aproximativ ora.

A doua zi a venit și Bordașiu Nicolae și la propunerea mea de a merge unde găzduim noi, el a acceptat. Aci am discutat despre intimitățile care există între el și Julieta. Am discutat despre posibilitatea ieșirii lui din situația de fugar pentru a se putea căsători cu Julieta. I-am propus să se prezinte patriarhului căruia să-i expună situația și să-i ceară sfaturi. Alte propuneri nu i-am făcut și nici alte discuții nu am purtat cu el, decât numai despre intimitățile care existau între el și Julieta.

Bordașiu Nicolae în tot timpul discuțiilor a refuzat să accepte o căsătorie cu Julieta și în urma acestui lucru ne-am despărțit [ … ] .

După această întâlnire Julieta a fost foarte frământată și eu văzând-o în această situație, am hotărât să mergem încă o dată să discutăm cu Bordașiu Nicolae [ … ] . Având adresa, în ziua următoare de la prima întâlnire, de dimineață am mers, eu și cu Julieta, la locuința unde stătea ascuns Bordașiu Nicolae. L-am găsit acasă și am stat de vorbă cu el 1-2 ore. În discuțiile purtate cu el, am insistat să revină asupra refuzului de a se căsători cu Julieta. Și de data aceasta am primit un refuz din partea lui, motivând că el nu poate să se gândească în situația în care se găsește la o căsătorie [ … ] ” 334                                   

Julieta nu se liniștește: „în timpul acesta Julieta devenea tot mai tulburată și pentru a-i ameliora starea i-am promis că mă voi duce din nou la Bordașiu pentru a-l sfătui să nu fie atât de categoric în răspunsul lui. În aceeași zi spre seară am mers singur la Bordașiu, i-am arătat că răspunsul lui categoric de a se căsători cu Julieta ar putea atrage după sine și alte fapte grave pe care este capabilă Julieta în situația ei să le comită. Cu toată insistența mea, Bordașiu a refuzat sub motivul că Julieta i-ar putea anula personalitatea dacă se va căsători cu ea (s.n.). A doua zi am plecat cu Julieta la Prislop. Acolo Julieta nu s-a liniștit și i-am promis că voi face o ultimă încercare, adică voi trimite o scrisoare lui Bordașiu pe care o va duce Plămădeală Leonida. Am scris eu personal o scrisoare lui Bordașiu [ … ] .

                                    Câtă atenție deosebită doar pentru o singură persoană feminină, comportament cu totul deosebit față de relația cu celelalte admiratoare ale sfinției sale, intervenind în intimitățile a doi oameni și forțând nota căsătoriei, cu o asemenea insistență ce are pecetea interesului personal. Sugestia ce apare din desfășurarea propriei descrieri este că aceste insistențe datorate tulburărilor și șantajelor sentimentale ale Julietei sunt generate de dorința imperioasă ca să fie astfel degajat de propria responsabilitate față de ea, cu care s-a încărcat la Sâmbăta în urma actului ei sinucigaș, prin care au ajuns:

în mare intimitate [ accentuează A. Papacioc– n.n. ] ... Plecau în pădure împreună… Și, Julieta, a reușit să-l ia pe Arsenie de la toți… de la toate… și de la toate”

                                    De aceea Părintele Arsenie Papacioc, chiar a încercat să-l avertizeze pe Părintele Arsenie Boca (care susținea, vorbind de căderea maicii Veronica cu Gigel 918, că ar fi vreo tactică între ei), ca și cum ar vorbi despre alții: „- Nu există tactică între bărbat și femeie, Părinte. Există numai iubire. Lasă, nu ne păcălim. Lasă-ne, nu ne mai jucăm cu astea, știți?! 919                                   

918 Care până la urmă s-a sinucis.

919 <https://www.youtube.com/watch?v=w9AAI9iwvkM>, duminică, 17 mai 2015.

925925.png

                                    Deși acum e un mare interes pe acest subiect obsedant, noi nu l-am fi abordat dacă era vorba doar de o cădere a unor monahi, de undeva din cotloanele întunecate a le istoriei, fiindcă prin pocăință toate se pot curăți și nu vrem să cădem în osânda clevetirii vreunui preot sau a vreunei monahii. Nu putem să nu înțelegem cu durere condițiile grele de alungare a monahilor, din acea perioadă. Săracii… au pătimit multe suferințe. Dar căderile lor nu trebuie ridicate la rangul de sfințenie, ci numai prigoana însoțită de pocăință, dacă a avut loc. Desigur că Părinții Arsenie Papacioc, Ioanichie Bălan, Cleopa Ilie, fiind preocupați de binele Bisericii, ca duhovnici, știau multe și puteau vădi în chip binecuvântat acest păcat notoriu pentru a ne feri pe noi de primejdia înșelării.

6. CE SPUN DESPRE ACEASTĂ CĂDERE… SFINȚII PĂRINȚI

Un frate oarecare din Tebaida ne spunea nouă: „Eu, fraților am fost feciorul unui jertfitor idolesc. Deci, când eram copil, îl vedeam pe tatăl meu de multe ori seara și dimineața mergând în capiște, închinându-se și tămâind idolii. Odată am mers și eu după tatăl meu în taină, neștiindu-mă el, ca să-l văd ce face, dacă merge în capiște și cum se închină. Iar dacă am mers și am intrat în capiște, l-am văzut pe satana șezând ca un împărat pe un scaun împărătesc și toți ostașii lui stând înaintea sa. Și a venit unul din draci și i s-a închinat. Iar el l-a întrebat: „De unde vii și ce ai făcut?” Răspuns-a dracul și a zis: „Iată în cutare parte am fost și am ridicat sfadă, război mare și multă vărsare de sânge am făcut între oameni și am venit să-ți spun”. Zis-a lui satana: „În câte zile ai făcut acestea?” Răspuns-a dracul: „În treizeci de zile”. Mâniindu-se a poruncit și l-a bătut pe el, zicând: „Numai această slujbă mi-ai făcut în atâtea zile?” Apoi a venit altul, închinându-i-se iar el l-a întrebat și pe acela: „De unde ai venit?” Răspuns-a: „Am fost pe mare și am ridicat furtună asupra unei corăbii cu mulțime de oameni și s-au înecat toți și am venit să-ți spun”. Apoi l-a întrebat: „În câte zile ai făcut aceasta?” Răspuns-a: „În douăzeci de zile”. Și a poruncit de l-au bătut și pe el, zicând: „Pentru ce numai așa puțin lucru și așa puțină slujbă mi-ai făcut în atâtea zile?” Iată și al treilea a veni și i s-a închinat. Atunci l-a întrebat și pe el: „De unde ai venit?” Iar acela a răspuns zicând: „În această cetate s-a făcut o nuntă. Și am pornit sfadă și război mare între nuntași, între mire și mireasă și multă vărsare de sânge am făcut și am venit să-ți spun”. Și l-a întrebat pe dânsul: „În câte zile ai făcut aceasta?” Și a zis: „În cinci zile”. Și a poruncit ca să-l bată și pe acela, zicând: „Pentru ce în cinci zile numai atâta slujbă și lucru mi-ai făcut?” După aceasta a venit altul și i s-a închinat. Și l-a întrebat și pe acela: „Dar tu de unde ai venit?” Răspuns-a acela, zicând: „Eu, stăpâne, patruzeci de ani sunt de când pururea mă lupt cu un călugăr sihastru în pustie, iar în această noapte l-am împins și l-am aruncat în curvie. Satana auzind aceasta, s-a sculat și l-a sărutat și luând cununa care era pe capul lui, a pus-o pe capul aceluia. Și l-a pus pe scaun aproape de dânsul, zicând: „Cu adevărat, bun lucru și plăcută slujbă mi-ai făcut, vrednic ești de cinstea mea că ai făcut o biruință ca aceasta. Acestea eu văzându-le cu ochii mei și cu urechile mele auzindu-le, am cunoscut că mare este cinul călugăresc. Și așa, lăsând lumea, am venit în pustie, povățuindu-mă Domnul Dumnezeu la calea mântuirii. 920

                                    Din punctul de vedere al abordării noastre, prin prisma amăgirii, însă, cunoaștem că de multe ori satana dă poruncă demonilor desfrânării să se apropie de inima celor ispitiți, bărbat și femeie, mai ales dacă sunt călugări, să-i atragă unul de altul prin admirație și fascinație, cu pretext duhovnicesc, și să-i facă să desfrâneze în taină, fără ca să o simtă, printr-o poftă mascată de „iubirea duhovnicească”. Tot el le poruncește cu strășnicie duhurilor trimise ca în nici un caz să nu-i facă să cadă trupește unul cu altul, fiindcă vederea necurăției adusă până la faptă le dezvăluie amăgirea mascată de până atunci și îi ridică la pocăință făcându-i să-i scape din gheare, arzându-l pe satana prin vederea păcatului propriu și smerenia ce apare după aceea. Mântuitorul ne previne despre aceasta arătându-ne cumplita slăbiciune și dându-ne și antidotul pentru a ști cum să ne ferim de ea:

920Patericul…, Pentru multe feluri de patimi și războaie ale curviei, ce se ridică asupra robilor lui Dumnezeu, 12.

926926.png

Mat 5:27 Ați auzit că s-a zis celor de demult: „Să nu săvârșești adulter”. 28 Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea în inima lui. 29 Iar dacă ochiul tău cel drept te smintește pe tine, scoate-l și aruncă-l de la tine, căci mai de folos îți este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul să fie aruncat în gheenă. 30 Și dacă mâna ta cea dreaptă te smintește pe tine, taie-o și o aruncă de la tine, căci mai de folos îți este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă.

                                    În afară de asta cetele diavolești, după cum spune Sfântul Macarie cel Mare sunt de două feluri: ai poftelor (care acționează la cei robiți de plăcerile trupești) și ai îngâmfării (ce acționează la vrăjitori și eretici) și înclinăm să credem că, după manifestări, diavolul n-ar fi vrut să scape ocazia unei așa grandioase subtile înșelări de-a dreapta, prin îngâmfare, ce putea amăgi așa de mulți, datorită marilor capacități cu care a fost înzestrat fascinantul întemeietor de mișcare de mase de la Prislop. Astfel că e posibil să-l fi ferit chiar el însuși de căderea cu trupul pe Părintele Arsenie Boca pentru ca să aibă impresia că a ajuns la nepătimire și încredințat de aceasta să se propovăduiască pe sine ca cel mai bun exemplu de urmat:

Odată mi-a spus:,, Măi, să nu cumva să judecați pe preoți, căci cei ce judecă pe preoți ajung la judecata lui Dumnezeu. Și ei greșesc, și ei sunt oameni. Dacă zice cineva ceva rău de preoți, să mă dai exemplu pe mine…

                                    [ De ce nu pe Hristos, pe Sfântul Ieromonah Visarion Sarai, pe dascălul dascălilor și cel mai mare teolog al secolului XX Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, măcar din recunoștință că el l-a promovat de a ajuns celebru la Sfânta Mănăstire Sâmbăta de Sus, sau pe vreun alt contemporan evlavios al Părintelui. În opinia sfinției sale nu mai era vreun alt exemplu pozitiv atunci? – n.n. ] 921

Nu te feri a face tot lucrul cu smerită cugetare, nici iarăși de dezbate. Și de vei fi silit a râde să nu ți se vadă dinții tăi. Și de vei fi silit a vorbi cu femei, întoarce-ți fața ta despre vederea lor și așa vorbește cu dânsele, Iar de monahii depărtează-te ca de foc și ca de cursa diavolului, precum și de întâlnirea și de împreună vorbirea și vederea lor, ca să nu se răcească inima ta din dragostea lui Dumnezeu, și ca să nu-ți pângărești inima cu noroiul patimilor; măcar de ar fi și surori ale tale după trup, ca și de cele străine ferește-te. De amestecarea cu ai tăi ferește-te ca să nu se răcească inima ta din dragostea lui Dumnezeu                                    922

                                    Dar diavolul, uneori, mai aplică și un alt truc. Dacă totuși cei doi cad, din neatenție, în împreunare trupească, după o pocăință scurtă, la care se face și el părtaș în sensul sădirii unor sentimente ce mimează umilința fierbinte, ce merge pe aceleași cărări ale senzațiilor înșelate (vezi celebrul caz al lui Francisc de Assisi), le retrage iar pofta trupească sesizabilă și îi convinge că, acum, odată căzuți, sunt cu experiență și nu mai pot cădea altădată, și iar îi aduce în starea dinainte, dar agravată prin faptul că au ignorat evidența la care i-a chemat Dumnezeu.

                                    Sau, iar este posibil, dacă mentalitatea se strică foarte mult prin practicarea credinței păgâne, cum a fost și cazul Părintelui Arsenie Boca, după cum vom vedea mai jos, să amestece în cap ideea că păcatul desfrânării nu-i păcat, ci dătător de sănătate sau chiar îndumnezeitor, după cum citim în Cărarea Împărăției și în toate scrierile hinduse, mai ales în cele tantrice, dar nu numai. Atunci se practică și desfrânarea fățișă și se păstrează și ideea că s-a ajuns la desăvârșire.

Mai bine-ți este a mânca venin de moarte, decât a mânca cu femeie, măcar de ar fi și maica sau sora ta. 923

                                    Ca bărbatul să poată sta împreună cu femeia în aceeași locuință și să nu desfrâneze nici măcar în duh, trebuie să fi ajuns amândoi la nepătimire:

Cineva se teme de Dumnezeu ca să nu-L supere cu ceva – aceasta e întâia iubire. Cineva are mintea curată de gânduri – aceasta e cea de-a doua iubire, mai mare decât prima. Cineva

921 Ioan CIȘMILEANU, Mărturii din Țara Făgărașului despre părintele Arsenie Boca, Ed. Agaton, Făgăraș, 2004, p. 99.

922 Sfântul Ioan IACOB ROMÂNUL (HOZEVITUL), Din Ierihon catre Sion – Trecerea de la pamant la cer, s.n., Jerusalem, 1999, <http://www.misiune-ortodoxa.ro/download/detalii/sf.-ioan-iacob-romanul-hozevitul-din-ierihon-catre-sion.html&gt;, sâmbătă, 17 august 2013, p. 408.

923 Sfântul Ioan IACOB ROMÂNUL (HOZEVITUL), Din Ierihon catre Sion – Trecerea de la pamant la cer, s.n., Jerusalem, 1999, <http://www.misiune-ortodoxa.ro/download/detalii/sf.-ioan-iacob-romanul-hozevitul-din-ierihon-catre-sion.html>, sâmbătă, 17 august 2013, p. 408

927927.png

are în chip simțit harul în sufletul său – aceasta e a treia iubire, încă mai mare. Cea de-a patra și desăvârșita iubire de Dumnezeu e atunci când cineva are harul Duhului Sfânt în suflet și în trup. Trupul unuia ca acesta se sfințește și după moarte se va preface în sfinte moaște. Așa a fost la marii sfinți mucenici, la proroci și la cuvioși. Cine a ajuns la această măsură rămâne neatins de iubirea trupească. El se poate culca liber cu o fată, fără a încerca față de ea nici un fel de dorință. Iubirea lui Dumnezeu e mai puternică decât iubirea de fată spre care este atrasă toată lumea, afară de cel ce are harul lui Dumnezeu în deplinătate; pentru că dulceața Duhului Sfânt renaște omul întreg și-l învață să iubească pe Dumnezeu în deplinătate. Pentru deplinătatea iubirii dumnezeiești, sufletul rămâne neatins de lume; chiar dacă omul trăiește pe pământ în mijlocul altora, din iubirea lui pentru Dumnezeu el uită tot ce este în lume. Nenorocirea noastră stă în aceea că, din pricina mândriei minții noastre, nu stăruim în acest har și el părăsește sufletul, și sufletul îl caută plângând și suspinând, și zice: „Sufletul meu tânjește după Domnul”                                    924

                                    După cum ați înțeles deja, având acest fel de ispită continuă prin mândria că este mai deosebit și nu trebuie să asculte de vreun povățuitor, Părintele Arsenie Boca nu putea să fi ajuns la nepătimire. Dar nu numai atât, după cum vom vedea mai jos, trupul sfinției sale nu s-a prefăcut în Sfinte Moaște ci are un aspect negru și respingător, ca o mare și ultimă dovadă că nu trebuie să-l urmăm în nimic, nici în a fi în neascultare, dar nici în sta în aceeași casă cu o femeie care nu ne este mamă, soție, soră sau fiică, nici măcar cu pretextul misiunii creștine.

Cum că nu se cade ca întâlnirile femeilor să se facă fără de pază

Pentru stăpânirea gândurilor și înfrânarea patimilor, din destul am zis mai sus.

Dar trebuie nu numai de acestea să ne păzim, ci și de întâlnirile cu femeile pe cât este cu putință să fugim, de nu vreo nevoie oarecare netrecută ne-ar sili spre întâlnire. Încă și vreo nevoie de ne va ajunge, ca de foc trebuie să ne ferim și prea iute și grabnică despărțirea să o facem, căci iată ce zice pentru aceasta Înțelepciunea lui Solomon (Pilde 26, 27): “Va lega cineva foc în sân și hainele lui nu le va arde? Sau va călca cineva peste cărbuni de foc și picioarele lui nu le va arde?” Iar de va zice careva că dintru a se întâlni cu femeile și de a petrece împreună multă vreme, nu se vatămă, apoi să știți că unul ca acesta sau nu se împărtășește firii bărbătești, în mijlocul amândurora firilor stând – precum spun că sunt famenii cei din naștere, de vom zice că aceia au nepătimire către femei, uităm ce zice înțeleptul că pofta famenului este stricând fecioria fetei – sau deși s-au împărtășit firii bărbătești , dar unul ca acesta fiind înecat de patimi nu mai simte că pătimește, întocmai fiind cu oamenii beți sau cu cei ieșiți din minte cari cele mai cumplite pătimind, socotesc că sunt afară de pătimire.

Dar cum să zicem (ceea ce nu este de zis) că este cineva care nu se îmboldește de patimă bărbătească; deși el nu pătimește, nu îi va amenința însă pe alții că adică, nu pătimește? Căci deși unul ca acesta n-ar avea sminteală, întâlnindu-se des cu femeile și vorbind, dar oare puțină pagubă pricinuiește celor cari îl văd întru asemenea întâlniri?

Să nu se înșele unul ca acesta, căci oricum ar fi se primejduiește. La asemenea întâlniri pătimește vătămare în gânduri; dar cum ne va încredința pe noi că și femeia este fără pătimire? Căci adeseori aceea fiind mai slabă cu firea, pătimește sminteală în cuget din pricina celui care face întâlnirile fără de pază. El adică nu s-a rănit, dar a pricinuit rănire fără ca să cunoască … De multe ori femeia, ca și cum din dragoste duhovnicească, venind la călugăr începe cu ochii a se umple de păcat; căci prin căutături obraznice se vânează de chipul aproapelui și pe fecioria cea dinăuntru (pe care Mirele Hristos o iubește mai ales) a sufletului cu gânduri necurate o strică.

Pentru ca să înțelegi mai bine, frate ori soră, cât de multă pază se cuvine să avem a nu da pricină smintelii, voi aminti o pildă de la Sfântul Macarie:

În vremea când se făcea prigoană pentru credința creștinească, unul dintre creștini suferise multe chinuri grozave din partea tiranului, fusese spânzurat pe lemn și tot trupul lui era rănit, apoi a fost aruncat în temniță în stare jalnică. Acolo îi slujea la cele de nevoie o călugăriță.

924 Sfântul Siluan ATHONITUL, Intre iadul deznădejdii și iadul smereniei, Ed. cit., p. 63.

928928.png

Dar pentru că nefericita de ea petrecea adesea cu el fără de pază, a căzut la urmă în păcatul curviei acolo în închisoare. O cădere jalnică și vrednică de plâns. Prin urmare iată că nici sângele acestui mucenic pe care l-a vărsat pentru Hristos, nici rănile cele grozave, nici strâmtoarea temniței, și nici măcar evlavia cea multă a călugăriței, n-au putut să le ajute spre a nu cădea în păcat, pentru că nu s-au păzit de pricinile păcatului.

Ce-ți ajută ție iscusința la vorbă și bărbăția sufletului, dacă nu vei fi cu pază și mai ales de nu vei fugi de pricinile smintelilor și de întâlnirile zăbavnice cu femeile.

Căci Sfântul Apostol Pavel nu ne îndeamnă să stăm de vorbă și să ne luptăm (când este vorba de sminteala trupească), ci mai vârtos ne poruncește: fugiți de curvie (I Cor, cap.6.18). Deci ca nimic din cele zise să nu se întâmple trebuie să fugim, de este cu putință, cu desăvârșire de întâlnirile cu femeile, iar de nu este cu putință cu desăvârșire cel puțin să ne ferim de întâlnirile cele dese și cu zăbavă (adică lungi) cu femeile; nu pentru că urâm neamul lor, să nu fie! Nici nu ne lepădăm de rudenia lor. Ci mai ales le povățuim și cu pilde voim a le folosi după putință pe cele care cu adevărat voiesc a-și păzi cinstea, dar mai ales pe cele cari au îmbrățișat cinul monahicesc și au intrat în stadiul luptelor pentru curățenie, de vreme ce acestea se nevoiesc asemenea cu noi pentru același scop. Iar de întâlniri dese și vorbiri lungi să ne ferim, ca nu cumva să se facă aducere aminte a patimii pe care am lepădat-o și pe care am oprit-o, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos. Amin 925                                   

                                    Dar chiar și cei desăvârșiți, și cei nepătimitori, se fereau de a viețui cu femeile, iar dacă nu o făceau ajungeau să fie batjocoriți de draci. Nu există niciodată, nici un fel de nevoie reală pentru ca un monah să viețuiască împreună cu o monahie. Orice pricină, cât de binecuvântată ar părea, blagoslovită de orice autoritate bisericească, sau chiar și forțată de contextul istoric sau de moment, fiind de fapt o cursă diavolească:

5. Zis-a ucenicul lui Avva Sisoe către dânsul: „Părinte, ai îmbătrânit, haide dar să mergem aproape de lume”. Zis-a lui starețul: „Unde nu este femeie, acolo să mergem”. Zis-a ucenicul lui: „Și care este locul acela unde nu este femeie, fără numai singură pustia?”. Și i-a zis lui starețul: „Deci dar în pustie mă du”. Și s-a liniștit acest stareț în muntele lui Avva Antonie 70 de ani, numai puțin petrecând mai-nainte cu Avva Or în Schit, și vezi cum încă tot se îngrădea pe sineși.

6. Un frate a întrebat pe un stareț, zicând: „De se va face nevoie să vină cineva în vorbire cu o femeie, cum se cade să o întâmpine pe dânsa?”.

Și a răspuns bătrânul: „Nevoia aceasta este de la diavolul, că multe și din multe feluri de pricini, de ca și cum ar fi de nevoie, punându-le înainte vicleanul, ca pe cel ce se nevoiește împotriva lui cu una dintr-aceasta să-l robească și să-l pogoare cu sineși în prăpastia pierzării; însă, precum ai zis, de se va face vreodată nevoie de vorbă cu o femeie, să nu o lași să vorbească mult cu tine.

Încă și tu când vei grăi, încheind în puține graiuri, zi cât mai multe pricini și degrab las-o pe dânsa; iar dacă vei zăbovi cu dânsa, nu vei putea scăpa de putoarea ei, ci gândul tău, de dânsa umplându-se, se va moleși și va cădea de aici înainte”.

[ … ] II.

A lui Grigorie Dialogul

In vreme ce povestesc, Petre, lucrurile bărbaților celor mai mari, de năprasnă am venit întru pomenirea lui Andrei, Episcopul cetății Fundis [ Oraș din vechea Italie ] , adică de ce a făcut întru dânsul Dumnezeiasca milostivire. Prin care, pe cei ce citesc îi îndeamnă mai vârtos a se păzi, ca cei ce trupul lor cu înfrânarea și l-au sfințit să nu cuteze a locui cu femei, ca nu cumva sub o atât de mare cădere cu gândul să se supună, că, de față fiind fata, pofta o zădărește, și spre rău o pleacă pe dânsa. Că pentru lucrul ce-l povestesc eu aici nu este îndo-ială, pentru că atâtea mărturii sunt câți locuiesc în cetatea aceea.

925 Sfântul Ioan IACOB ROMÂNUL (HOZEVITUL), Din Ierihon catre Sion – Trecerea de la pamant la cer, s.n., Jerusalem, 1999, <http://www.misiune-ortodoxa.ro/download/detalii/sf.-ioan-iacob-romanul-hozevitul-din-ierihon-catre-sion.html>, sâmbătă, 17 august 2013, p. 408-410.

929 929.png

Deci acest preacucernic bărbat, viața sa plină o petrecea de fapte bune, și prin înfrânare păzirea cea dinlăuntru cu sfințenie o păzea. Și avea o călugăriță oarecare ce de multă vreme locuia împreună cu sine, și n-a voit să o lepede pe ea din episcopie sau dintru grija sa, întru vestire fiind despre curăția sa și a aceleia, lăsând-o pe dânsa să locuiască cu el în episcopie. Dar, dintru aceasta, obișnuitul întru răutate vrăjmaș a cercat intrare de ispită în sufletul episcopului.

Și a început să vâre frumusețea aceleia în ochii lui cei gânditori și, pe pat culcându-se, i-a gătit acestuia a gândi cele ce nu se cuveneau.

Într-o zi, un jidov din părțile Campaniei, venind în Roma, apucându-l pe dânsul seara pe cale și neavând unde să găzduiască, a poposit spre a rămâne în capiștea lui Apollon, ce era aproape de locul acela. Și temându-se de spurcăciunile ce se făceau în acel loc, măcar că nu avea credință în Cruce, pe sineși cu semnul crucii îngrădindu-se, s-a culcat. Iar pe la miezul nopții, liniște fiind din pricina pustietății locului, și pentru singurătatea sa speriindu-se, zăcea treaz.

Și de năprasnă uimindu-se, a văzut norod mult de duhuri viclene cum mergea înainte ca într-un alai al unei stăpâniri. Iar cel mai întâi decât ceilalți a șezut în scaunul său, și au început duhurile cele ce stăteau înaintea lui să cerceteze faptele și izvodirile lui, căutând să se înștiințeze câtă răutate și vicleșug dintr-înșii a lucrat fiecare. Iar când toți îi povesteau lui cele ce au lucrat asupra oamenilor, unul, în mijloc sărind, a vestit ispita și tulburarea cărnii ce s-a ridicat în sufletul episcopului Andrei prin frumusețea călugăriței ce locuia împreună cu dânsul în episcopie.

Deci aceasta auzind-o proestosul celorlalte duhuri, vicleanul diavol, foarte cu dulceață o a primit și a mărturisit cum că mare câștig i s-a adus lui, anume că a înduplecat suflet de bărbat sfânt în greșeala pierzării. Iar dracul cel ce a vestit acestea, adăugând a zis: „Până în ziua trecută n-am încetat supărându-l pe el, și gândul lui a-l trage n-am putut, iar ieri, spre seară, l-am făcut a se atinge cu împătimire pe dinapoia sfintei fecioare cu mâna sa”. Atunci, vicleanul diavol, vechiul vrăjmaș al neamului omenesc, pe acesta mângâicios chemându-l, a zis: „Ceea ce ai început, silește-te a împlini, ca întru căderea lui, tu singur între ceilalți semnul biruinței să-l dobândești”.

Deci acestea văzând jidovul și auzindu-le, întru mare frică și înghesuială [ strâmtorare ] a căzut. Iar diavolul, proestosul duhurilor celor viclene, le-a poruncit acelora să caute să afle cine este cel care a cutezat a se culca în casa lor. Și venind duhurile vicleșugului, și cu de-amănuntul cercându-l, dacă l-au văzut pe el cu semnul crucii pecetluit, mirându-se, au zis: „O, nevoie, vas pângărit și pecetluit este”; și aceasta lui vestind-o, toată tulburarea duhurilor celor viclene s-a făcut nevăzută.

Iar jidovul cel ce a văzut și a auzit acestea, îndată s-a sculat, și la Episcop cu sârguință a venit, și aflându-l pe dânsul în biserică, l-a luat deosebi. Și căuta a se înștiința de la dânsul de ce fel de ispită este cuprins. Iar el, rușinându-se, nu mărturisea. Atunci a zis jidovul: „Au nu pe roaba lui Dumnezeu cutare ți-ai răzimat ochii tăi prin dragoste urâtă?”. Iar Episcopul se lepăda chiar și de acestea. Și a zis jidovul: „Pentru ce te lepezi? Au nu până la aceasta te-ai pogorât? Ieri, spre seară, au nu cu împătimire ai apropiat mâna dinapoia ei?”

Atunci, Episcopul, cu graiurile acestuia vădit fiind, cu toată smerita cugetare a mărturisit cele pe care mai-nainte le tăgăduia. Și vrând jidovul a-i mângâia rușinea greșelii lui, i-a povestit lui cum a cunoscut aceasta, și cele ce le-a auzit întru adunarea duhurilor celor viclene. Iar acestea auzindu-le Episcopul și cunoscându-le, îndată la pământ plecându-se, pe sineși la rugăciune s-a dat; și numaidecât din episcopie nu numai pe roaba lui Dumnezeu aceea, ci și toată partea femeiască pe care o avea spre slujba episcopiei a lepădat-o, iar capiștea lui Apollon, biserică a Fericitului Apostol Andrei o a făcut.

Și s-a izbăvit și de bântuiala cărnurilor sale, cu darul lui Dumnezeu izgonindu-se desăvârșit de la dânsul, iar pe jidov către veșnica viață l-a tras: că tainele credinței pe dânsul învățându-l, și cu apa Botezului curățindu-l, în sânul Sfintei Biserici l-a adus. Deci s-a făcut

930930.png

ca jidovul cel ce spre mântuirea altuia alerga, întru a sa a sosit, iar dintru aceasta puternicul Dumnezeu l-a adus pe altul la viață bună, de unde pe altul într-însa a fi păzit a binevoit. 926

                                    Dar să vedem și un caz nefericit, foarte asemănător cu al Părintelui Arsenie Boca:

Acestea și multe alte părintești sfătuiri și învățături punîndu-le înainte Cuviosul Ioan fraților care veniseră la dânsul, a adus și oarecare povestiri despre cei înalți la minte și despre cei ce nădăjduiesc spre sine și a spus povestirea aceasta: A fost un oarecare monah, care petrecea în pustia cea de aproape, bine nevoindu-se în peșteră, mâncând pîine din osteneala mâinilor sale, se rugîndu-se neîncetat și sporind în fapte bune.

Deci, văzîndu-și viața sa curată și cinstită, a început a se înălța în sine cu părerea, socotindu-se că este îmbunătățit și sfânt și nădăjduia că niciodată nu va aluneca. Dar într-o seară târziu, cu voia lui Dumnezeu, a venit la dânsul ispititorul într-o nălucire de femeie preafrumoasă, ca rătăcită prin pustie, și, găsind ușa deschisă, a intrat în peșteră și, căzând la picioarele monahului, l-a rugat s-o lase să se odihnească în peșteră, deoarece o apucase noaptea. Iar el, făcându-i-se milă de dânsa, a primit-o, netemîndu-se de cădere, pentru că nădăjduia în sine. Și a întrebat-o de unde vine și cum a rătăcit în acea pustie. Iar ispititorul, cel cu chip de femeie, mințind multe, a întins către el vorbă lungă, prin cuvinte înșelătoare. Și, ascultând cu luare-aminte, a început a se porni spre pofta păcatului. Apoi, spunând amândoi cuvinte desfrânate, monahul se tulbura cu gândurile și, aprinzîndu-se într-însul văpaia de pofta desfrânării, s-au învoit la păcat, și acum se începea fărădelegea. Dar deodată femeia aceea, chiuind cu mare glas, s-a stins ca o umbră din mâinile lui și s-a făcut nevăzută.

Atunci, îndată s-a auzit în văzduh glas de diavoli mulți, care râdeau, hohoteau, îl ocărau și-i ziceau: “Cel ce se înalță, se va smeri! Deci tu te-ai înălțat pînă la ceruri, iar acum ai căzut pînă la iad”. Acel monah, văzîndu-se așa batjocorit, a căzut în deznădejde și, lăsându-și chilia și pustia, a ieșit în lume. Într-o cădere ca aceasta l-a pogorât cea mai înainte înălțare de minte a lui. 927

                                    Având în vedere aceste realități dureroase ale firii căzute, descrise mai sus, chiar dacă am închide ochii la evidențe și am admite că și Părintele Arsenie Boca și Maica Zamfira ar fi ajuns amândoi la nepătimire și desăvârșire, și așa au păcătuit împotriva Sfintei Învățături Ortodoxe. Pentru aceasta, ca de obicei, să vedem ce spun despre aceasta, Sfinții Părinți:

                                    Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul:

1                                    Păzirea vederii. Ce este vederea și ce ochii

Pentru că să meargă cuvântul după rânduială, vino să fac pomenire Sfințitei tale desăvârșiri care sunt dulcețile cele potrivnice ale fiecărui organ al simțurilor și cum se cuvine să-ți păzești mintea de ele.

Primul organ al simțurilor care ne întâmpină este cel al vederii. El este numit de către cercetătorii firii [ omenești ] „simțul cel împărătesc”, iar de teologi „cel care se supune Duhului dumnezeiesc” și „rudenia minții”. 1

înțelepciunea populară zice: „Ochii sunt mai credincioși decât urechile”. Ochii sunt cele două făclii ale trupului – după cuvântul Domnului (Mt 6, 22). Astronomii îi numesc cei doi luminători ai feței, iar filosofii – primii doi furi ai păcatului.

Un înțelept îi numește cele două ventuze ale sufletului pe care acesta, întocmai ca o caracatiță, le întinde și . ia de departe cele ce îi plac.

Sau, ca să-l citez pe Marele Vasile, ochii sunt cele două mâini fără trup cu care sufletul le apucă pe cele văzute pe care le iubește și sunt departe, iar cele pe care nu le poate apuca cu mâinile (mai ales ochii cei frumoși), pe acestea le apucă iarăși cu. ochii și le dobândește. Vederea este pipăire mai subțire decât pipăirea mâinilor, dar mai groasă decât pipăirea imaginației și a minții, după cum spune [ Sfântul ] Vasile în Cuvântul pentru feciorie: „Printr-o oarecare pipăire și vedere îl amăgește pe suflet către dulceață prin aruncarea ochilor și, ca și

926 Everghetinos, Ed. Egumenița, Editura Cartea Ortodoxă, s.l., 2009, <https://archive.org/details/Everghetinosul-VolumulI-ii>, <https://archive.org/details/EverghetinosulVol.Iii-iv>, joi, 10 septembrie 2015, pp. 379, 372-373.

927 Viețile Sfinților apărute între anii 1991 și 1998 la Editura Episcopiei Romanului și Hușilor (volumele consacrate lunilor septembrie-aprilie) și apoi la Editura Episcopiei Romanului (volumele consacrate lunilor mai-august), 27 Martie, p.395-396.

931931.png

cu niște mâini netrupești, se atinge de cele dorite de departe. Iar acelea de care nu se poate atinge cu mâinile trupului le cuprinde pătimaș prin aruncarea ochilor.”

De la ochii aceștia taie, deci, imaginile și frumusețile acelor trupuri care îndeamnă sufletul la îndrăgiri urâte și necuvioase. Căci ai auzit zicând – pe Marele Vasile: „Ochii să nu se desfete cu spectacolele prostești ale scamatorilor sau cu privirea trupurilor, care leagă în suflet ghimpele plăcerii” (P.S.B. 17, Omilia XXII către tineri, p. 578, ed. 1986).

Înțeleptul Solomon zice: Ochii tăi drept să caute, și genele tale drept să clipească (Pr 4, 25), iar Iov mărturisește: Legătură am făcut cu ochii mei, și nu voi căuta spre fecioară (Iov 31, 1). –

La acest simț te rog să-ți pui întreaga atenție, Stăpâne al meu, deoarece acest simț, după cum am spus, se aseamănă cu un fur și mai ales cu șeful tâlharilor, din cauză că răpește cu iuțeală mintea și, alunecând într-o clipă prin ochi, aleargă la locul păcatului. Acolo s-a uitat cu împătimire, s-a amestecat cu idolul frumuseții, și l-a întipărit într-o clipă în creier prin risipirea duhurilor, a îndulcit sufletul cu idolul, a trimis înlăuntru dorința și pofta, în cămara inimii și, fără a mărturisi păcatul, l-a lucrat – după Marele Vasile. Aceasta este. ceea ce Domnul a zis: Tot cela ce caută la femeie spre a o pofti pre ea, iată, a preacurvit cu dânsa întru inima sa (Mt 5, 28).

De aceea Solomon [ ne atenționează ] să nu fim prinși de proprii ochi și zice: Să nu te biruiască pofta frumuseții, nici să te vânezi cu ochii tăi (Pr 6, 25). Iar Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, aducând problema în discuție, oprește chiar și vederea cea superficială: „Să nu te răpești împreună cu genele tale, de este cu putință, nici [ să fii răpit ] de vederea cea superficială” (Cuvânt la duminica cea noua}’, [ iar ] Nichita Stithatul tâlcuiește acest lucru astfel: „De este cu putință, să nu te răpești cu genele tale nu numai de. vederea cea iscoditoare și mult cercetătoare, ci, de este posibil, nici măcar de cea pătrunzătoare, [ dar ] întâmplătoare și în treacăt, păzindu-te cu dinadinsul până și de vederea cea superficială, pe care să o ții [ în frâu ]. Iar pentru greutatea lucrului stă înainte cuvântul «de este cu putință». Este însă o [ scăpare ] aceea de a privi cu o căutare simplă. Căci [ cunoscând ] aceste două [ feluri de vedere ], spunem că a privi cu iscodire este ca o înmulțire [ a păcatelor ], iar a privi superficial este ca o împuținare [ a lor ].”

2                                    Ce se cade a face cineva când va fi răpit cu ochii

Iar dacă un fur ca acesta va reuși să te răpească vreodată, să te nevoiești ca măcar să nu lași idolul Afroditei – adică al poftei celei urâte – să se întipărească în sufletul tău. Și cum asta? Sau să năzuiești la Dumnezeu prin rugăciune, acest lucru fiind mai puternic, căci: A Domnului este mântuirea (Ps 3, 8), după cuvântătorul de psalmi, sau să-ți întorci imaginația spre un alt gând oarecare. Că idol pe idol și imaginație pe imaginație se șterg. Căci, zice înțelepciunea populară, „cui pe cui scoate”.

O astfel de lucrare se vede că făcea și Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu: „Vederea m-a răpit pe mine, dar m-am ținut. Idol al păcatului nu mi-am făurit. Idolul a stătut și am scăpat de încercare.” Auzi, a stat – zice – idolul păcatului și nu s-a întipărit în imaginație, iar omul s-a slobozit imediat de ispită, adică de învoirea și [ drept urmare ] de fapta păcatului.

Sfântul Ioan Gură de Aur și Sfânta Singlitichia te sfătuiesc să folosești următorul meșteșug pentru a scăpa de patima ta, adică de idolul acelei fețe care s-a întipărit în imaginația ta și cu care diavolul nu încetează a te supăra: scoate cu mintea ochii idolului aceluia, scoate-i carnea de pe obraji, taie-i buzele, scoate-i pielea de deasupra care se arată a fi frumoasă și gândește-te că ce se ascunde dedesubt este atât de grețos încât omul nu suferă a o vedea fără urâciune și îngrețoșare.

Nu este-altceva decât o căpățână despuiată și un os înroșit, plin de sânge și înfricoșat la vedere. Că Gură de Aur zice: „Nu lua aminte nici aici la floare, ci treci mai în profunzime cu gândul și, ridicând cu gândul de jur împrejur pielea cea frumoasă, ia aminte la cele ce zac sub ea”. (Omilia VII Ia Epistola a II-a către Corinteni). Iar preaînțeleapta Singlitichia zice: „De

932932.png

se ivește în cămările minții o nălucire de vedere necuvioasă, se cade a o schingiui cu cuvântul și astfel să se taie ochii [ acelui ] idol, să i se scoată carnea din obraji, să i se taie și buzele și să se vadă închegarea cea urâtă de oase goale și astfel să se socotească ce era [ de fapt ] cea dorită. Astfel poate fi oprit gândul de la rătăcirea cea deșartă. Căci cea iubită nu era nimic decât numai sânge și oarecare flegmă amestecată. Trebuie însă să ne reprezentăm în gândul [ nostru ] că din toată ființa celui îndrăgit izvorăsc răni greu mirositoare și putrezite și, ca să spun pe scurt, se înfățișează ochilor celor lăuntrici asemenea unui mort. Căci așa se cade a ne îndepărta de dulcea pătimire.” (Marele Atanasie în Viața Sfintei Singlitichia).

Paza celor cinci simțuri

125

3. Vederea întipărește mai. adânc pe idolii săi înlăuntru decât alte simțuri; de ce?

In al doilea rând, să-ți păzești bine vederea, pentru că acest simț este mai subțire 2 și mai pătrunzător; pentru că este mai pătrunzător, este mai dorit și, de minte; Pentru că este mai dorit, idolii săi se zugrăvesc mai adânc pe tabla închipuirii și de aceea se șterg cu mai multă greutate. De aceea, ațâț sfințiții cuvântători de Dumnezeu, cât și toți Părinții neptici hotărăsc îndeobște că ochii văd lucrurile cele văzute prin ipostasiere.

Acestea [ de mai sus ] le vedem împlinindu-se prin lucrarea lor: ștergem mai ușor chipurile pe care le-am închipuit prin celelalte organe ale simțurilor, iar pe cele pe care le-am întipărit în imaginația noastră prin ochii noștri iscoditori fie [ le ștergem ] după mult timp și cu multă osteneală, fie nu le putem șterge deloc. Fie treji, fie în somn, aceste chipuri nu încetează a ne asupri și a ne supăra. într-un cuvânt, îmbătrânim și murim împreună cu ele. 4

4. Arhiereul se cade să fugă de vorbirea cu femei

Ia aminte, te rog fierbinte, Stăpâne al meu preaiubit, și păzește-te bine de împrietenirea ochilor tăi cu privirea cea iscoditoare a fetelor frumoase, ca nu cumva să te biruiască pofta de frumusețe. Și într-adevăr, în mare primejdie te afli și pentru că ești tânăr și pentru că, fiind arhiereu, nu se poate să nu întâmpini niște fețe ca acestea care, chiar dacă sunt privite de departe, aruncă în inimă săgețile dezmierdării. De este posibil, să nu dorești a întâmpina vreodată niște fețe ca acestea sau a stă la vorbă [ cu ele ] , chiar dacă convorbirea s-ar datora mărturisirii – căci așa hotărăsc Sfinții Părinți. Mi-aduc aminte că în canonul al 18-lea al Sinodului al VII-lea (ecumenic) se spune că atunci când se va afla arhiereul afară în vreo mahala și s-ar afla acolo și femei, acelea să se îndepărteze de acolo atâta timp cât arhiereul este de față și să nu îndrăznească a-i sluji în vreun fel.

Dacă s-ar afla că cineva a adus în episcopie sau în mănăstire roabă sau slobodă pentru a i se încredința o slujbă, să se mustre, iar stăruind să se caterisească. Iar dacă, întâmplător, în suburbii ar fi femei și ar vrea episcopul sau egumenul să facă un drum acolo, nici o încredințare de slujbă să nu se dea vreunei femei, fiind de față episcopul sau egumenul, cât timp stă el acolo, ci, pentru a nu fi bănuit, să stea în altă parte, până se va duce episcopul.” (Canonul 18, Sinodul VII Ecumenic, Pr. C. Dron, Canoanele, p. 426, București, 1933) 5

5. Ce să facă cineva când vorbește cu femeile

Credem că acest canon oprește ca femeile să nu vină nicicum la vederea arhiereului. Dar fiindcă acest lucru nu e cu putință, atunci apleacă-ți privirile când vorbești cu femeile și adu-ți înainte faptul că Dumnezeu este de față sau închideți [ ochii ] cu totul, lucrul acesta fiind desăvârșit.4

Iar gura ta să cânte: Mai înainte am văzut pe Domnul înaintea mea pururea, că de a dreapta mea este, ca să nu mă clătesc (Ps 15, 8). Să nu fii singur, ci să ai împreună cu tine unul sau doi, ca să nu dai prilej vrăjmașului celui ce te luptă pe tine.

Odată s-a dus Isidor, preotul Schitului, la Alexandria, ca să se întâlnească cu Patriarhul Teofil, iar după ce s-a întors s-au adunat Părinții și l-au întrebat: „Cum se află lumea, Avva?

933933.png

Ce fac oamenii?” Iar el a răspuns: „Eu față de om n-am văzut decât fața Patriarhului”. Atunci ei l-au contrazis: „Oare s-au prăpădit și s-au scufundat oamenii, Avva?” Iar el a răspuns: „Nu, dar m-am silit pe mine a nu vedea față de om”. Și toți s-au minunat de păzirea lui cea cu dinadinsul.

Aceasta este o pildă din care Prea Sfinția ta poți să înveți cât este de rău a-ți lăsa ochii să se răspândească ici și colo. Pentru că din această răspândire nu se poate câștiga nimic altceva decât dezmierdări și patimi pierzătoare. De aceea și Simeon, care se numește Noul Teolog, .poruncește să nu-și întindă cineva ochii săi, nu numai la fețe de femei sau de [ oameni ] mai tineri [ ca ei ], ci nici la fețe de bătrâni și cărunți. Iar Prea Sfinția ta să-i păzești [ ochii ] măcar de ale femeilor și de ale celor mai tineri, 5 rugând pe Dumnezeu cu înțeleptul Sirah și zicând: Doamne, Părinte și Dumnezeul vieții mele! înălțarea ochilor nu-mi da mie, și pofta o întoarce de la mine (Sir 23, 4)                                   

Să te păzești mai ales să nu vezi acele chipuri spre care mai înainte ai ajuns a lua patimă și poftă, în inima ta. Pentru că dacă le vezi pe acestea, diavolul te luptă cu îndoit război; pe dinăuntru cu patima și cu pofta pe care le-ai dobândit mai înainte, iar pe dinafară cu privirea feței acelora.

6.  Pilde despre cei ce nu și-au păzit ochii

Păzește bine, Stăpânul meu, precum zice Pavel: mie nu-mi este cu lene, iar vouă de folos (Filip 3, 1). Păzește-ți ochii tăi cei amăgitori și fugi de dezmierdările străine. Să ai mare strajă la aceste părți ale ochilor, căci prin ele intră cei mai mulți furi și pradă cetatea sufletului.

Dacă și-ar fi păzit ochii lor, nici strămoșii noștri nu ar fi fost izgoniți departe de Dumnezeu și din Rai: rodul pomului este …plăcut ochilor. (Fac 3, 6) zice femeia. Auzi? A văzut, a pătimit, a luat, au mâncat și au murit.

Dacă și-ar fi păzit ochii, fiii lui Dumnezeu, adică ai lui Set, nu s-ar fi scufundat în apa potopului: Văzând fiii lui Dumnezeu pe fetele oamenilor că erau frumoase, și-au luat lor femei din toate care au ales (Fac 6, 2)                                   

De și-ar fi păzit sodomitenii ochii ca să nu-i vadă pe cei doi îngeri, nu ar fi fost arși cu totul de potopul cel de foc.

A văzut Sihem, fiul Iui Hemor, pe Dina, fiica lui Iacob, și a îndrăgit-o pe ea, iar pentru aceasta a fost ucis de frații ei împreună cu tot norodul. (Fac 34, 2).

A văzut David din casă pe Batșeba că se scălda și a căzut într-o îndoită groapă: a preacurviei și a uciderii (vezi 2 Rg 11, 2). Dar după aceea, prin pocăință, cu totul s-a înțelepții și s-a învățat a-L ruga pe Dumnezeu ca să-i întoarcă ochii de la frumusețea deșartă: întoarce ochii mei să nu vază deșertăciune (Ps 118, 37).

‘ în ediția 1826 a Pazei… În loc de „vouă”: „ție”.

7. Din dorința de a vedea se naște dragostea, iar din a nu vedea nu se naște dragostea [ îndrăgirea ]

De ce să vorbesc fără rost când este mărturisită, adeverită și necontrazisă de nimeni această expresie prea vestită care zice că „din vedere se naște dragostea și, dimpotrivă, a nu îndrăgi se naște din a nu vedea”? Acest lucru îl arată și acest mic cuvânt al lui Sirah ce zice: Curvia muierii întru ridicarea ochilor (Sir.26,10).

Știind aceasta, mulți dintre greci au câștigat a: nu îndrăgi din a nu vedea.

Alexandru nu s-a învrednicit a le vedea pe fiicele lui Darie care erau foarte frumoase, după cum spune Sfântul Vasile cel Mare (în Cuvânt către tineri) [ vezi P.S.B. 17, p. 574 ] .

Kir n-a învrednicit-o pe Pantia, soția lui Avradat, a-l vedea- și nici Camvis pe preoteasa Artemidei, care erau deosebite de celelalte.cu frumusețea. 6

Fermecătoare este și [ pilda ] despre smintirea provocată de frumusețe pe care o povestește aici un avă din Pateric:

934934.png

Iată frumusețea goală [ văzută, simplă ] , însă pe cea nevăzută n-o primește mintea. Ceea ce nu primește mintea, nu pornește imaginația. Neispitindu-se imaginația, nici patima nu pornește. Iar patima nepornindu-se, cele dinlăuntru au liniște. Așadar, [ frumusețea ] cea nevăzută dă liniște celor lăuntrice,”

Iar una și mai și o zice un înțelept oarecare: „Cel ce își aruncă ochii la frumusețe străină, nu. fecioară, ci desfrânată își are lumina ochiului”. Astfel.se unește cu Sfântul Isidor care zice: „Nu numai trupul cel nepipăit, ci și aruncările ochilor – care se numesc din această cauză lumini – se cade să fie fecioare” {Epistola 1273 către Pavel preotul). Genele sunt făcute de fire spre a închide ochii înlăuntru ca pe niște fecioare în cămări, ca să se rușineze ca niște fecioare când ies afară din cămările lor și nu fără de rușine văd fețele, după cum același Isidor a zis.

Dumnezeiescul Ioan Scărarul a zis: „Să fugim, ca să nu vedem, nici să auzim de fructul din care ni s-a poruncit să nu gustăm. Căci m-aș mira să ne socotim mai tari ca proorocul David.” (Cuvântul XV, cap. 64, p. 239, FR 9, ed. 1980). 928

                                    Că ucenicii Părintelui Arsenie Boca îl consideră mai mare decât împăratul David este un lucru clar. Dar dacă sfinția sa s-a considerat așa este foarte grav. Dacă a stat cu Maica Zamfira într-o casă, chiar dacă nu a căzut trupește, a căzut prin această gândire, că ar fi nepătimitor, mai mare ca Sfântul Împărat și Prooroc David.

                                    Să vedem ce spun despre aceasta și Sfintele Sinoade Ecumenice, gura fără de greșeală a Domnului nostru Iisus Hristos:

CANONUL 3 (Sinodul I ecumenic)

A oprit desăvârșit marele sinod, nici episcopului, nici prezbiterului, nici diaconului, nici măcar vreunuia din cei ce sunt din cler, a-i fi cu putință să aibă împreună locuitoare muiere; afară numai decât maică, sau soră, sau mătușă, sau de singure fețele acele cu care ar putea scăpa de tot prepusul. [ Sinod 6, can. 5; Sinod 7, can. 22, 23; Ancira, can. 19; Cartagina, can. 45; Vasilie, can. 88 ]

TÂLCUIRE

Cei ierosiți (adică sfințiți), și clericii nu se cuvine a pricinui vreo pricină de presupus, și de sminteală poporului, pentru aceasta și canonul acesta rânduiește, că, marele sinodul acesta, cel întâi adică, desăvârșit a oprit, a nu avea stăpânire și voie, nici episcopul, nici prezbiterul, nici diaconul, nici altcineva din clerici să aibă muiere străină în casa sa, și a locui împreună cu dânsa, afară numai maică, sau soră, sau mătușă, sau singure fețele acelea care nu dau presupus. [ … ]

CANONUL 18 (Sinodul VII ecumenic)

Nesmintitori faceți-vă și celor din afară (II Corinteni: 6, 3), zice dumnezeiescul Apostol. Iar a petrece muieri în episcopii, sau și în monastiri, este lucru pricinuitor de toată sminteala. Deci de se va vădi vreunul că a dobândit roabă, sau slobodă în episcopie, sau în monastire, spre încredințarea vreunei slujbe, să se certe. Iar stăruind să se caterisească. Iar de s-ar întâmpla prin satele lor a fi muieri, și ar voi episcopul, sau egumenul, a merge întru acelea, de față fiind episcopul, sau egumenul, nicidecum să se încredințeze vreo slujbă vreunei muieri întru acea vreme, să petreacă întru alt loc deosebi, până ce se va duce episcopul sau egumenul de acolo, pentru neprihănirea. [ Sinod 1, can. 3; Sin 6, can. 6; Sinod 7, can. 22; Ancira, can. 19; Cartagina can. 45; Vasilie, can. 89 ]

TÂLCUIRE

Dumnezeiescul Apostol Pavel poruncește să nu dăm sminteală, nici celor din afară, adică celor ce nu sunt de o credință cu noi. Pentru aceasta Sfinții Părinți prin canonul acesta opresc de a se afla muieri prin episcopii, și monastiri, pricinuind aceasta mare sminteală și prihană

928 Sfântul Nicodim AGHIORITUL, Paza Celor Cinci Simțuri…, Ed. cit., pp. 121-130.

935935.png

arhiereilor, și egumenilor, înaintea creștinilor, și acelor de străină credință. Iar dacă pe la metoacele episcopiilor, sau a monastirilor s-ar întâmpla a fi muieri, și a merge arhiereul, sau egumenul acolo, în câtă vreme vor fi ei acolo, ele să fie depărtate. 929

                                    Așadar, nu numai împreunarea trupească cu Maica Zamfira e un păcat grav, ci și locuirea celor doi, fiindcă dau bănuială de aceasta. Canonul nu spune că ar putea fi vreo excepție în cazul celor nepătimitori, fiindcă cei răniți sunt și toți ceilalți din preajma lor. Nu putem avea lipsa de minte să credem că ar putea fi toți oamenii dintr-o localitate, sau toți cei ce cunosc pe cei nepătimitori, și ei nepătimitori. Iar dacă nu sunt nepătimitori sunt împinși de vedere la judecată și astfel să îi părăsește harul Sfântului Duh și își pierd pacea:

Toți oamenii vor să aibă pacea, dar nu știu cum să ajungă la ea. Paisie cel Mare s-a mâniat și l-a rugat pe Domnul să-l izbăvească de mânie.

Domnul i S-a arătat și i-a zis: „Paisie, dacă nu vrei să te mânii, nu dori nimic, nu judeca pe nimeni, nu urî pe nimeni, și nu te vei mai mânia” 930                                   

                                    Alunecarea lor a fost, însă, mai veche, de când, amăgit de ispita sa centrală (că poate face excepție de la Sfinții Părinți din motive misionare, că el însuși prin metode personale sau chiar prin metode duhovnicești ar putea mântui pe cineva), învins de șantajul ei sentimental că ar putea să o salveze de la sinucidere, Părintele Arsenie Boca preface Mănăstirea de călugări într-una de maici, rămânând duhovnicul lor:

CANONUL 47 (Sinodul V-VI ecumenic)

Nici în monastirea bărbătească femeie, nici în femeiască bărbat, să doarmă. Că afară de toată poticnirea, și de sminteală se cade a fi credincioșii, și a-și îndrepta viața lor, către buna cuviință, și apropiată Domnului; iar de va face cineva aceasta, ori cleric de ar fi, ori mirean, să se afurisească. [ Sinod 7, can. 18, 20, 22 ]

TÂLCUIRE

Rânduiește canonul acesta, că nici o femeie de obște, să doarmă noaptea în monastire bărbătească, nici bărbat de obște iarăși, în monastire femeiască. Pentru că de obște creștinii, se cuvine a nu pricinui vreo sminteală, și prepus altora, ci să-și petreacă viața lor cu bună cuviință, și bineplăcută Domnului. Și cu mult mai vârtos se cuvine a păzi despre aceasta monahii, căci dimpotrivă, și loruși își pricinuiesc sminteală, aprinzând focul cel în fire sădit al poftei, și bărbații, și femeile; și altora pricinuiesc sminteală, dându-le prepusuri necuviincioase pentru dânșii. Și care o ar face aceasta, să se afurisească, ori cleric de ar fi, ori mirean. [ … ]

CANONUL 20 (Sinodul VII ecumenic)

De acum înainte hotărâm, a nu se face îndoită monastire, că sminteală, și poticnire multora se face aceasta. Iar dacă oarecare împreună cu rudeniile voiesc a se lepăda de lume, și a urma vieții monahicești, bărbații adică, de trebuință este a se duce în monastire bărbătească, și femeile a intra în monastire femeiască. Că acest lucru este bine plăcut lui Dumnezeu. Iar cele ce până acum sunt îndoite, ție-se, după canonul sfântului părintelui nostru Vasilie, și după așezământul lui, așa închipuiască-se. Nu petreacă într-o monastire monahi, și monahii; că preacurvie mijlocește împreuna petrecere. Nu aibă vreun monah îndrăzneală către monahie, sau monahia către monah, în deosebire a vorovi. Nu se culce monah în monastire femeiască.

Nici împreună să mănânce îndeosebi cu monahia. Și când se aduc cele de trebuință, de la bărbăteasca parte către cele împărtășitoare (canonice), afară de poartă să le ia egumenia monastirii femeiești, cu oarecare bătrână monahie. Iar de s-ar întâmpla, vreo rudenie monah a veni să vadă pe ruda sa, în ființa egumeniei, vorbească cu aceea, prin puține și scurte cuvinte. [ Sinod 6, can. 46, 47; Sinod 7, can. 18, 20, 22 ]

929 Sfântul Nicodim AGHIORITUL, †Neofit, PATRIARH AL CONSTANTINOPOLULUI, †Neofit SCRIBAN, et alii, Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Credința Strămoșească, s.l., 2 2007, verificat după cel de la Sfânta Mănăstire Neamț, 1844, în fotocopie caractere chirilice, după exemplarul Părintelui Cleopa Ilie, pp. 110, 253-255

930 Sfântul Siluan ATHONITUL, Intre iadul deznădejdii și iadul smereniei, Ed. cit., p. 37.

936936.png

TÂLCUIRE

Monastire îndoită Zonara zice, că ar fi fost două monastiri învecinate, și atât de apropiate, încât se auzeau glasurile de la una la alta. Iar alții oarecare, cu care se unește și Valsamon, zic că ar fi fost una și aceeași monastire, întru care petreceau bărbați și femei împreună, însă nu străini după trup, ci rudenii unii cu alții. Eu aș zice că mai adevărată se vede a fi, a doua socotință, după voroava cea din început, și după conglăsuirea canonului acestuia adeverindu-se. Dar rânduirea, pe care mai jos o pomenește canonul marelui Vasilie, despre îndoitele monastiri, prea adevărată și ne împotrivă zisă dovedește pe întâia socotință. Deci ori într-un chip, ori întru altul canonul acesta poruncește a nu se mai face de acum acest fel de îndoite monastiri, ca niște pricinuitoare de sminteală. Iar câte au apucat a se face acest fel, să petreacă după așezământul, și legiuirea marelui Vasilie, care este aceasta, adică: monahi și monahii, să nu împreună locuiască într-o monastire, fiindcă preacurvie urmează acestei împreună locuințe. Să nu aibă îndrăzneală monahul îndeosebi a vorbi cu monahia, sau monahia cu monahul. Să rămână monahul în monastire femeiască, nici să mănânce împreună cu monahie. Și când aduc monahii din monastire bărbătească cele de trebuință spre îndestularea vieții monahiilor, să le lase afară de poarta monastirii, și de acolo egumenia cu alta oarecare monahie bătrână să le ia înlăuntru. Iar dacă vreun monah ar voi să vadă pe o monahie rudenia a sa, de față fiind egumenia s-o vază, și să vorbească cu ea puține cuvinte, și în grabă să se ducă 250                                   

250 Acestași marele Vasilie, în hotărârile cele pe larg 33 zice, că la voroavele ce este trebuință a face monah cu monahie, trebuie a se alege, și fețele care au să vorbească împreună, și vremea, și locul cel potrivit, și nevoia, încât toate să fie cucernice, și afară de tot prepusul. Și fețele să fie, dintre călugări cei mai bătrâni și cucernici, și evlavioși, și înțelepți, spre a face toată întrebarea și răspunderea. Iar din monahii asemenea cele mai bătrâne, și mai înțelepte.

Iar când vorbesc împreună, să fie două de față, sau și trei, atât din monahi, cât și din monahii.

Iar numai doi, unul și una îndeosebi, să nu vorbească, pentru prepus, și pentru că nu este de crezare vrednic spre adeverirea celor ce se zic. Iar câți alți frați au trebuință a vorbi cu vreo monahie, să vorbească prin mijlocirea bătrânelor acelora, și aleselor monahii, și acelea să spună surorilor acelora care sunt cercetându-se de dânșii. Ci și monahii cei ce aduc la monahii cele de trebuință și slujesc, trebuie a fi cercați, și cucernici, și în vârstă sporiți, spre a nu pricinui cuiva rău prepus; însăși aceasta se rânduiește de acestași marele Vasilie, într-alt loc, că de vor fi două monastiri aproape vecinate, și una ar fi săracă, iar cealaltă îndestulată, trebuie cea îndestulată, a ajuta pe cea săracă, ca una ce este datoare, și sufletul a-și pune unii pentru alții, după poruncă. Iar de nu ajută se cade cea săracă a răbda îndelung, și urmând lui Lazăr a se bucura pentru nădejdea veacului celui viitor, de sărăcia aceasta, rămânându-le lor mângâiere și bucurie. Zice și Sfântul Nichifor în canonul său 22: că dacă ieromonahul, tânăr cu vârsta, slujește la monahii, nu se cade cineva a se împărtăși de la el cu Sfintele Taine.

Precum se vede, ca din aceasta să se rușineze, și să se îndrepteze. [ … ]

CANONUL 22 (Sinodul VII ecumenic)

Lui Dumnezeu toate a le da, și nu voințelor noastre a ne robi, mare avuție este. Că „ori de mâncați, ori de beți, dumnezeiescul Apostol zice, toate întru slava lui Dumnezeu faceți-le” (I Corinteni: 10, 31). Deci Hristos Dumnezeul nostru în Evangheliile sale începuturile păcatelor a poruncit a le tăia. Că nu numai preacurvia de dânsul se muncește, ci și pornirea cugetului spre apucare de preacurvie s-a osândit, zicând el: „Cel ce caută la muiere spre a o pofti pe ea, iată a preacurvit cu ea în inima sa” (Matei: 5,29). Deci de aici învățându-ne, datori suntem a curăți gândurile. Că „deși toate sunt slobode, dar nu toate folosesc” (I Corinteni: 10,23), ne învățăm din apostolescul glas. De nevoie dar este fiecărui bărbat să mănânce pentru ca să vieze, și la cei ce viața le este cu nuntă, și cu fii, și cu așezarea mirenească, a mânca împreună

937937.png

bărbații cu femeile, este lucru din cele neprihănite, numai să aducă mulțumirea celuia ce dă hrana, și nu prin oarecare meșteșugiri muierești, adică prin satanicești cântece, de alăute, și curvești răsfrângeri. Asupra cărora vine proorocescul blestem, cel ce zice așa: „Vai celor ce cu alăute și cu cântări beau vinul, iar la lucrurile Domnului nu se uită, și la lucrul mâinilor lui nu gândesc” (Isaia: 5,13). Și dacă cândva ar fi unii ca aceștia între creștini, îndreptează-se. Iar de nu, să se țină pentru dânșii cele canonicești așezate de cei mai înainte de noi. Iar celor ce viața le este liniștită și singuratică. Cel ce s-a împreunat cu Domnul Dumnezeu a ridica jugul monahicesc, „va ședea cu singurătate și tăcere” (Plângerile lui Ieremia: 3,27). Dar însă și celor ce au ales ieraticească viață, nicidecum le este iertat îndeosebi a mânca împreună cu muieri. Fără numai oareunde cu oarecare temători de Dumnezeu și evlavioși bărbați, și femei.

Ca și aceasta împreună mâncare să aducă spre isprava duhovnicească. Și cu rudenii încă aceasta facă-o. Și iarăși, dacă în călătorie se va întâmpla cele ale trebuinței de nevoie a nu le purta cu sineși monahul, sau bărbatul ieraticesc, și de nevoie ar voie să poposească, ori în case de obște, ori în casa oarecăruia, să aibă voie el a o face aceasta, fiindcă trebuința îl silește.

[ Apostolic, can. 42, 43; Sinod 1, can. 3; Sinod 6, can. 5, 46, 47; Sinod 7, can. 18, 20; Cartagina, can. 45, 69; Ancira, can.19; Laodiceea, can. 24; Vasilie, can. 89 ]

TÂLCUIRE

Rânduiește acest canon, că mirenii cei ce au femei și copii, a mânca și împreună a bea cu femeia și alți bărbați, nu este lucru de prihană, însă și aceștia nu se cade a bea vinul cu giucăreli și satanicești cântece, și cu răsfrângeri curvești de jocuri, ori cu răcnete, ca să nu moștenească blestemul, și vaiul acela cel aduce Isaia asupra celor ce fac unele ca acestea, și care nu cercetează lucrurile Domnului. Ci trebuie să mulțumească lui Dumnezeu, celui ce-i hrănește. Iar de nu se vor îndrepta și nu vor înceta de unele ca acestea, să primească certările, a afurisirii adică, cele ce canoanele sinoadelor celor mai dinainte le-au rânduit asupra unor creștini ca aceștia. Și mirenii adică acest fel. Iar monahii cei ce s-au făgăduit lui Dumnezeu a se liniști cu singurătate și a tăcea, ridicând jugul nevoinței asupra lor, după aceea a lui Ieremia. Dar încă și toți cei ierosiți, nicidecum au voie a mânca împreună cu femei, îndeosebi, singuri cu singure, măcar rudenii de le-ar fi, decât fiind împreună bărbați și femei evlavioși și temători de Dumnezeu. Și dacă de mare nevoie ar fi silit în călătorie poposind să intre în case de obște, sau în casa cuiva. Și atunci însă cu evlavie și cu frica lui Dumnezeu, ca nu monahii, și cei ierosiți, văzând femeile cu poftă și cu patimă, să preacurvească în inima lor, care lucru îl osândește Domnul. Ci și măcar de nu s-ar sminti ei de a lor privire (care lucru este foarte rar), ci ca să nu smintească pe ceilalți, nu se cuvine a face aceasta. 931

CANONUL 23 Nichifor Mărturisitorul (CĂLUGĂRIȚELE NU SE CUMINECA DE CĂLUGĂRI PRESBITERI TINERI)

Nu se cuvine călugărițelor să se împărtășească de la călugărul prezbiter tânăr, când acesta slujește și împărtășește.

(47 Trulan; 18, 20, 22 sin. VII ec.)

                                    De la această alunecare, mică la arătare, dar mare în lucrare, au ajuns, după mărturia Părintelui Arsenie Papacioc, vai nouă!, să se lepede și de călugărie:

Părintele Arsenie Papacioc:

– Cu Julieta stareță.

Și e normal acum să facă o serie întreagă de greșeli…

Se duc la mormântul lui și se roagă, și el se lăsase și de preoție și de călugărie… 932

CANONUL 25 Nichifor Mărturisitorul (CEI CE LEAPĂDĂ CĂLUGĂRIA SUNT CA CEI DAȚI ANATEMEI)

931 Sfântul Nicodim AGHIORITUL, †Neofit, PATRIARH AL CONSTANTINOPOLULUI, †Neofit SCRIBAN, et alii, Pidalion…, Ed. cit., pp.207, 253-255.

932 <https://www.youtube.com/watch?v=w9AAI9iwvkM>, duminică, 17 mai 2015.

938938.png

Pe cel ce a lepădat sfânta schimă călugărească și nu se îndreaptă nu se cuvine a-l băga în casă, ci să se părăsească.

(81, 83 ap.; 3, 6, 7, 16 sin. IV ec.; 10 sin. VII ec.; 16 Cartag.; 11 sin. I-II)

CANONUL 7 (Sinodul IV ecumenic)

Cei ce odată în cler s-au rânduit, și monahi, am hotărât, ca nici la oaste, nici la dregătorie lumească să vie. Sau aceasta îndrăznind-o, și necăindu-se ca să se întoarcă la aceasta, care pentru Dumnezeu mai-nainte o au ales, să se anatematisească.

[ Apostolic, can. 6, 81, 83; Sinod 4, can. 3, 6; Sinod 1 și 2, can. 11; Cartagina, can. 18; Sinod 3, can. 1 ]

TÂLCUIRE

Poruncește canonul acesta ca clericii și monahii, nici ostași să se facă, nici lumești dregătorii să ia asuprăși, iar cei ce îndrăznesc acestea, și nu se căiesc să se întoarcă iarăși la rânduiala cea mai dinainte a vieții, care pentru Dumnezeu o au fost ales, să se anatematisească. Pentru ce însă canonul 83 al apostolilor îi caterisește numai pe aceștia, iar acesta și anatematisește? Ori că acela zice, după Zonara, și după ceilalți tâlcuitori, pentru acei ce, purtând chipul clerului, vin la unele ca acestea. Iar acesta zice pentru cei ce leapădă și chipul clericului, și al rânduielii monahicești, și iau asuprăși unele ca acestea. Dar poate pentru că aceste zice pentru aceia, ce, după ce odată îndrăznesc a face unele ca acestea, nu mai vor a se pocăi, și a se întoarce la viața cea dintâi (care cel apostolesc nu zice), pentru aceasta ca pe unii ce nu se pocăiesc, mai tare i-au pedepsit pe aceștia. [ … ]

CANONUL 16 (Sinodul IV ecumenic)

Fecioara care s-a afierosit pe sine stăpânului Dumnezeu, așijderea încă și monahii să nu fie iertat a se căsători. Iar de se vor afla făcând aceasta, să fie neîmpărtășiți. Am hotărât însă ca să aibă stăpânia iubirii de oameni pentru aceștia, episcopul locului. [ Sinod 4, can. 7; Sinod 6, can. 44; Cartagina, can. 19; Vasilie, can. 6, 18, 19, 20, 60 ]

TÂLCUIRE

Din vechi, unele femei în chip mirenesc fiind, se afieroseau pe sineși lui Dumnezeu, precum aceasta se arată din canonul, 45 al sinodului 6 și mărturisea să feciorească, stăpâne fiind cugetărilor sale, și după ce mai multă vreme se ispitea de rămân în mărturisirea lor, se numărau împreună cu celelalte fecioare (că fecioară una ca aceasta se numește, după canonul 18 al marelui Vasilie). Dar și chipul cel negru îl îmbrăca, după canonul 45 al sinodului 6. Pentru aceasta și canonul acesta rânduiește, că fecioarele acestea, dar și monahii încă, care, ori cu chip tăcut, primesc necăsătoria, ori și întrebându-se mărturisesc să feciorească după canonul 19 al marelui Vasilie; aceștia, zic, nu este iertat a se căsători, și a-și călca făgăduințele și mărturisirile ce au dat către Dumnezeu. Căci, dacă tocmelile ce fac oamenii între sineși le adeverează numele lui Dumnezeu luându-se în mijloc, precum zice Teologul Grigorie, cât de mare este primejdia a se afla aceștia călcători tocmelilor acelora, ce dea dreptul le-au făcut către Dumnezeu? Și dacă după marele Vasilie (aschitecesc așezământ 21) monahul, ca unul ce și-a adus trupul său ca pe un rod și l-a afierosit lui Dumnezeu, nu îl mai stăpânește pe el ca pe o afierosire dumnezeiască, nici este drept a-l avea spre întrebuințarea și slujirea rudelor sale, cu cât mai vârtos nu poate a-l avea spre întrebuințarea trupeștii împreunări? Iar de s-ar afla unii făcându-o aceasta, să se afurisească, însă stăpânirea să o aibă episcopul locului, de a arăta iubire de oameni asupra acestora, și ori a ușura certările lor, ori și a scurta vremea certărilor, nu însă rămâind neruptă însoțirea, ci după ce se vor despărți cei împreunați unul de altul. Că curvie, ori mai bine a zice preacurvie este, nu nuntă ceea ce s-a făcut, după marele Vasilie în canonul 6 și 18 al său. 933

933 Sfântul Nicodim AGHIORITUL, †Neofit, PATRIARH AL CONSTANTINOPOLULUI, †Neofit SCRIBAN, et alii, Pidalion…, Ed. cit., pp. 155, 160-162.

939939.png

                                    Nu putem avea ca pretext că încălcarea canoanelor a dus la ceva bun. Dacă ar fi avut credință curată în Dumnezeu, s-ar fi lăsat în grija Lui și i-ar fi ajutat, să trăiască în lume, cu sfiala cuvenită cinului îngeresc, împlinindu-și vocația de singurătate monahală. Dacă apare vreo nevoie de a se încălca Sfintele Canoane (ceea ce nu este cazul nostru) trebuie după aceea (dar chiar și în timpul acela) pocăință reală, însemnând căutarea unei soluții duhovnicești. 30 de ani nu au găsit? Este exclus ca Dumnezeu să nu le fi ajutat dacă ar fi vrut. Dacă erau așa de mult primite rugăciunile sfințiilor lor, fiindcă ucenicii îi consideră sfinți, oare nu au fost ascultați ca să se supună rânduielilor Sfintei Biserici? Aceasta înseamnă că ori nu au dorit să viețuiască după Sfintele Canoane, ori nu s-au rugat, ori nu au fost primite rugăciunile lor. Dar toate aceste variante arată, indirect, că modelul lor nu numai că nu este unul de sfințenie, dar nici de pocăință reală. Să ne rugăm așadar fraților, cu toții, dacă se poate cu lacrimi, ca să ierte Dumnezeu neputințele și păcătoșenia noastră, să ierte neputința aceasta a sfințiilor lor și să nu îngăduie ca exemplul lor negativ să fie urmat ca un model de sfințenie.

                                    Ideea că se poate face binele amestecat cu răul este greșită și Sfinții Părinți ne descoperă că este o mare capcană, prin care vrăjmașul mântuirii noastre vrea să ne ducă prin vicleșug la rău (de cele mai multe ori prin pretext misionar):

DEOSEBIREA BINELUI ȘI A RĂULUI

Starețul socotea că așa cum pentru a cerceta adevărul căii noastre către Dumnezeu principiul călăuzitor de încredere este a doua poruncă, cea pentru iubirea aproapelui, tot astfel criteriul sigur spre a deosebi binele de rău este nu atât scopul în sine, oricât de sfântă și înaltă ar fi expresia sa exterioară, cât mijloacele alese pentru atingere acelui scop.

Singur Dumnezeu este absolut. Răul, neființând prin sine însuși, ci fiind doar împotrivirea făpturii slobode față de Ființa cea dintru început, față de Dumnezeu, nu poate fi absolut, drept care răul în stare pură nu există și nu poate exista. Tot răul săvârșit de către făpturile slobode trăiește neapărat ca parazit pe trupul binelui; el neapărat trebuie să-și afle o îndreptățire, să se înfățișeze învestmântat în haina binelui, și nu arareori în cea a binelui celui mai înalt. Răul întotdeauna și neapărat se va împleti într-o oarecare măsură cu o căutare aparent pozitivă, și aceasta este latura sa care «ademenește» omul. El încearcă să înfățișeze aspectul său pozitiv omului ca pe o valoare atât de însemnată încât, pentru a fi atinsă, toate mijloacele sânt îngăduite.

În viața empirică a omului nu este cu putință a ajunge la binele absolut; în toată facerea omului este prezentă o oarecare nedesăvârșire. Prezența nedesăvârșirii în binele omenesc pe de-o parte și, pe de altă parte, neapărata prezență a aparentului bine pe care și-l atribuie răul, face ca deosebirea binelui de rău să fie cât se poate de anevoioasă.

Starețul socotea că răul întotdeauna lucrează ca «înșelare», ascunzându-se sub chipul binelui; pe când binele, spre a se înfăptui, nu are nevoie de împreună-lucrarea răului. Drept aceea, acolo unde se ivesc mijloace nu bune (viclenie, minciună, silnicie, și altele asemenea), începe un tărâm străin duhului lui Hristos. Binele nu se atinge prin mijloace rele, iar scopul nu îndreptățește mijloacele. «Binele dobândit nu prin mijloace bune nu este un bine» – iată legământul lăsat nouă de către Apostoli și Sfinții Părinți. Dacă binele nu arareori biruiește, și prin prezența sa îndreptează ceea ce fusese rău, ar fi nedrept a gândi că răul ar fi adus binele, că binele ar fi rezultatul răului. Aceasta este cu neputință. însă puterea lui Dumnezeu face ca acolo unde ea se ivește totul să se tămăduiască fără urmă căci Dumnezeu este plinătatea vieții și făurește viața dintru nimic.

                                    De aceea, ca de obicei, nu am spus acestea spre a-i judeca (dacă au căzut sau nu în adulterul cel mai grav – ca al ereticilor – adică în împreunarea trupească între un monah și o monahie), ci pentru a ne ruga pentru sfințiile lor și pentru a împreună-înțelege că nu pot fi canon în Sfânta Biserică Ortodoxă, fiindcă pilda lor ar duce la lepădarea Sfintei Predanii:

Fii, Doamne, în ajutorul meu. Zi sufletului meu: Mântuirea ta sînt Eu”. Cine va putea birui pe diavolul acesta, care a ridicat război asupra mea, de nu-l va supune și nu-l va birui dreapta Ta? Se amăgește acela care socotește că prin a sa putere biruiește patima trupească și păzește curăția, dacă ploaia milostivirii Tale nu va stinge văpăile cele trupești; nici nu va putea sufletul să ajungă la curțile Tale, dacă nu-l vei duce Tu singur acolo. Pentru că dulceața

940940a.png

trupească este o fiară vicleană, ce se ascunde în pustia deșertăciunii vieții spre înghițirea sufletelor. De ai săi dinți de va scăpa cineva, este dator să-Ți dea mulțumire din tot sufletul, Ție, Dumnezeule, Mântuitorul nostru, căci prin Tine este izbăvirea dintr-o pierzare ca aceasta. Tot așa și fericitul și plăcutul Tău Iosif a scăpat, cu ajutorul Tău, din mâinile desfrânatei, ca din dinții unei fiare neîmblânzite, pentru care, plângând tatăl său, grăia:

O fiară cumplită a mâncat pe fiul meu!” Căci, cu adevărat, femeia lui Putifar a sărit asupra lui ca o fiară cumplită și ca o leoaică zgâria cu unghiile pe Iosif, mielul cel fără de răutate, atrăgîndu-l spre fărădelege. Și care fiară poate să fie mai cumplită, decît diavolul și femeia? Trupul și sângele ridicîndu-se în tânăr din fire și aprinzîndu-l spre poftă, iar femeia, îndemnîndu-l mai mult prin facerea cu ochiul, prin podoaba hainelor, prin frumusețea feței, prin îmbrăcămintea cea de mare preț, prin bogății, prin stăpânire și prin cuvinte amăgitoare, atrage la pierzare și la moarte pe cel mai înțelept. Și minunat lucru este cum a scăpat de vânarea acelei fiare viclene! Nu în deșert zicea tatăl său: „Mare lucru îmi este aceasta, dacă fiul meu este viu”. Pentru că din mare și de la moarte s-a izbăvit, mai cumplită fiind această grea ispită, decît aceea cînd voiau frații lui să-l ucidă. Și a scăpat numai cu ajutorul Tău, o, Atotputernice Dumnezeule!, pentru că Tu ai fost cu dânsul. 934

                                    Chiar dacă ei ar fi nepătimitori, ceilalți pătimitori le-ar urma exemplul și ar cădea într-o mare înșelare amestecată cu desfrânare, dogmatisită ca sfințenie.

                                    Deci, încă o dată, vă rugăm din toată inima, urmați cuvântul Sfântului Siluan Athonitul, nu-i judecați, ci rugați-vă lui Dumnezeu ca să-i ierte pentru cumplita amăgire în care au trăit:

Inimii care a învățat să iubească îi este milă pentru orice făptură. Dar omul e făptura cea mare. De aceea, dacă vezi că s-a rătăcit și se pierde, roagă-te pentru el și plângi dacă poți; iar dacă nu poți, atunci suspină cel puțin pentru el înaintea lui Dumnezeu. Domnul iubește sufletul care face așa, pentru că atunci el se aseamănă Lui.

Așa se ruga Cuviosul Paisie cel Mare pentru ucenicul lui care se lepădase de Hristos și se căsătorise cu o evreică, ca Domnul să-l ierte. și Domnul a fost atât de bucuros de această rugăciune, că a vrut să-l mângâie El însuși pe robul Său și i S-a arătat și i-a zis: „Paisie, de ce te rogi pentru acesta, care s-a lepădat de Mine?” Dar Paisie a zis: „Doamne, Tu ești milostiv, iartă-l!” Atunci Domnul i-a zis: „O, Paisie, prin iubirea ta te-ai asemănat Mie!” Atât de plăcută e Domnului rugăciunea pentru vrăjmași.

Eu însumi sunt un mare păcătos, dar scriu despre milostivirea lui Dumnezeu, pe care sufletul meu a cunoscut-o pe pământ prin Duhul Sfânt. 935

***

934 Viețile Sfinților…, 19.03, pp. 275-276.

935 Sfântul Siluan ATHONITUL, Intre iadul deznădejdii și iadul smereniei, Ed. cit., pp. 88-89.

Domnul va rasplati pentru aceasta lucrare pe Victor Ardeleanu  – https://888adevarul8despre8arsenieboca8.wordpress.com/grozaviile-neasemanate-de-la-draganescu-si-viata-parintelui-arsenie-boca-in-lumina-sfintilor-parinti

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s