pag. 701- DOUĂ MANIFESTĂRI OPUSE: BABAJI ȘI SFÂNTULUI SERAFIM DE SAROV

Pentru a înțelege diferența între manifestările falșilor și adevăraților Sfinți, ca singuri să înțelegem cu ce duh lucra Părintele Arsenie Boca în întâmplările de mai sus, să enumerăm:

700700

H) DOUĂ MANIFESTĂRI OPUSE: BABAJI ȘI SFÂNTULUI SERAFIM DE SAROV

pe care unii, din amăgire, din obrăznicie sau din inconștiență, îl numesc duhovnicul Părintelui Arsenie Boca:

Cu ani în urmă, în 28 noiembrie, la mormântul Părintelui Arsenie, Părintele Profesor Ilie Moldovan, trecut de curând la Domnul, spunea: „Sfinți au fost mulți și vor mai fi, dar Părintele Arsenie este un Sfânt providențial, cu o mare misiune în lume, asemenea Sfântului Serafim de Sarov, de la ruși, pe care Maica Domnului i l-a dat ca duhovnic, prin minune, în Sfântul Munte Athos” 690 .

. Iată cum era și ce făcea Babaji, având parte chiar de mai multă popularitate și venerație decât Părintele Arsenie Boca, fără ajutorul mass-mediei:

La vârsta de 19 ani citisem o carte intitulată „Autobiografia unui yoghin” de Paramahamsa Yogananda, care, printre multele lucruri ciudate pe care le spunea, se referea și la un oarecare Babaji. Acesta era un yoghin atât de sporit încât devenise zeu nemuritor. El îi învățase pe oameni yoga. El era dascălul dascălilor, „gurul gurusilor”. Lua chipul unui om tânăr și li se arăta din timp în timp, peste secole, unor ucenici marcanți. Zbura prin aer, trecea prin ziduri, se făcea invizibil, vindeca bolnavi, învia morți. într-un cuvânt, era una dintre zeitățile hinduismului. [ … ]

Acum, în zilele noastre, se află pe pământ, mi-a explicat Pavis, și a început să-mi vorbească despre cartea ,,Autobiografia unui yoghin”.

Am citit-o, l-am întrerupt eu. În Occident toti am aflat despre Babaji din această carte.

Afirmațiile lui Pavis erau absolut uimitoare, asa încât am hotărât imediat să merg spre a mă convinge cu ochii mei și a trage concluziile de rigoare, căci pentru aceasta venisem în India, consumându-mă în nesfârșite căutări. îmi era imperios necesar să limpezesc lucrurile.

Cum pot să-l găsesc?

Mi-a indicat drumul, autobuzul, hotelurile, satul, popasurile, și tot ceea ce mai era util de știut Ashramul lui Babaji se numea Heracan și se afla sus în Himalaya, departe de orice tinut locuit. Ultimele îndrumări au fost acestea:

Urmează râul, și după aproximativ 7 kilometri o să-l întâlnești. însă mulți pornesc și nu reusesc să ajungă. Deși cunosc drumul, se rătăcesc.

De ce, e dificil?

Nu, dar pur și simplu nu-i dorește gurul. îsi iau călăuze dintre localnici, și totuși se încurcă din nou. Nu sunt capabili să ajungă acolo. Pe alții, îndată ce ajung, îi alungă înapoi. Pe unii îi tine o zi, pe alții o săptămână, pe alții luni de zile… În general, pe fiecare după valoarea sa… Trebuie să fie pur cel care vrea să meargă acolo, să aibă o karmă bună, mi-a mai spus. [ … ]

În ziua următoare, N-a venit cu interesul stârnit la maximum. În același hotel cu noi (dacă se poate numi „hotel” acea mizerabilă incintă!), întâlnise pe cineva care trecuse prin ashramul lui Babaji. Avea chiar o fotografie de-a sa, care s-a dovedit capabilă să o facă și pe N. dornică să-l întâlnească. îmi vorbea deja despre el cu uimire.

Când l-am cunoscut pe individul pe care îl întâlnise N., acesta m-a dus în camera sa, unde, în fata fotografiei lui Babaji, ardea o candelă. I se închina ca unui zeu în viată! M-am mirat. Era o haimana, un anarhist, un apusean crescut într-o societate pseudo-crestină și… devenise deja religios? Mă întrebam ce se putuse întâmpla. Ce văzuseră oare acești oameni? Pavis voia să se întoarcă în Germania și să întemeieze o comunitate în cinstea lui Babaji, iar celălalt i se închina! [ … ]

690 Pr. Petru VAMVULESCU, Părintele Arsenie Boca MĂRTURIA MEA, s.Ed., Arad, 2012, p. 11.

Iar Părintele Arsenie Boca pus deasupra celorlalți sfinți…

701701.png

Cu toate acestea, călătoria pe care am întreprins-o ca să-l întâlnesc pe Babaji în Himalaya s-a dovedit una foarte lesnicioasă. În ciuda dificultăților întâmpinate de-a lungul celor 800 de kilometri, se găsea întotdeauna un om care să ne facă viata „ușoară”. De obicei era câte un discipol de-al lui Babaji. [ … ]

Să fie oare chiar Babaji?”. Nu excludeam deloc această posibilitate. Minunile pe care le văzusem în Sfântul Munte prin bătrânul Paisie, dar și diversele fenomene inexplicabile care mi se întâmplaseră la Mind Control, precum și cele de la cursurile de yoga sau de hipnotiza, instituiseră înlăuntrul meu certitudinea existentei lumii spirituale. Nu mă îndoiam câtuși de puțin în această privință. Totuși, prezenta unui zeu întrupat, asa cum pretindeau adepții lui Babaji, nu era un lucru tocmai ușor de acceptat! Pe de o parte, părintele Paisie spunea că în cosmos există două puteri, Dumnezeu și Diavolul; depinde cu cine lucrează fiecare. Pe de altă parte, concepția hinduismului postula că toate puterile au aceeași sorginte, numai forma diferă, sursa fiind unică și comună. Si, bineînțeles, hinduismul și în special yoga ar fi expresia cea mai adecvată, cea mai pură a adevărului. Cum rămânea atunci cu Hristos? [ … ]

Tot de la el am aflat că gurul apăruse de nicăieri în regiune, ca un tânăr în jur de 20 de ani; nimeni nu știa de unde venise, nimeni nu-l mai văzuse înainte. II descoperiseră niște ciobani. De 40 de zile și nopți medita. Când a deschis ochii, o întreagă mulțime se adunase deja în jurul său. L-au întrebat cine este, iar el a răspuns: „Babaji”. Au râs cu totii, fără să-l creadă. S-a retras în munți, în vechiul templu, și peste puțin timp au început să vină yoghini din diferite zone, gurusi de prestigiu care l-au recunoscut după câteva semne pe care le avea la picioare ca fiind încarnarea lui Babaji, și i s-au închinat.

Apoi au început să se strângă primii discipoli, iar astăzi se impusese în toată regiunea, primind mulți străini care veneau să-l vadă. Mai târziu am stat de vorbă și cu tatăl tânărului, care era un fanatic susținător al principiilor hinduismului.

Mi-a atras atentia faptul că aveau atârnată într-un loc foarte expus privirilor o icoană reprezentând Bunavestire a Maicii Domnului 691 . Era în stil renascentist și îl înfățișa pe înger oferind crinul Maicii Domnului.

Părea straniu! Să fi fost vorba de o simplă politețe fată de vizitatorii apuseni? Nu cumva încercau să insinueze că, asa precum s-a întrupat Hristos, tot astfel și Babaji este Dumnezeu încarnat? în spatele gestului de a expune această icoană am recunoscut din nou concepția potrivit căreia toți suntem una. Babaji, Hristos, sunt de fapt același lucru! Eu însă nu eram convins în privința aceasta. Căutam cu asiduitate… [ … ] Datorită acestui om am găsit camioneta; și el ne-a ajutat tot de dragul gurului.

în felul acesta a fost depășit și ultimul obstacol. Pe toată durata călătoriei, ori de câte ori am întâlnit vreo problemă pe care n-o puteam rezolva și care punea serios în pericol însăsi continuarea călătoriei, s-a găsit mereu câte un discipol al gurului care să ne ajute cu succes. Acest lucru ne impresionase cu adevărat și ne crease o atracție pozitivă fată de Babaji; se năștea deja un sâmbure de entuziasm și de credință în capacitățile „neobișnuite” ale acestui guru. [ … ]

Lângă vale erau zidite o piramidă de 5 metri înălțime, un locaș unde ardea continuu focul, și alte simboluri din piatră. Tot ceea ce citisem în diversele cărți de ocultism și de magie albă și, în general, toate informațiile pe care le acumulasem din acest domeniu vast, toate câte le auzisem… aici erau realitate! Am putut recunoaște diferite simboluri magice și felurite obiecte al căror uz îl cunoșteam din auzite. Mă străbătea un sentiment ciudat. încă de mic copil aveam o înclinație către aceste lucruri. La 13 ani, găsisem în biblioteca tatălui meu o carte cu paginile netăiate, pe care citind-o, am rămas foarte impresionat Cuprindea și descrierile unor exerciții de yoga, pe care le- am practicat frecvent în acea perioadă. Manifestam o atracție încă neconstientizată către însingurare, către ascetism, și socoteam că mi-ar fi potrivit să devin yoghin. îmi amintesc că pe vremea gimnaziului le spuneam prietenilor mei: „Stiti ce vreau eu? O cămăruță în pădure, un blid de mâncare și timp liber să mă ocup de mine însumi”. Ei bine, iată că acum toate acestea așteptau la picioarele mele. Lucrurile care îmi captaseră dintotdeauna

691 Iată și aici vrăjitorii în fața icoanei Maicii Domnului, pentru a-i înșela pe cei simpli.

702702.png

interesul, care mă preocupaseră zi de zi și pe care le considerasem a fi singurele cu adevărat importante în viată, se aflau deodată chiar în fata mea, nu într-un mod fragmentar sau limitat, ci integral și chiar cu supramăsură. Ajunsesem la sursă, găsisem esența! Nu cărți cu caracter descriptiv, ci faptă. Nu teorii, ci trăire!

Toate cărțile care circulă în Occident, pornind de Ia Karl Jung, întemeietorul psihiatriei și autorul teoriei subconștientului, continuând apoi cu ideile pe care Ie-a exprimat Herman Hesse, scrierile diverșilor yoghini, precum Vivekananda și alții mai noi, Yi Jing și textele confucianiste, teoriile diferiților „oameni de stiintă”, precum cea a lui Lyall Watson despre „supranatural”, cartea Iui Fritjof Capra „Tao-flzica”, Aldoux Huxley cu „Porțile percepției” – „Biblia” hipiotilor anilor ’60, textele de magie albă ale Iui Omraam Aivanhov, bizarele lucrări ale Iui Gurdjieffsau ale vrăjitoarei Alice Bailey, cărțile Helenei Blavatsky, întemeietoarea Societății Teozofice, toate aceste opere de aici îsi trăgeau seva. Toți erau influențați de India. India este un centru care emite o anumită frecventă, un anumit sistem de concepții, iar centrul Indiei este „ashramul”. Dintre toate ashramurile pe care Ie văzusem și de care auzisem, acesta de aici părea diferit. Concentrat, integral! De altfel, Babaji era „gurul gurusilor”, dascălul dascălilor. îl recunoșteau ca atare și alți yoghini pe care aveam să-i întreb mai târziu, și care îsi mărturisiseră chiar dorința de a fi primiți cândva în ashramul său.

Afirm cu absolută certitudine că dacă n-aș fi plecat mai întâi în Sfântul Munte și dacă n-aș fi avut acele copleșitoare experiențe datorate bătrânului Paisie, as fi rămas definitiv în ashramul lui Babaji și i-as fi devenit discipol.

însă acum exista în sufletul meu o oarecare îndoială. Auzisem deja un punct de vedere diferit. Un punct de vedere care avea autoritate și putere duhovnicească, însotit fiind de un mare număr de minuni și de experiențe spirituale distincte de toate cele pe care le traversasem până atunci prin yoga și prin cele asemănătoare ei. Acest punct de vedere era exprimat de părintele Paisie, de întreg Sfântul Munte, de întreaga Biserică Ortodoxă a lui Hristos de pe tot cuprinsul pământului.

Nu-l puteam subaprecia pe bătrân socotindu-l exponentul unui mod de religiozitate inferior, asa cum încercau să prezinte creștinismul toate cercurile influențate de concepții orientale, căci niciodată în viata mea nu întâlnisem pe cineva care să se asemene părintelui Paisie, indiferent cu ce alt etalon l-aș fi comparat.

Trăirile la care am putut accede prin rugăciunea lui erau cu mult mai pătrunzătoare, mai intense, mai adânci, mai curate decât orice altceva experimentasem cu ceilalți diverși gurusi. Si cunoscusem destui. însă nu-i puteam ignora nici pe ei. Ba, mai mult chiar, eram înclinat să mă alătur lor. Am hotărât așadar să caut moduri de expresie mai apropiate de original. Să vin în India, să trăiesc lucrurile efectiv. Mai mult, pentru a fi cu totul imparțial și neinfluentabil, înainte de a veni mi-am scos cruciulița pe care mi-o dăruise bătrânul și i-am dat-o unei bune prietene de-a mea care crezuse de curând în Hristos. A fost un gest simbolic, ca și când as fi spus: „Acum să auzim, să trăim, să ne deschidem glasurilor mamei India”.

Ne apropiaserăm de poalele dealului unde se afla ashramul și ne mai despărțea de trepte doar râul, când mulțimea ce căra pietrele a început să se agite. S-au întors cu totii către vârful dealului, izbucnind în strigăte puternice: „Bole baba ke tzei!”, care însemna, precum am aflat mai târziu, „Sfinte părinte, biruitorule!”, strigăt de slavă și de cinstire. Atunci l-am văzut pentru prima oară pe Babaji. A stat puțin pe vârful dealului. Avea în jur de 30 de ani, păr negru și lung până la umeri, cântărea cam 140 kg și era înalt de aproximativ 1, 70 m. Nu păstra nici o asemănare cu băiatul slăbuț pe care îl văzusem în vechea fotografie. Intre timp câștigase foarte multe kilograme. Era îmbrăcat în stofe scumpe și purta ghete moi de piele aduse din Occident

Cobora treptele în grabă, cu pași mari și vioi, primind cu satisfacție și naturalețe ovațiile mulțimii. Ca și când ar fi mărturisit: „Da, sunt exact ceea ce spuneți! Da, sunt biruitor! Da, sunt sfântl”. Doar nu putea ascunde faptul că era stăpânul absolut.. Nu numai că-l ascultau necondiționat în orice, dar îl și venerau.

Atunci mi s-a întâmplat ceva ciudat, o experiență ce-mi amintea de ședințele în care eram hipnotizat Brusc, în timp ce-I priveam coborând treptele, mi-am pierdut pentru câteva minute

703703.png

conștiința. Era ca și cum propria mea minte ar fi fost pur și simplu azvârlită departe de mine. Pentru un oarecare interval de timp, îmi pierdusem simțirea sinelui. Nu mai aveam conștiința trupului meu, nici a facultății mele raționale. Părea că nici n-aș fi existat Un mare gol domnea în memoria mea. În acel scurt răstimp eram efectiv inapt să-mi dau seama ce mi se întâmplă, în ce stare mă aflu, dacă măcar mai exist Primul gând pe care l-am avut după ce mi-am redobândit conștiința de sine a fost: „Ce ai, de tot zâmbesti ca un cretin?“, realizând că un zâmbet larg mi se întipărise pe fată.

M-am simtit.. siluit. Ca și când cineva m-ar fi constrâns să zâmbesc, fără ca eu să am o asemenea dispoziție. Simțeam că zâmbetul larg de pe chipul meu era fortat, venea în contradicție cu sentimentele mele. Eram stânjenit de acest eveniment, dar pe de altă parte mi se stârnise curiozitatea.

Intre timp Babaji coborâse dealul, în nesfârșite ovații, împărțind porunci și binecuvântări, și se apropiase de vizitatori. Ceilalți i se închinaseră deja, și primiseră consimțământul său de a rămâne în ashram. Rămăsesem eu și cele două prietene ale mele, însă nu schițam nici o mișcare. încremenisem de uimire. Nu știam ce să fac. Babaji se apropiase la cinci metri de mine, și mă simțeam cuprins de un tremur. Nădușisem de neliniște. Eram acum uluit de fizionomia sa cu totul neomenească. Dacă cineva mi-ar fi spus că ceea ce aveam în fata mea era o iluzie sau un extraterestru, mi-ar fi părut mai credibil și m-ar fi uimit mai puțin.

întreaga sa prezentă părea un eveniment supranatural. Privirea lui avea o asemenea intensitate, o asemenea putere, o asemenea energie, încât eram mai degrabă terifiat Dacă mi s-ar fi spus că o entitate supranaturală locuiește în acel trup, as fi subscris fără rezerve. Mă stăpânea un amestec de spaimă, încordare și confuzie.

Atunci, unul din cei patru-cinci yoghini care îl înconjurau îmbrăcați în vesminte negre și ținând câte o lance cu un trident în vârf (simbol al zeului Shiva) 692 , s-a apropiat de mine, m-a privit drept în ochi și, dilatându-și pupilele la maximum, mi-a spus pe un ton aspru și poruncitor: „Scoate-ți încălțările și închină-te lui\”. Cunoșteam aceste șiretlicuri de duzină, asa încât, cu toată frica mea, l-am ignorat cu desăvârșire. M-am apropiat de Babaji, însă nu la mai puțin de trei metri… Mi se părea că există un teribil câmp energetic împrejurul lui. „Namaste… i-am șoptit, adresându-i politicosul salut zilnic al indienilor. Mi-a arătat drumul către ashram. Așadar ne primise. Puteam rămâne.

M-am îndepărtat ușurat și am simtit imediat diminuându-se acea tensiune pe care o percepeam în apropierea lui.

Mă copleșise uimirea. Acest Babaji cu siguranță că nu era om. Ce putere colosală! Era Dumnezeu sau demon? Mag sau sfânt? Om sau extraterestru? Aceste întrebări constituiau o uriașă problemă de conștiință pentru mine. [ … ]

S-a împărțit mâncarea, pe care am servit-o împărțiți pe grupuri, iar apoi am început să ne adunăm într-o construcție veche cu aspect de hală: avea acoperișul sprijinit pe coIoane groase și era deschisă pe trei laturi.

Am fost printre primii care au intrat în acest edificiu. M-au atras sunetele a două mici tobe la care cineva cânta kirtan, imnuri religioase hinduse. În scurt timp ne-am adunat cu totii și am umplut întreg spațiul, stând în picioare unul lângă altul. A venit și Babaji cu grupul său, care părea să fie format întotdeauna din aceiași cinci-sase yoghini: un fel de nucleu al celor mai apropiați discipoli ai săi. M-a frapat faptul că toti erau occidentali, albi.

S-a așezat la tribună, iar mulțimile au început să treacă prin fata lui, să i se închine și să-i aducă ofrande. Era atât de ieșit din comun încât nu-mi puteam lua ochii de la el. Mă cotropiseră iarăși aceleași sentimente ca și prima dată, numai că acum mă aflam la 15 metri distantă de el. ÎI priveam încercând să înțeleg ce era el în realitate, să-mi conturez o părere clară despre această făptură neobișnuită. Sorbeam fiecare amănunt din mișcările lui și fiecare cuvânt pe care îl rostea. Am recunoscut multe din elementele despre care citisem în cărțile de magie ca fiind utilizate consecvent de către el. De altfel, chiar în spatele lui era atârnat de perete un covor care înfățișa un munte cu trei creste și un soare de o formă aparte. Mi-am

692 Pictat și de Părintele Arenie Boca în nimbul Sfântului Duh din icoana Sfintei Treimi de la Biserica Drăgănescu, deasupra numelui lui Dumnezeu Ὁ ὤν.

704704.png

amintit imediat că întâlnisem această reprezentare într-o carte grecească de ocultism. Era simbolul magiei înalte.

Adorarea pe care i-o aducea fiecare îmbrăca și forme particulare. Oricum, toti erau complet absorbiți de persoana sa. Cei din proximitatea lui s-au apropiat în trei rânduri de mine îndemnându-mă să merg și eu să mă închin. N-am făcut-o. Mă străduiam doar să-l privesc drept în ochi.

La un moment dat privirile noastre s-au încrucișat Babaji nu mă privea pe mine în mod special. Scrutând insistent sala, ochii săi i-au întâlnit pur și simplu pe ai mei pentru o clipă. Ei bine, în acea clipă am pierdut contactul cu mediul înconjurător, am căzut în „extaz”! Ca și când pieptul mi-ar fi devenit transparent, am văzut prin el propria mea inimă în culori vii, în flăcări.

Tot la fel de brusc mi-am și revenit, păstrând însă foarte limpede conștiința a ceea ce mi se întâmplase. Am continuat să-l urmăresc, cu atât mai impresionat. A venit apoi iarăși cineva care mi-a spus să merg și eu înaintea lui.

Bine, și ce să fac exact?

Păi, tot ceea ce-au făcut și ceilalți.

Cu alte cuvinte, să mă închin lui. Nu m-am dus. Nu știam cine este. Mă temeam… De ce trebuia, adică, neapărat să mă închin?

în timp ce ședea acolo relaxat, Babaji s-a ridicat deodată și a luat poziția lotusului concentrându-se cu maximă intensitate, iar ochii săi au devenit pregnant scânteietori, asemenea unui cărbune negru strălucitor. În fata sa se afla un individ care îl venera cu infinită devoțiune, precum o dovedeau mișcările sale, întregul său aspect exterior și închinăciunile repetate pe care i le făcea până la pământ, fără nici o șovăire. îi oferea și nenumărate daruri de mare valoare.

Atunci Babaji și-a atintit ochii asupra lui cu putere. Omul și-a strâns mâinile Ia piept și și-a lipit picioarele, devenind ca un stâlp. În același timp a început să tremure și să țopăie pe loc intr-un mod cu totul suprafiresc, lăsând impresia că ar avea arcuri sub picioarele imobile. Mai mult, începuse să scoată niște mugete năprasnice, asurzitoare, de vacă rănită și înfuriată. Babaji l-a tinut cam un minut în această stare. Apoi l-a lăsat pentru un scurt răstimp, după care, înainte ca omul să-și revină, l-a dezlănțuit din nou, mai tare de această dată. Se mișca în fata mea ca un compresor și mugea înfiorător. Toti rămăseseră fără glas și priveau uluiți. Mie însumi îmi era greu să-mi cred ochilor în fata acestui spectacol. Apoi individul s-a potolit cu desăvârșire, iar lumea a continuat să treacă prin fata Iui Babaji, care și-a reluat obișnuita poziție de relaxare, pe jumătate întins. 0 tânără de lângă mine s-a adresat mulțimii explicând că Babaji tocmai îi dăruise „iluminare” acelui om! Eu însă mă confruntam cu o dilemă. Potrivit concepției hinduse, pentru ajungerea la „iluminare” – samadhi, cum mai e numită – sunt necesare eforturi îndelungate, precum și parcurgerea mai multor vieți ca yoghin. Babaji i-o „dăruise” acestui om în câteva minute. îi scurtase evoluția spirituală cu multe cicluri de reîncarnări. Nu constituia aceasta încă o dovadă că Babaji era… Dumnezeu? Nu aceasta reieșea din faptele lui? Astfel se clădea raționamentul tuturor celor prezenți în sală.

Conform punctului de vedere creștin, gurul poseda într-adevăr însușiri supranaturale, întrucât era demonizat. Altfel spus, le îngăduise spiritelor demonice să locuiască în sufletul său. Puterea care se manifesta prin el era puterea spirituală a demonilor.

Omul care îl venera deci pe Babaji, îi venera practic pe demonii ce locuiau înlăuntrul lui, și astfel le dădea dreptul de a intra și în sufletul său. Așadar, evenimentul căruia îi fusesem martor era fenomenul cotropirii sufletului său de către demoni. Ceilalți care i se închinau primeau doar o anumită influentă demonică, a cărei intensitate varia în funcție de fiecare individ în parte, însă nu erau supusi demonizării, posedării propriu zise a sufletului de către diavoli.

Care din aceste două poziții era cea adevărată? Opoziția dintre ele se dovedea absolut flagrantă. Ce era în realitate „dascălul dascălilor”? Mag sau sfânt? Dumnezeu sau diavol?

705705.png

Trebuia să găsesc un reper pe seama căruia să mă orientez, un criteriu în baza căruia să pot distinge.

Peste puțin timp ne-am ridicat cu totii să plecăm. Atunci Babaji a trecut prin fata mea fără ca măcar să-mi dau seama, deși mă străduisem din răsputeri să ajung în situația de a-l privi de aproape. Când m-am dezmeticit, i-am mai putut vedea doar spatele. îmi înlăntuise efectiv mintea, neîngăduindu-mi să-l privesc în momentul în care a trecut pe lângă mine.

Plimbându-mă prin ashram, m-am întâlnit cu prietena mea N. Era surprinsă și neliniștită. Mi-a spus că H., cealaltă prietenă a noastră, căzuse la pat bolnavă; deși se afla în perioada ciclului menstrual, totuși pierdea o cantitate nefiresc de mare de sânge și nu se putea mișca. N. a adăugat că toate femeile dormeau sub camera Iui Babaji, și a făcut chiar câteva comentarii indecente legate de acest fapt Ne-am despărțit apoi pentru scurtă vreme.

Camera în care locuia Babaji era izolată de restul clădirii, avea intrare separată și era ornată pe fațada exterioară cu tot felul de plăcute multicolore strălucitoare. Pentru gusturile mele, avea un aer foarte țigănesc. La intrare m-a oprit un european: „Aici nu poți intra”, mi-a spus el, furnizându-mi nesfârșite explicații. Omul se simțea extrem de stânjenit, și pe deasupra mai și amorțise. Oferea într-adevăr o priveliște ilară. Ținea în mână o trestie, purta o scufie caraghioasă și avea drept scut o împletitură de papură. I se încredințase sarcina de a păzi intrarea lui Babaji. Se simțea prost și căuta să se justifice.

Mi-a fost milă de el. Am zăbovit puțin alături de el și mi-a spus povestea lui. îl cunoștea de câțiva ani pe guru. Voia să promoveze în cadrul firmei la care lucra, astfel încât venise să-l roage pe Babaji să-și folosească puterile sale în acest scop. „Bineînțeles; i-as fi putut trimite o simplă scrisoare, dar am preferat să vin eu însumi”, spunea el. Oare de aceea i se distribuise acest rol rizibil? înadins îl batjocoreau? Sau îl obișnuiau astfel cu supunerea totală și îsi impuneau în acest mod stăpânirea asupra lui?…

Am dormit peste noapte într-o cameră mare, împreună cu alte zece persoane. Eram de vârste apropiate și păream a avea cu totii cam același mod de viată și de gândire.

Unul dintre ei mi-a spus că îsi câștiga pâinea învătându-i în America pe oameni să respire. Le preda adică exerciții yoghine de respirație. Iată că putea fi și aceasta o meserie! „Încet-încet au să ne învețe și cum să pășim”, m-am gândit.

Dimineața m-am trezit la răsăritul soarelui și am urcat pe un deal în afara ashramului, unde am întâlnit-o și pe N., care mi-a spus că ne aflam deja în întârziere și că trebuia să ajungem la slujba de dimineață înaintea lui Babaji. Când am sosit, ne-au făcut într-adevăr observație pentru întârziere; nu era un lucru permis: dovedea o lipsă de respect fată de persoana gurului.

De data aceasta Babaji îsi primea discipolii chiar în antreul său. Am intrat și noi acolo. Era destul de strâmt M-am așezat mai în spate și urmăream totul cu interes și nedumerire. Cineva mi-a făcut observație cu voce tare, căci exact în locul unde ședeam exista un mic templu cu fotografii și picturi de animale antropomorfe și oameni zoomorfi, de fapt zei. Fără intenție, îi jignisem asezându-mă în interiorul templului.

Am avut apoi același sentiment privindu-l pe Babaji, această creatură atât de stranie. Pe de o parte, constituia o priveliște cu adevărat înspăimântătoare. Pe de alta, era doar un tânăr grăsan. Nu-l slăbeam din ochi, încercând să deslusesc vreun element mai edificator asupra lui. Si acest element a survenit… Cred că în general copiii mici, având sufletul mai curat, dovedesc un instinct mai bun decât cei mari. Detectează cu ușurință sentimentele ascunse, tocmai pentru că percep lumea în special prin intermediul inimii. Creierul nu-i deturnează prin diverse raționamente care pot să nu aibă nici un fel de fundament real.

Așadar, cam pe la jumătatea rândului se afla o pereche de australieni. Aveau un copilaș de patru ani. Brusc, Babaji a cerut să-i fie adus copilul. îndată ce l-au apropiat de guru, micuțul a început să plângă, să zbiere și să se agite, încercând să fugă cât mai departe de ei. Plânsetele lui îmi sfâsiau inima. Părinții săi ședeau fără să schițeze vreun gest de împotrivire. Gurul l-a luat în brațe, și-a introdus degetul mare în gura copilului iar degetul arătător i l-a pus între sprâncene, și micuțul a adormit instantaneu. Nu-mi puteam da seama dacă era vorba de somn

706706.png

sau de hipnoză, dar cert este că micuțul a rămas în această stare pe aproape tot parcursul slujbei.

Frica și refuzul copilului m-au impresionat Mi-am amintit din Evanghelie cu câtă bucurie și încredere îl îmbrățișau copiii pe Hristos.

Câțiva discipoli s-au apropiat iarăși de noi, adresându-ne același insistent îndemn de a merge să ne închinăm lui Babaji… Ne-am eschivat din nou, atât eu cât și prietena mea. Cealaltă prietenă a noastră era imobilizată la pat. Hemoragia sa abundentă era o „purificare”, o veritabilă „binecuvântare” a gurului! Aceasta fusese explicația dată de yoghinii ashramului…

S-au perindat cu totii prin fata lui Babaji, excepție făcând doar noi, după care ne-am împrăștiat în scurt timp ne-au reperat prin mulțime și ne-au pus în vedere să părăsim ashramul. Nu agreaseră comportamentul nostru, întrucât refuzasem de fiecare dată să ne închinăm lui Babaji! Ușurată și chiar fericită, prietena mea a plecat imediat să-și pregătească bagajele.

Eu am căzut pe gânduri. Era oare bine să plec înainte de a trage o concluzie fermă și definitivă? Doar pentru aceasta venisem în India. Merita să mă întorc cu aceleași dileme și frământări?

Am cerut să-l văd pe guru. S-au dus să-l întrebe, și peste câteva minute s-au întors să mă conducă la el. În timp ce pășeam în antreul său, mi-am făcut cruce și am cerut ajutorul lui Dumnezeu. Nu știu ce-mi făcuse Babaji de la distantă, însă creierul meu deja nu mai funcționa normal. Parcă mintea mă părăsea într-un anume fel… M-am pomenit înaintând spre el. Când am ajuns la doi metri în fata lui, m-am uitat după vreun scaun, socotind că urma să stăm de vorbă.

M-a privit cu o aversiune sălbatică. Si-a unit picioarele și și-a întors capul într-altă parte, ca și când n-ar fi vrut să mă vadă, ca și când se temea de mine, ca și când îi era totodată scârbă de mine, și a zbierat cu putere:

Get out (Ieși afară ] !

Mă pierdusem complet. L-am privit cu uimire.

Get out (Ieși afară ] ! a urlat încă și mai tare.

Only one question (O singură întrebare ] …, i-am spus.

No questions here (Nici un fel de întrebări, aici ] ! Get out (Ieși afară ] !

M-am întors și am plecat debusolat. Eram plin de nedumerire. Ce comportament era acesta?

Ieșind afară, m-am întâlnit cu prietenele mele.

Noi plecăm oricum, tu ce faci, vii?

Hai să plec și, dacă voi simți nevoia, am să revin”, m-am gândit și am pornit cu ele la drum.

Prietenele mele erau feministe. Cu creștinismul aveau mai degrabă relații inamicale, manifestând însă o oarecare atitudine pozitivă fată de yoga și magie. De aceea mi-a atras cu atât mai mult atentia constatarea și mărturisirea uneia dintre ele:

– Frate, ce era cu omul ăsta?„Cazi și închină-te mie!“… în timp ce religia noastră este delicată, plină de blândețe… Omul ăsta are ceva sălbatic în el.

Am privit-o uimit îsi depășise prejudecățile ideologice. 693

. Să vedem acum ce diferită de manifestările forțate și înrobitoare ale lucrărilor Părintelui Arsenie Boca, ale lui Mahomed, ale lui Babaji, ale lui Iosif Carpetinul și ale celorlalți sărmani amăgiți și amăgiori, este răpirea și dăruirea delicată către ucenici a Sfântului Cuvios Serafim de Sarov. Să observăm lucrarea plină de libertate și înțelesuri lămuritoare, de îndreptarea evlaviei către Sfânta Treime, iar nu de încâlceli ale minții și robie către faima proprie ca în primul caz. Se vede, după roade, că Părintele Arsenie Boca nu are cum să fie ucenicul Sfântului Cuvios, neavând același fel de lucrare.

Mat 7:15 Feriți-vă de proorocii mincinoși, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. 16 După roadele lor îi veți cunoaște. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? 17 Așa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău

693 Dyonysios FARASIOTIS, Marii inițiați…, pp. 87 -98.

707707.png

face roade rele. 18 Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune. 19 Iar orice pom care nu face roadă bună se taie și se aruncă în foc. 20 De aceea, după roadele lor îi veți cunoaște. 21 Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. 22 Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit și nu în numele Tău am scos demoni și nu în numele Tău minuni multe am făcut? 23 Și atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtați-vă de la Mine cei ce lucrați fărădelegea.

. Iată cum este răpirea Sfinților:

Iar odată, în timpul Sfintei Liturghii i s-a dăruit o asemenea descoperire dumnezeiască [ … ] “O dată s-a întâmplat să slujesc ca diacon în Sfânta și Marea Joi. Dumnezeiasca Liturghie a început la ora două după amiaza și, ca de obicei, a fost precedată de Vecernie. După vohodul cel mic și ecteniile respective eu, biet păcătos ce sunt, am exclamat în cadrul ușilor împărătești: «O, Doamne, mântuiește-i pe cei credincioși și ne auzi pe noi» și intrând pe ușile împărătești și ridicând orarul către oameni am încheiat: «Și în vecii vecilor», când deodată am fost izbit de o rază ca lumina soarelui. Uitându-mă la această strălucire, L-am văzut pe Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Ilrisios, sub înfățișarea Fiului Omului, strălucind în slavă și lumină de nedescris, înconjurat de Puterile cerești, îngeri și arhangheli, heruvimi și serafimi, ca de un roi de albine și zburând prin aer prin ușile dinspre apus ale bisericii. Ajungând la amvon, Domnul a ridicat preacuratele Sale mâini și i-a binecuvântat pe clerici și întreaga adunare; iar apoi, intrând în icoana Sa care se află în dreapta porților împărătești, Se schimbă la față, înconjurat de cetele îngerești, care străluceau într-o lumină de nedescris în toată biserica. Iar eu, care sunt praf și cenușă, întâlnindu-L pe Domnul Iisus atunci în aer, am primit o binecuvântare specială din partea Sa; imi simțeam inima curată, iluminată de bucurie în dulceața dragostei față de Domnul!”

Chipul Sfântului Serafim se schimbă și, izbit de acea dumnezeiască descoperire, nu se putea nici măcar mișca din locul său de lângă porțile împărătești. Când părintele Pahomie observă acest lucru, trimise doi alți ipodiaconi, care îl luară de braț și îl duseră în altar. Dar el continuă să stea acolo nemișcat, timp de trei ore în extaz. Și doar chipul i se schimba permanent; acum era alb ca zăpada, apoi ca un fulger îi lumina întreaga înfățișare. După slujbă, bătrânii îl întrebară ce s-a întâmplat. Iar părintele Serafim, care nu ascundea nimic față de părinții săi duhovnicești, le spuse totul. Ei îi porunciră să nu mai vorbească nimic despre aceasta și să se cufunde într-o și mai adâncă smerenie, păzindu-se de boldul trufiei după o astfel de descoperire neobișnuită. Sfântul primi povețele cu toată umilința inimii și păstră tăcerea pentru moment. 694

694 Arhimandritul Lazarus MOORE, Sfântul Serafim de Sarov O Biografie Spirituală, Ed. Agapis, Bucureşti, 2002.

. Vedeți, ce lină, ce plină de umilință, spre slava lui Dumnezeu. Sfântul nu cade pe jos, descoperă duhovnicului său ce a primit și face ascultare, pentru a nu se trufi.

. În timp, datorită lucrării smeritei ascultări, Sfântul poate deveni, după mulți ani, povățuitor al altora și dăruitor al adevăratelor vedenii. Dar și atunci își păstrează blândețea, smerenia, vorbind despre Hristos iar nu despre sine, întărind libertatea și înțelegerea ucenicilor, iar nu ducându-i la robia dependentă față de sine și la nedumerirea minții. Nu încearcă să le câștige încrederea, nici să-i sugestioneze în vreun fel. Doar le arată cu simplitate și iubire frumusețea adevărului. Aceasta fiindcă Sfântul este Sfânt tocmai pentru că a ucis interesul personal și toate le face spre și de dragostea lui Hristos. Iar descoperirea nu se face din duh de reclamă ci pentru a ajuta întreaga omenire aflată în impas îndemnându-o spre pocăință. Mesajul conține ceva de spus, nu este gratuit ca mesajele înșelaților, colcăind în acel „nimic nou” lumesc: Ecc 1:9 Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, și ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare.

O minunată descoperire făcută lumii

Dar cea mai minunată, mai uimitoare, suprafirească revelație dumnezeiască ne-a fost oferită de părintele Serafim în convorbirea sa avută cu N. A. Motovilov (a).

708708.png

Această descoperire, această dumnezeiască revelație are neîndoios o semnificație cu caracter universal. Cu adevărat nu este nimic nou, fundamental în ea, căci întreaga revelație a fost oferită Sfinților Apostoli chiar în ziua Cincizecimii. Dar acum când oamenii au uitat adevărurile esențiale ale religiei creștine și sunt cufundați în întunericul materialismului sau în lucrarea rutinieră și exterioară a nevoințelor ascetice”, revelația părintelui Serafim este într-adevăr extraordinară, așa cum a considerat-o și el cu adevărat. “Nu-ți este dat numai ție să înțelegi acest lucru”, spuse părintele Serafim la sfârșitul revelației, “ci prin tine ea este dăruită întregii lumi!”

Ca strălucirea fulgerului, această minunată conversație a iluminat întreaga lume care se afla deja cufundată în letargie și moarte duhovnicească, cu mai puțin de un secol înaintea luptei împotriva creștinismului din Rusia și într-o vreme când credința creștină se afla într-un pronunțat declin în Occident.

a) Chiar descoperirea manuscrisului lui Motovilov reprezintă o mare minune. Timp de aproape 70 de ani, acest manuscris extrem de valoros a fost înmormântat intr-o tăcere totală și a fost în pericol de a se distruge, căci fusese deja aruncat și zăcea intr-un maldăr de lucruri de nimic, sub un strai de praf Aici a fost descoperit în chip minunat de S. A. Nilus, celebrul autor al cărții “Multum in Parva”. Cu venerație căutând frânturi din viața marelui părinte Serafim, Nilus scotocea printre resturile aflate în pod și tocmai era pe punctul de a și pierde nădejdea de a afla ceva, când, deodată un caiet cu o scriere foarte ștearsă îi atrase atenția. Acesta s-a dovedit a cuprinde memoriile lui Motovilov și în felul acesta ele au ajuns să poată fi oferite omenirii. Memoriile au fost găsite în anul 1902 și au fost tipărite în “Știri moscovite” în anul 1903; aproape in mod simultan a avut loc și expunerea moaștelor Sfântului Serafim. [ … ]

Conversația Sfântului Serafim cu N. A. Motovilov

Era joi. Ziua era posomorâtă. Zăpada se așternuse cam de 20 de centimetri pe pământ și fulgi mari de zăpadă cădeau din abundență din cer când părintele Serafim a început conversația sa cu mine pe un câmp de lângă sihăstria lui din apropiere, în partea opusă râului Sarovka, la poalele dealului care coboară în pantă spre malul râului. îmi spuse să mă așez pe trunchiul unui copac pe care tocmai îl doborâse, și el însuși se așeză pe vine în fața mea.

Domnul mi-a descoperit”, spuse marele bătrân, “faptul că în copilăria ta ai avut marea dorință de a afla scopul vieții noastre creștine și că tu mereu ai întrebat numeroase persoane de mare ținută duhovnicească despre acest lucru” [ iată aici o descoperire de la Dumnezeu, pentru nevoia de adevăr a ucenicului. Ucenicul căuta să afle, nu era el căutat, iar Părintele nu șovăia și ghicea ca să-i câștige încrederea, ci dorea să-l ajute, fiindcă nimeni nu a putut, ci era prigonit în pocăința lui. Dacă ar fi putut altcineva l-ar fi trimis la el, din smerenie – n.n. ] . Trebuie să spun aici că de la vârsta de 12 ani acest gând mă preocupase mereu. De fapt, cercetasem o mulțime de clerici cu privire la aceasta, dar răspunsurile lor nu-mi dăduseră nici o satisfacție. Acest lucru nu-i era necunoscut bătrânului. “Dar nimeni”, continuă părintele Serafim”, nu ți-a dat un răspuns exact. Ei ți-au spus: «Mergi la Biserică, roagă-te la Dumnezeu, păstrează poruncile lui Dumnezeu, fă binele – acesta este scopul vieții creștine». Unii au fost chiar indignați de faptul că ești preocupat de curiozități profane și îți spuneau: «Nu căuta lucruri care te depășesc». Dar aceștia nu vorbeau după cum se cuvenea. Iar acum, bietul Serafim [ Când este vorba de sine, cât de micșorat se vede. Atât de mult se sfiește încât nu numai că se numește biet, dar îi și este rușine să zică că îi va spune. Vorbește ca despre un altul. În nici un caz nu se prezintă ca un slujitor al Cerului – n.n. ] îți va explica în ce constă cu adevărat acest scop. “Rugăciunea, postul, privegherea și toate celelalte fapte creștinești, indiferent cât de bune pot fi ele în sine, nu constituie scopul vieții noastre creștine, deși ele servesc drept mijloace indispensabile de a atinge acest țel. Adevăratul scop al vieții noastre creștine constă în dobândirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Cât despre posturi, rugăciuni, privegheri, milostenii și orice faptă bună făcută în numele lui Ilristos, ele reprezintă doar mijloace pentru dobândirea Duhului Sfânt. Dar ia aminte, fiul meu, numai fapta bună în numele

709709.png

lui Hristos [ deci nu în numele binelui social, al filantropiei, al moralei lumii, al cerului impersonal, al unor slujitori cerești sau al lui Părintelui Arsenie Boca – n.n. ] ne oferă darurile Sfântului Duh.

Tot ceea ce nu este făcut din dragoste pentru Hristos, chiar dacă poate fi bun, nu ne aduce nici răsplată în viața cealaltă și nici harul lui Dumnezeu în aceasta. De aceea Domnul nostru Iisus Hristos a spus: “Cel ce nu adună cu Mine, risipește” (Luca 11: 23). O faptă bună nu poate fi numită altfel, deoarece, chiar dacă nu este făcută în numele Domnului, totuși ea este bună. Sfânta Scriptură spune: “In orice neam, cel ce se teme de El și face dreptate este primit de El” (Fapte 10: 35). “După cum vedem din sfânta istorisire, omul care lucrează dreptatea este atât de plăcut lui Dumnezeu încât, de exemplu, îngerul Domnului i-a apărut la ceasul rugăciunii lui Corneliu, sutașul drept și temător de Dumnezeu și a spus: «Trimite bărbați la Iope, la Simon tăbăcarul; acolo îl vei afla pe Petru, iar el îți va spune cuvintele vieții celei veșnice, prin care tu și toată casa ta vă veți mântui» [ vedeți, îngerul îl trimite la duhovnicul viu, nu îl învață el, ca duhurile din vedeniile Părintelui Arsenie Boca și a altor înșelați – n.n. ] (a). Astfel, Domnul face uz de toate mijloacele Sale dumnezeiești ca răsplată pentru faptele tale bune, ocazia de a nu-ți pierde răsplata în viața ce va să fie. Dar îngăduința din partea lui Dumnezeu a faptelor bune ce nu sunt făcute în numele lui Hristos se limitează la aceasta: Creatorul oferă mijloacele de a le face vii (cp. Evr. 6:1). Stă în puterea omului să le facă vii sau nu.

De aceea Dumnezeu le-a spus iudeilor: “Dacă ați fi orbi n-ați avea păcat. Dar acum ziceți: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne asupra voastră” (Ioan 9: 41). Dacă un om precum Corneliu se bucură de atenția lui Dumnezeu pentru faptele sale, deși acestea nu sunt făcute în numele lui Hristos, și apoi crede în EI, astfel de fapte îi vor fi socotite ca fiind făcute din dragoste pentru Hristos, doar prin credința în El. Dar în situația opusă omul nu are dreptul să se plângă că binele său nu are nici un folos.

Nu are într-adevăr niciodată vreun folos, doar cu excepția când el este făcut în numele Său, întrucât binele făcut pentru El nu numai că merită o cunună a credincioșiei în veacul ce va să fie, dar și în această viață ne umple de harul Duhului Sfânt. În plus, așa cum se spune: “Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură. Tatăl iubește pe Fiul și toate le-a dat în mâna Lui” (Ioan 3: 34-35). Asta este, excelență.

în dobândirea acestui Duh a lui Dumnezeu constă adevăratul țel al vieții noastre creștine, în timp ce rugăciunea, privegherea, postul, milostenia și alte virtuți creștinești lucrate în numele lui Hristos sunt doar mijloacele pentru dobândirea Duhului lui Dumnezeu”. “Ce înțelegi dumneata prin dobândire?” l-am întrebat eu pe părintele Serafim. “Nu înțeleg întru totul aceasta”. “Dobândirea este același lucru cu a obține ceva”, răspunse el. “înțelegi, desigur, ce înseamnă să dobândești bani. Dobândirea Duhului lui Dumnezeu este exact același lucru. Știi destul de bine ce înseamnă în sens lumesc, excelență, a dobândi. Scopul vieții oamenilor lumești obișnuiți este de a dobândi sau de a face bani, iar pentru nobilime înseamnă în plus de a primi onoruri, distincții și alte răsplătiri pentru serviciile aduse de ei guvernului. Dobândirea Duhului lui Dumnezeu este de asemenea un lucru de o importanță capitală, dar e dătător de har și veșnic și este dobândit aproape în aceleași moduri ca și capitalul monetar social și politic.

Dumnezeu Cuvântul, Dumnezeu-Omul, Domnul nostru lisus Hristos compară viața noastră cu o piață, iar lucrarea vieții noastre pe pământ El o numește neguțătorie și ne spune nouă tuturor: “Neguțătoriți până ce voi veni” (Lc. 19: 13) “răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt” (Efes. 5:16). Adică, fă în așa fel încât să capeți binecuvântări cerești în aproape tot timpul vieții tale prin bunuri pământești. Bunurile pământești sunt virtuțile lucrate în numele lui Hristos și revărsarea asupra noastră a harului Atotsfântului Duh. “în parabola fecioarelor celor înțelepte și a celor neînțelepte, atunci când celor neînțelepte le lipsea ulei, s-a spus: «Mergeți și vă cumpărați în piață». Dar, pe când ele erau duse să cumpere, ușa cămării de nuntă era deja închisă, iar ele nu au mai putut intra”. Unii spun că lipsa untdelemnului din candelele fecioarelor celor neînțelepte semnifică lipsa faptelor bune în viața lor. O astfel de interpretare nu este prea bună. De ce să le fi lipsit faptele bune dacă ele sunt numite fecioare, chiar dacă neînțelepte? Fecioară reprezintă suprema virtute, o stare îngerească și ar putea

710710.png

înlocui toate celelalte virtuți. Eu cred că ceea ce le lipsea era harul Atotsfântului Duh al lui Dumnezeu.

Aceste fecioare practicau virtuțile, dar în ignoranța lor duhovnicească ele presupuneau că viața creștină constă doar în lucrarea virtuților. Lucrând o faptă bună ele credeau că împlineau voia lui Dumnezeu, dar lor le păsa prea puțin dacă dobândeau prin aceasta harul Duhului Sfânt. Aceste moduri de viețuire bazate doar pe facerea binelui fără o atentă cercetare dacă ele aduc harul Duhului Sfânt sunt pomenite în cărțile patristice: «Există un alt mod de viață care este socotit bun la început, dar el sfârșește în fundul iadului». [ de aceea o viață centrată pe altcineva, care capătă accente concrete mai prezente decât Adevărul Hristos, chiar plină de fapte bune, duce tot la Iad. Nu se poate spune că venirea mulțimii la Părintele Arsenie Boca este de vreun folos oamenilor sau Bisericii, dacă aceștia nu înțeleg că pentru dobândirea harului Sfântului Duh tot eul lor trebuie (prin adevăr și vederea păcatului propriu) să graviteze mai presus de orice în jurul Domnului nostru Iisus Hristos. Pentru aceasta ne trebuie ca atenția minții și a voinței să nu fie îndeptată mai accentuat spre vreun alt om, cât de bun și Sfânt, ca nu cumva să-L estompeze pe Mire. În El să-i iubim pe toți. Iar prin iubire nu vedem o efuziune sentimentală ci înțelegerea, îndrăgostirea străbătută de rațiune și împreună lucrarea cu voia Lui particulară pentru fiecare din noi – n.n. ]

Sfântul Antonie cel Mare în scrisorile sale către monahi spune despre astfel de fecioare: «Mulți monahi și fecioare nu au nici o idee despre diferitele tipuri de voință care acționează în om, și nu știu faptul că noi suntem influențați de trei voințe: cea dintâi este desăvârșita și mântuitoarea voință a lui Dumnezeu; cea de-a doua este propria noastră voință umană care, chiar dacă nu este distructivă, nu este nici mântuitoare». Iar această a treia voință a vrăjmașului îl învață pe om fie să nu facă nici o faptă bună, fie să le facă din orgoliu, sau să le facă de dragul virtuții în sine și nu de dragul lui Hristos. Cea de-a doua, propria noastră voință, ne învață să facem totul spre a ne flata patimile, sau ne învață, ca și vrăjmașul, să facem bine de dragul binelui și să nu ne îngrijim de harul care este dobândit prin lucrarea binelui. Dar cea dintâi, voința mântuitoare a lui Dumnezeu constă în lucrarea binelui doar pentru dobândirea Sfântului Duh, ca pe o comoară nesecată, veșnică ce nu poate fi corect evaluată. Dobândirea Sfântului Duh este, ca să spunem așa, untdelemnul care le lipsea fecioarelor ne-înțelepte. Ele au fost numite astfel fiindcă ele uitaseră de rodul necesar al virtuții, harul Sfântului Duh, fără de care nimeni nu este și nici nu poate fi mântuit, căci: «Orice suflet este întărit de Sfântul Duh, înflăcărat de puritate și iluminat mistic de către Unitatea Treimică».

Acesta este untdelemnul din candelele fecioarelor celor înțelepte care putea să ardă mult timp și strălucitor, iar aceste fecioare cu candelele lor aprinse puteau să-L întâmpine pe Mirele Care a venit la miezul nopții și puteau intra în cămara de nuntă a bucuriei împreună cu El. Dar cele neînțelepte, deși s-au dus la piață să cumpere untdelemn atunci când au văzut că li se stingeau candelele, nu s-au putut întoarce la timp, căci ușa era deja încuiată.

Piața este viața noastră; ușa cămării de nuntă care a fost închisă și care a împiedicat drumul Mirelui este moartea omenească; fecioarele cele înțelepte și cele neînțelepte sunt sufletele creștine; untdelemnul nu reprezintă faptele cele bune ci harul Atotsfântului Duh al lui Dumnezeu care este dobândit prin intermediul lor și care schimbă sufletele de la o stare la alta – adică de la stricăciune la nestricăciune, de la moartea duhovnicească la viața duhovnicească, de la întuneric la lumină, din grajdul vieții noastre (acolo unde patimile sunt legate precum animalele mute și fiarele sălbatice) intr-un Templu al Dumnezeirii, în cămara de nuntă strălucitoare a veșnicei bucurii întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Creatorul, Mântuitorul și veșnicul Mire al sufletelor noastre.

Cât de mare este compasiunea lui Dumnezeu față de mizeria noastră, adică neatenția noastră față de purtarea Sa de grijă pentru noi, atunci când Dumnezeu spune: „Iată, stau la ușă și bat” (Apoc. 3: 20). înțelegând prin “ușă” cursul vieții noastre, ușă care nu a fost încă închisă de către moarte! O, cât de mult aș dori, excelență, ca în această viață să te poți afla mereu în Duhul lui Dumnezeu «în ceea ce vă voi afla, într-aceea vă voi judeca» zice Domnul. Vai nouă dacă El ne va afla plini de necazurile și grijile acestui veac! Căci cine-I va putea suporta

711711.png

necazul, cine va rezista mâniei de pe chipul Său? De aceea s-a spus: “Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită” (Marcu 14:38), adică să nu cumva să vă lipsiți de Duhul lui Dumnezeu, căci privegherea și rugăciunea ne aduc harul Său.

Desigur, orice faptă bună făcută în numele lui Hristos ne oferă harul Sfântului Duh, dar rugăciunea ni-l oferă mai mult ca orice, căci ea ne este întotdeauna la îndemână, ca sa spunem așa, ca un instrument de dobândire a harului Duhului. De exemplu, ai vrea să mergi la Biserică, dar nu ai nici o Biserică pe aproape sau slujba s-a terminat; ai vrea să faci milostenii unui cerșetor, dar nu găsești nici unul, sau nu ai nimic de dat; ai vrea să-ți păstrezi fecioria, adică să rămâi necăsătorit, dar nu ai tăria aceasta din pricina temperamentului, sau din pricina violenței vicleșugurilor vrășmașului cărora nu le poți face față din pricina slăbiciunilor tale omenești; ai vrea să faci orice altă faptă bună în numele Domnului, dar fie că îți lipsește puterea, fie ocazia de a o face. Acest lucru nu se potrivește în cazul rugăciunii.

Rugăciunea este întotdeauna la îndemâna oricui, bogat sau sărac, nobili sau oameni simpli, puternici sau slabi, sănătoși sau bolnavi, drepți sau păcătoși. Puteți judeca cât de mare este puterea rugăciunii chiar și în cazul unui om păcătos, atunci când este făcută din toată inima după următorul exemplu din Sfânta Tradiție. Atunci când la rugămintea unei mame deznădăjduite căreia îi murise unicul ei fiu, o prostituată pe care ea a avut șansa s-o întâlnească, încă necurată după săvârșirea ultimului ei păcat, fiind adânc mișcată de profunda întristare a mamei, a strigat cu lacrimi, rugându-se Domnului: «Nu pentru o biată păcătoasă ca mine, ci pentru lacrimile unei mame întristate după fiul ei și ai tărie încrezându-mă în bunătatea Ta cea plină de iubire și în puterea Ta cea nemărginită, Hristoase Dumnezeule, înviază-i fiul, o, Doamne!». Iar Domnul l-a înviat. Vezi, excelență! Mare este puterea rugăciunii, iar ea aduce cu sine mai ales Duhul lui Dumnezeu și poate fi practicată cel mai simplu de absolut oricine. Noi vom fi binecuvântați dacă Domnul Dumnezeu ne află treji și plini de darurile Sfântului Său Duh. Atunci noi putem nădăjdui plini de îndrăzneală “că vom fi răpiți… în nori, ca să întâmpinăm pe Donmul în văzduh” (iTesal. 4: 17). “Care vine pe nori, cu putere multă și cu slavă” (Mc. 13:26) “pentru a judeca viii și morții” (1 PCL 4: 5) și “va răsplăti fiecăruia după faptele sale” (Matei 16: 27).

Excelența voastră binevoiește să creadă că e o mare fericire de a discuta cu bietul Serafim, crezând că el nu e lipsit de harul Domnului. Ce să spunem noi atunci de Domnul însuși, izvorul nesecat al tuturor binecuvântărilor, atât cerești cât și pământești? Cu adevărat, în rugăciune putem vorbi cu El, cel plin de iubire și de viață dătătorul Dumnezeu și Mântuitor însuși. Dar chiar și aici noi trebuie să ne rugăm doar până când Dumnezeu Duhul Sfânt pogoară asupra noastră cu harul Său în măsura pe care numai El o știe. Și atunci când El binevoiește să ne viziteze, noi trebuie să ne oprim rugăciunea. De ce să ne mai rugăm atunci către El: «Vino și te sălășluiește întru noi și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre», atunci când El deja a venit la noi să ne mântuiască pe cei ce ne am încredințat Lui și cu adevărat chemăm Numele Său cel Sfânt, ca plini de smerenie și dragoste să-L putem primi pe El, Mângâietorul, în casele sufletelor noastre, ale celor ce înfometăm și însetăm după venirea Lui. îți voi explica aceasta, excelenței tale, printr-un exemplu. închipuiește-ți că m-ai invitat să-ți fac o vizită și că la invitația ta eu vin ca să discut cu tine. Dar tu continui să mă inviți, spunând: «Intră, te rog. Te rog să intri!».

Atunci, eu as fi obligat să gândesc: «Ce se întâmplă cu el? Și-a ieșit din minți?» La fel se întâmplă și în cazul Domnului Dumnezeului nostru. Sfântul Duh. De aceea se spune: “Opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu, înălța-Mă-voi pe pământ” (Ps. 45: 10).

Adică, mă voi arăta și voi continua să fac aceasta oricui crede în Mine și Mă cheamă, și voi vorbi cu el așa precum cândva am vorbit cu Adam în rai, cu Avraam și Iacov și cu alți slujitori și robi ai Mei, cu Moise și Iov și cu cei asemenea lor. Mulți explică faptul că această tăcere se referă numai la cele lumești. Dar eu îți voi spune în numele lui Dumnezeu că nu este doar necesar să fim morți față de acestea la rugăciune, dar atunci când prin atotputernicia credinței și rugăciunii, Duhul Sfânt binevoiește să ne viziteze și vine la noi în plinătatea bunătății Sale celei negrăite, noi trebuie să fim morți și față de rugăciune. Sufletul vorbește și conversează în timpul rugăciunii, dar la coborârea Duhului Sfânt noi trebuie să rămânem într-o

712712.png

tăcere totală, pentru a auzi limpede și inteligibil toate cuvintele vieții celei veșnice pe care El va binevoi atunci să ni le comunice.

Absoluta sobrietate atât a sufletului, cât și a trupului și absoluta curăție trupească este necesară în același timp. Aceleași cerințe au fost relevate și pe muntele Horeb, atunci când li s-a spus istraeliților ca nici măcar să nu se atingă de soțiile lor timp de trei zile înainte ca Dumnezeu să-și facă apariția pe Muntele Sinai. Căci Dumnezeul nostru este un foc care arde tot ceea ce este necurat și nimeni dintre cei pângăriți trupește sau sufletește nu pot intra în comuniune cu El”. “Da, părinte, dar ce ne poți spune despre alte fapte bune săvârșite în numele lui Hristos pentru a dobândi Harul Sfântului Duh? Nu ai vorbit decât despre rugăciune!” Să dobândești harul Sfântului Duh și prin practicarea tuturor celorlalte virtuți în numele lui Hristos: Neguțătorește duhovnicește cu ele și mai ales cu cele de la care capeți cel mai mare câștig. Acumulează capital din îmbelșugarea harului dumnezeiesc, depune-l în veșnica bancă a lui Dumnezeu care va aduce profit nematerialnic, nu patru sau șase la sută, ci 100% pentru o rublă duhovnicească și chiar infinit mai mult decât atât. De exemplu, dacă rugăciunea și privegherea îți oferă mai mult har dumnezeiesc, priveghează și te roagă; dacă postul îți oferă mai mult har al Duhului, postește; dacă milostenia îți oferă mai mult fă milostenii. Cântărește fiecare virtute lucrată în numele lui Hristos în acest fel. Acum îți voi vorbi despre mine, bietul Serafim.

Provin dintr-o familie de negustori din Kursk. Deci, pe când eu nu mă aflam încă în mănăstire obișnuiam să facem negoț cu bunurile care ne aduceau cel mai mare profit. Procedează în felul acesta, fiul meu. [ și când vorbește de sărmanul Serafim nu o face pentru a se lăuda cu performanțele ci pentru a fi de folos printr-un exemplu smerit al său – n.n. ] Și așa precum în afaceri lucrul de bază nu este doar să faci negoț, ci să dobândești un profit cât mai mare, la fel și-n afacerea vieții creștine, lucrul de bază nu este doar să te rogi sau să săvârșești orice altă faptă bună. Deși Apostolul spune: “Rugați-vă neîncetat” (I Tes. 5: 17), totuși, după cum îți amintești, el adaugă: ‘ Dar în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăț și pe alții, decât zeci de mii de cuvinte cu limba” (I Cor. 14: 19). Iar Domnul spune: “Nu tot cel ce-Mi spune: Doamne, Doamne se va mântui, ci acela care împlinește voia Tatălui Meu din ceruri”, adică cel ce împlinește lucrarea lui Dumnezeu și, în plus, o face cu venerație, căci “blestemat este cel ce face lucrarea lui Dumnezeu superficial” (Ier. 48: 10). Iar lucrarea lui Dumnezeu aceasta este: “Credeți în Dumnezeu și în Acela pe Care El L-a trimis Iisus Hristos” (In. 6: 29) [ deci să cunoaște Ortodoxia iar nu tot felul de idei colecționate din toate religiile, științele și mentalitățile aceste lumi distractive sau distructive prin distracție (în sensul de împrăștiere) – n.n. ] . Dacă noi înțelegem poruncile lui Hristos și ale Apostolilor corect, treaba noastră de creștin constă nu în înmulțirea faptelor bune care sunt doar mijloace de sprijinire a scopului vieții noastre creștine, ci a scoate din ele maximum de profit, adică în dobândirea celor mai îmbelșugate daruri ale Duhului Sfânt.

Cât aș dori, excelență, ca tu însuți să poți dobândi izvorul nesecat al harului divin, și să te poți întreba întotdeauna: Sunt eu în Duhul lui Dumnezeu sau nu? Iar dacă ești în Duh, binecuvântat să fie Dumnezeu! Nu ai de ce să te mai întristezi. Ești gata să te prezinți dinaintea înfricoșatei Judecăți a Iui Hristos de îndată. Căci «în ceea ce vă voi afla, în aceea vă voi judeca». Dar dacă noi nu ne aflăm în Duhul, noi trebuie să aflăm de ce și pentru care motiv Domnul nostru Dumnezeu, Duhul Sfânt a voit să ne părăsească; iar noi trebuie să-L căutăm din nou, și trebuie să continuăm cercetarea până ce Sfântul nostru Duh va fi aflat din nou și va fi din nou cu noi prin bunătatea Sa. [ lucrarea de pocăință este o permanentă cercetare a noastră în fața poruncilor lui Hristos, iar nu o mulțumire de sine că ne merge bine. Cercetarea aceasta se numește pocăință și la ea ne îndreaptă toți Sfinții și exemplele lor – n.n. ] Iar noi trebuie să-i atacăm pe vrăjmașii care ne îndepărtează de El până când praful se va alege de ei, așa cum a spus proorocul David: “Urmări-voi pe vrăjmașii mei și-i voi prinde pe dânșii și nu mă voi întoarce până ce se vor sfârși. Zdrobi-i-voi pe ei și nu vor putea să stea, cădea-vor sub picioarele mele” (Ps. 17:41: 42). Asta e, fiul meu. Iată cum trebuie să neguțătorești duhovnicește în virtute.

713713.png

împarte darurile Duhului Sfânt ale harului celor ce au nevoie de ele, așa precum o candelă aprinsă ce arde cu foc pământesc strălucește și aprinde alte candele pentru iluminarea tuturor în alte locuri, fără să i se micșoreze propria sa lumină. Și dacă astfel se întâmplă cu focul cel pământesc, ce vom spune noi despre focul harului Atotsfântului Duh al lui Dumnezeu? Căci bogățiile pământești scad o dată cu împărțirea lor, dar cu cât comorile cerești ale harului lui Dumnezeu sunt mai mult împărțite, cu atât mai mult ele se înmulțesc în cel ce le împarte. Astfel, Domnul însuși s-a bucurat să-i spună femeii samarinence: “Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăși. Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viață veșnică” (In. 4, 13-14). “Părinte”, spusei eu, “vorbești tot timpul despre dobândirea harului Sfântului Duh drept scop al vieții creștine. Dar cum și unde îl pot vedea Eu? Lucrările lui Dumnezeu sunt vizibile, dar poate fi văzut Duhul Sfânt? Cum pot ști eu dacă El se află în mine sau nu?” “în momentul de față”, răspunse bătrânul, “din pricina răcelii noastre aproape universale de sfânta noastră credință în Domnul nostru Iisus Hristos și din pricina indiferenței noastre față de lucrarea Dumnezeieștii Sale Providențe în noi și a comuniunii omului cu Dumnezeu, noi am mers până acolo încât, se poate spune că aproape că am părăsit adevărata viață creștină.

Mărturiile Sfintei Scripturi ni se par acum ciudate atunci când, de exemplu, prin buzele lui Moise Duhul Sfânt grăiește: «Și Adam L-a văzut pe Domnul umblând în rai” (Cap. Gen. 3:10), sau atunci când citim cuvintele Sf. Apostol Pavel: “Ne-am dus în Ahaia și Duhul lui Dumnezeu n-a fost cu noi; ne-am întors în Macedonia și Duhul lui Dumnezeu ne-a însoțit». De mai multe ori în alte pasaje ale Sfintei Scripturi este zugrăvită înfățișarea lui Dumnezeu oamenilor. De aceea unii oameni spun: «Aceste pasaje sunt de neînțeles. Este oare cu putință oamenilor să-L vadă pe Dumnezeu atât de limpede?» Dar nu-i nimic de neînțeles aici. Această lipsă de înțelegere există cu adevărat din pricină că noi ne-am îndepărtat de simplitatea cunoașterii creștine originare. Sub pretextul educației, noi am ajuns la un întuneric atât de mare al ignoranței încât ceea ce înțelegeau atât de limpede cei de odinioară, nouă ni se pare aproape de neconceput. Chiar și în dialogul obișnuit, ideea apariției lui Dumnezeu printre oameni nu li se părea un lucru ciudat. Astfel, atunci când prietenii l-au dojenit pentru hulă adusă lui Dumnezeu, Iov le răspunse: “Cum poate oare să fie așa când eu simt Duhul lui Dumnezeu în nările mele?” (Cap. Iov 27,3). Cu alte cuvinte: «Cum pot eu să-L hulesc pe Dumnezeu când Duhul Sfânt sălășluiește în mine? Dacă L-aș fi hulit pe Dumnezeu, Duhul Sfânt ar fi plecat de la mine; dar priviți, îi simt răsuflarea în nările mele”.

În exact același fel se spune despre Avraam și Iacov că L-au văzut pe Domnul și că au discutat cu El, și că Iacov chiar s-a luptat cu El. Moise și toți cei dimpreună cu el L-au văzut pe Dumnezeu atunci când i s-a îngăduit să primească de la Dumnezeu tablele legii pe muntele Sinai. Un stâlp de nori și unul de foc, sau, cu alte cuvinte, harul evident al Sfântului Duh au servit drept călăuze oamenilor lui Dumnezeu în pustie. Oamenii L-au văzut pe Dumnezeu și Harul Sfântului Său Duh, nu în somn sau în vise sau din pricina unei imaginații tulburate, ci în adevăr și în mod deschis. Noi am devenit atât de nepăsători la lucrarea mântuirii noastre încât noi interpretăm greșit și multe alte cuvinte din Sfânta Scriptură, totul din pricina faptului că noi nu căutăm harul lui Dumnezeu și din pricina mândriei minților noastre nu-i îngăduim să se sălășluiască în sufletele noastre. De aceea noi suntem lipsiți de adevărata iluminare de la Domnul, pe care El o trimite în inimile celor care înfometează și însetează din toată inima după dreptatea lui Dumnezeu. [ … ] . Dacă ei nu ar fi păcătuit, Adam și Eva înșiși, precum și toți urmașii lor ar fi putut mereu mânca din roadele pomului vieții și în felul acesta și-ar fi păstrat veșnic puterea nelimitată a harului divin. Ei și-ar fi putut, de asemenea, păstra în veci de veci puterile depline ale trupului, sufletului și duhului lor într-o stare de nemurire și de veșnică tinerețe, putând astfel continua în această stare binecuvântată și nemuritoare a lor pentru totdeauna. În momentul de față, totuși, ne este greu ca măcar să ne imaginăm un astfel de har. Dar atunci când prin gustarea din pomul cunoașterii binelui și a răului – lucru prematur și împotriva poruncii lui Dumnezeu – ei au aflat diferența dintre bine și rău și au fost încercați prin tot felul de necazuri și dureri care au urmat după încălcarea poruncii lui Dumnezeu, deci, abia atunci ei au pierdut darul acesta de neprețuit al Duhului lui Dumnezeu așa

714714.png

încât, până la venirea în lume a Dumnezeu-Omului Iisus Hristos “Duhul încă nu era dat în lume, pentru că Iisus Hristos încă nu fusese preaslăvit” (In. 7: 39). Oricum, aceasta nu înseamnă că Duhul lui Dumnezeu nu se afla deloc în lume, dar prezența Sa nu era atât de evidentă ca la Adam sau ca în cazul nostru, al creștinilor ortodocși. Se manifesta doar în afară; totuși, semnele prezenței Sale în lume erau cunoscute în omenire. Astfel, de exemplu, numeroase taine legate de viitoarea mântuire a rasei umane au fost revelate atât lui Adam, cât și Evei după cădere. Și în cazul lui Cain, în ciuda impietății și a păcatului său, a fost ușor de înțeles glasul care s-a păstrat milostiv și dumnezeiesc, deși într-o discuție de osândire a sa. Noe a vorbit cu Dumnezeu. Avraam L-a văzut pe Dumnezeu și ziua Lui și s-a bucurat (In. 8: 56). Harul Sfântului Duh acționând înafară s-a reflectat în cazul tuturor profeților Vechiului Testament și al Sfinților lui Israel.

Mai apoi, iudeii au înființat școli de profeții speciale unde fiii proorocilor erau învățați să recunoască semnele manifestării lui Dumnezeu sau ale îngerilor și să facă diferențierea între lucrările Sfântului Duh și fenomenele naturale obișnuite ale vieții noastre pământești lipsite de har. Simeon care l-a purtat pe Dumnezeu în brațele sale, bunicii lui Hristos, Ioachim și Ana și nenumărați alți slujitori ai lui Dumnezeu au avut mereu parte de diferite apariții dumnezeiești, voci și revelații care au fost adeverite prin evidente evenimente minunate. Deși nu cu aceeași forță ca în cazul oamenilor lui Dumnezeu, totuși, Duhul Sfânt și-a făcut simțită prezența și în cazul păgânilor care nu-L cunoșteau pe adevăratul Dumnezeu, fiindcă chiar printre ei Dumnezeu Și-a aflat oameni aleși. Astfel, de exemplu, era cazul proorocițelor – fecioare numite Sibile care au jurat să-și păstreze fecioria dinaintea unui Dumnezeu necunoscut, dar totuși Dumnezeu – Creatorul universului, Atotputernicul Stăpân al lumii, așa cum era el imaginat de păgâni. Deși filosofii păgâni umblau și ei în negura necunoașterii lui Dumnezeu, totuși ei căutau adevărul care este iubit de Dumnezeu, și datorită acestei căutări bineplăcute lui Dumnezeu, ei se puteau împărtăși de Duhul lui Dumnezeu, căci se spune că noroadele păgâne care nu-L cunosc pe Dumnezeu “și care nu au lege, din fire fac ale legii și fac cele bineplăcute lui Dumnezeu” (Romani 2: 14).

Domnul laudă astfel adevărul despre care vorbește El însuși prin Duhul Sfânt: “Adevărul din pământ a răsărit și dreptatea din cer a privit” (Ps. 84: 12). Așadar, vezi, excelență că atât în cazul sfântului neam iudeu, un popor iubit de Dumnezeu, cât și în cazul păgânilor care nu îl cunoșteau pe Dumnezeu, se păstra o cunoaștere a lui Dumnezeu – adică, fiul meu, o înțelegere limpede și rațională a felului în care Domnul Dumnezeu, Duhul Sfânt acționează în om și prin mijlocirea căror simțăminte lăuntrice și exterioare putem fi siguri că aceasta este într-adevăr acțiunea Domnului Dumnezeului nostru Duhul Sfânt și nu o înșelare a vrăjmașului. Așa a fost de la căderea lui Adam până la întruparea Domnului nostru Iisus în lume. Fără această înțelegere perceptibilă a acțiunilor Sfântului Duh care a fost mereu prezent în firea omenească, oamenii nu ar fi putut ști cu siguranță dacă rodul seminței femeii care fusese promisă lui Adam și Evei venise pe lume pentru a sfărâma capul șarpelui (Gen. 3: 15). În cele din urmă, Sfântul Duh i-a prezis Sfântului Simeon, care avea pe atunci vârsta de 65 de ani, taina conceperii și nașterii feciorelnice a lui Hristos din Preacurata și Pururea Fecioara Maria. Mai apoi, trăind prin harul Atotsfântului Duh a lui Dumnezeu treisute de ani, în cel de-al 365-lea an al vieții sale el a afirmat deschis în Templul Domnului faptul că el știa cu siguranță, prin darul Sfântului Duh, că Acesta era cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii, a Cărui concepere și naștere suprafirească de la Sfântul Duh îi fusese prezisă de către un înger cu 300 de ani mai înainte. [ … ] Dar atunci când Domnul nostru lisus a binevoit să împlinească întreaga lucrare a mântuirii, după învierea Sa, El a suflat asupra apostolilor, a restabilit suflarea de viață pierdută de către Adam și le-a dăruit același har al Atotsfântului Duh al lui Dumnezeu de care se bucurase Adam mai înainte.

Dar aceasta nu a fost totul. El le-a mai spus că era bine pentru ei ca El să se ducă la Tatăl, căci dacă nu S-ar fi dus, Duhul lui Dumnezeu nu ar fi pogorât în lume. Dar dacă El, Hristosul, se va duce la Tatăl, atunci îl va trimite în lume, iar El, Mângâietorul îi va călăuzi pe ei și pe toți cei ce le-au urmat învățăturile spre tot adevărul și le va aminti de tot ceea ce le-a spus El pe când Se afla încă în lume.

715715.png

Ceea ce li s-a promis atunci a fost “har peste har” (Ioan 1:16). Atunci, în ziua Cincizecimii El le-a trimis în mod solemn printr-un vânt puternic Duhul Sfânt sub forma limbilor de foc care s-au pogorât asupra fiecăruia și a intrat în ei și i-a umplut de tăria grozavă a harului divin care suflă acolo unde voiește și lucrează cu bucurie în sufletele care se împărtășesc de puterea și de lucrările Sale (Cap. Fapte 2:1-4).

Iar acest har de foc insuflător al Duhului Sfânt care ne este dăruit nouă tuturor celor ce credem în Hristos, prin taina Sfântului Botez, este pecetluit prin taina Mirungerii pe principalele părți ale trupului nostru așa cum s-a hotărât de către Sfânta Biserică, veșnica păstrătoare a acestui har. Se spune: «Pecetea Darului Duhului Sfânt». Pe ce anume ne punem pecețile noastre, excelență, dacă nu pe niște vase ce conțin o prea prețioasă comoară? Dar ce poate fi superior și mai de preț decât darurile Sfântului Duh care ne sunt date de Sus prin taina Sfântului Botez?

[ … ] Și dacă n-am fi păcătuit niciodată după botezul nostru, am fi rămas sfinți ai lui Dumnezeu, curați, nevinovați și fără vreo necurăție a trupului sau a duhului.

Dar necazul este că noi creștem în statură, dar nu creștem și în har și în cunoașterea lui Dumnezeu așa cum Domnul nostru Iisus Hristos a crescut; ci, dimpotrivă, noi devenim treptat din ce în ce mai ticăloși și pierdem harul Atotsfântului Duh al lui Dumnezeu, devenind păcătoși în felurite măsuri și uneori chiar cu totul păcătoși. Dar dacă omul este mișcat de înțelepciunea lui Dumnezeu care caută să ne mântuiască și care cuprinde totul și este hotărât de dragul ei să-și închine ceasurile dintâi ale vieții lui Dumnezeu și să vegheze spre a-și afla veșnica mântuire, atunci, ascultând de glasul acesteia, el trebuie să se grăbească spre a oferi o adevărată pocăință pentru păcatele sale și trebuie să practice virtuțile ce sunt opuse păcatelor comise. Atunci, prin practicarea virtuților în numele lui Hristos, el va dobândi Sfântul Duh Care lucrează înlăuntrul nostru și aduce în noi împărăția lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu nu este rostit în deșert: “împărăția lui Dumnezeii se află înlăuntrul vostru” (Luca 17: 21) și “se ia prin stăruință și cei ce se silesc pun mână pe ea” (Matei II: 12). [ deci promisiunea unei vieți cu succese rapide și vindecări instantanee, fără pocăință, doar printr-un pelerinaj pe la vreun mormânt, minuni instantanee, spectaculoase sau slujbe și împărtășanie fără pocăință este o mare, foarte mare înșelătorie, dar nu așa de mare ca ideea că cineva poate ajunge la desăvârșire și să nu mai aibă nevoie de duhovnic pentru a deosebi duhurile și vedeniile doar în 66 de zile de stat în Sfântul Munte, cum spun ucenicii Părintelui Arsenie Boca. Să înțelegem dar, că dacă însuși Sfântul Serafim de Sarov se numără pe sine printre cei ce ce au pierdut harul Sfântului Botez prin păcate și a avut nevoie de a oferi o adevărată pocăință în atâția ani, până să devină îndrumător duhovnicesc, cu atât mai mult cel pe care unii îl numesc ucenic al lui a pătimit aceleași și ar fi avut nevoie de mult mai mult timp să se dumirească ce este cu el, cu cât mai mult și educația sființiei sale a fost vicioasă, neavând o mamă ca a Sfântului Serafim. Pentru aceasta ar fi fost necesar să nu se încreadă în propria părere, în vedenii și în scrierile rătăcite ale celorlalte religii păgâne, antroposofice și romano-catolice, pe care le-a citit și experimentat, ci să urmeze duhovniceștilor părinți. Ideea că a ajuns la desăvârșire și vederea duhovnicească rapid și fără sfătuitori nu este în duhul „bietului Serafim” cum se numea Sfântul pe sine, care de abia la sfârșitul unei vieți plină de suferință, toată în ascultarea de duhovnic și frați, a fost chemat la misiunea stăreției duhovnicești, ca să îndrume fără greșeală și păreri proprii sufletele. Dacă ar fi Părintele Arsenie Boca cu adevărat ucenicul Sfântului Cuvios Serafim ar urma și lucrării lui și pocăinței lui și ascultării lui și felului lui de a cugeta smerit Ioan 15:20 Aduceti-vă aminte de cuvântul care am grăit vouă; nu este sluga mai mare decât domnul său. De m’au gonit pre mine și pre voi vă vor goni; de au păzit cuvântul meu, și al vostru vor păzi.n.n. ] Aceasta înseamnă că cei care, în ciuda lanțurilor păcatului care-i încătușează și care prin tăria lor îi îndeamnă la noi păcate sunt împiedicați să ajungă la El, Mântuitorul nostru, totuși se silesc să rupă lanțurile și cătușele păcatului, disprețuind întreaga forță a acestor legături – astfel de oameni, în cele din urmă, vor apărea într-adevăr dinaintea feței lui Dumnezeu înălbiți mai ceva decât zăpada prin harul Său. “Veniți, spune Domnul: de vor fi păcatele voastre precum cârmâzul, le voi face albe ca zăpada” (Is. 1*. 18).

716 716.png

Asemenea oameni au fost odată văzuți de către Sfântul văzător cu duhul, dumnezeiescul Ioan Teologul îmbrăcați în veșminte albe (adică în veșmintele îndreptării) și cu ramuri de finic în mâini (ca semn al biruinței), cântându-i lui Dumnezeu un cântec minunat: Aliluia. Și nimeni nu putea să imite frumusețea cântecului lor. Despre ei un înger al Domnului zicea: “Aceștia sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare și și-au spălat veșmintele lor și le-au făcut albe în Sângele Mielului” (Apoc. 7: 9-l4). Ele au fost spălate prin suferințele lor și albite prin cuminecarea cu preacuratele și de viață dătătoarele Taine ale Trupului și Sângelui preacuratului și nepătatului Miel – Hristos – care a fost jertfit mai înainte de toți vecii din propria Sa voie pentru mântuirea lumii și Care este mereu jertfit și împărtășit până acum, dar niciodată nu se sfârșește. [ Sfânta Împărtășanie pentru a nu fi osândă ci vindecare și curățire trebuie însoțită de propriile suferințe: înfrânarea de la plăceri, inclusiv plăcerea sufletească de sine, și răbdarea durerilor, ostenelilor și necazurilor pentru Hristos și o judecată hrănită în poruncile, dogmele și credința adevărată – n.n. ] .

Prin Sfintele Taine ni se oferă mântuirea noastră veșnică ca o asigurare spre viața de veci drept un răspuns acceptabil la înfricoșătoarea Sa judecată și drept un prețios înlocuitor dincolo de înțelegerea noastră pentru rodul copacului vieții de care vrăjmașul omenirii, Lucifer, care a căzut din cer ar fi dorit să ne lipsească pe noi toți, întrega omenire. Deși vrăjmașul și diavolul a ispitit-o pe Eva, și Adam a căzut împreună cu ea, totuși Dumnezeu nu numai că le-a dăruit un Răscumpărător prin Cel care a călcat cu moartea pe moarte dar ne-a și dăruit-o nouă tuturor pe Pururea Fecioara Maria, Maica Domnului, care strivește capul șarpelui spre mântuirea întregii omeniri, o permanentă mijlocitoare către Fiul Său și Dumnezeul nostru, precum și o rugătoare neîncetată și de nebiruit chiar și în cazul păcătoșilor celor mai deznădăjduiți. De aceea, Maica Domnului este numită și “izgonitoarea demonilor, căci nu se poate ca vreun demon să-l distrugă pe om atâta timp cât omul însuși recurge la ajutorul Maicii Domnului.

Trebuie să explic în continuare, excelență, diferența dintre lucrările Sfântului Duh care sălășluiește în chip mistic în inimile celor care cred în Domnul Dumnezeul și Mântuitorul nostru lisus Hristos și lucrările întunericului păcatului care, la șoapta și ispitirea celui rău, acționează distrugător în noi. Duhul lui Dumnezeu ne aduce aminte de cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos și pururea acționează biruitor dimpreună cu el, veselindu-ne inimile și îndreptându-ne pașii pe cărările păcii, în timp ce rațiunile cele greșite ale duhului celui râu sunt pline de răzvrătire și de încăpățânare, precum și de dorințe trupești, pofta ochilor și de trufia vieții.

Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac” (Ioan 11: 26). Cel ce are harul Duhului Sfânt drept răsplată pentru dreapta credință în Hristos, chiar dacă din pricina slăbiciunii omenești sufletul său ar fi amenințat cu moartea din pricina păcatelor, totuși el nu va muri în veac, și el va fi înviat prin harul Domnului nostru Iisus Hristos Cel Care “ridică păcatul lumii” (Ioan 1: 29) și în mod gratuit ne dă har peste har. Despre acest har, care s-a arătat întregii lumi prin Dumnezeu – Omul Iisus Hristos, se spune în Evanghelii: “întru El era viață și viața era lumina oamenilor” (Ioan 1: 4) și mai departe: “Și lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1: 5).

Aceasta înseamnă că harul Duhului Sfânt care este dăruit la Botez în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, în ciuda căderilor în păcat ale oamenilor sau a întumecimii care înconjoară sufletul nostru, strălucește totuși în inimă prin dumnezeiască lumină (care a existat de la începuturile vremurilor) a lui Hristos. În cazul în care un păcătos nu se pocăiește, această lumina a lui Hristos strigă către Tatăl: «Avva, Părinte! Să nu te mâhnești din pricina acestei lipse de pocăință până la sfârșit (al vieții păcătosului)». însă, în cazul în care păcătosul se convertește pe calea pocăinței, aceasta îi șterge cu totul toată urma vechilor păcate și îl îmbracă încă o dată pe cel ce fusese mai întâi atât de păcătos în veșmântul nestricăciunii țesut din harul Sfântului Duh, despre a cărui dobândire ca fiind țelul vieții creștine, ți-am vorbit atât de mult, excelență. îți voi spune altceva, așa încât să poți înțelege și mai limpede ce se înțelege prin harul lui Dumnezeu, cum să-l recunoști și cum se manifestă acțiunea sa, mai ales în cazul celor ce sunt iluminați de către el. Harul Sfântului Duh este lumina care-l luminează

717717.png

pe om. Sfânta Scriptură în întregime vorbește despre acest lucru. Astfel, sfântul nostru părinte David spunea: “Făclie picioarelor mele este legea Ta și lumina cărărilor mele” (Ps. 118: 105), și “De n-ar fi fost legea Ta gândirea mea, atunci aș fi pierit întru necazul meu” (Ps. 118: 92).

Cu alte cuvinte, harul Sfântului Duh care este exprimat în Lege prin cuvintele poruncilor Domnului este făclie și lumină. Și dacă acest har al Sfântului Duh (pe care eu încerc să-l dobândesc cu atâta grijă și râvnă încât meditez la judecățile Tale de șapte ori pe zi) nu m-ar lumina în mijlocul întunecimii grijilor de care nu mă pot libera din pricina înaltei chemări a rangului meu împărătesc, de unde să dobândesc o scânteie de lumină care să-mi lumineze calea pe cărarea vieții care este întunecată de reaua voință a vrăjmașilor mei? Și, de fapt, Domnul a arătat adesea înaintea, multor martori felul în care harul Sfântului Duh lucrează asupra celor pe care EI i-a sfințit și iluminat prin marea Sa bunăvoință. Amintește-ți de Moise după discuția sa cu Dumnezeu de pe muntele Sinai. El strălucea într-o lumină atât de grozavă încât oamenii nu îl puteau privi. El a fost chiar obligat să poarte un văl atunci când a apărut în public.

Amintiți-va de Schimbarea la Față a Domnului pe muntele Tabor. O lumină mare L-a înconjurat: “și veșmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada” (Marcu 9; 3) I-au apărut în acea lumină, un nor i-a umbrit pentru a ascunde strălucirea luminii harului dumnezeiesc care orbea ochii ucenicilor. Astfel, harul Atotsfântului Duh al lui Dumnezeu apare într-o lumină inefabilă tuturor celor cărora Dumnezeu le descoperă lucrarea sa”. “Dar cum”, îl întrebai eu pe părintele Serafim “pot ști eu că mă aflu umbrit de harul Sfântului Duh?” “Este foarte simplu, excelență”, răspunse el. “De aceea Domnul spune: «Toate lucrurile sunt simple pentru cei ce află cunoștința)». Necazul este că noi nu căutăm această cunoaștere divină care este smerită, căci nu aparține acestei lumi. Această cunoaștere care este plină de dragoste față de Dumnezeu și de aproapele nostru zidește orice om spre mântuirea sa. [ Ce simplă și smerită este cunoașterea lui Dumnezeu pe care ne-o dăruiește și Sfântul Cuvios Serafim aici și ce complicate erau învățăturile Părintelui Arsenie Boca din acea vedenie. Cum construiau pe Motovilov și pe tot cititorul Cuvintele Sfântului Duh spuse prin Cuvios și cum bâlbâielile Părintelui Arsenie Boca nu numai că nu o zideau pe biata fată ci îi dărâmau bunul simț, o tulburau și o încâlceau cu totul, lucru care se vede și din roadele gândirii ei de peste ani. De altfel și învățăturile sfinției sale scrise, după cum vom vedea, sunt spuse de sus, par savante prin complicații și atotștiutoare, dar sunt contradictorii, pline de neclarități, înțesate cu erezii neînțelese de autor și nu duc la o pocăință limpede și clară ca acest cuvânt al Sfântului Serafim. Ucenicii care le învață și le practică suferă o înnourare a conștiinței și nu-și dau seama de lucrurile atât de evidente care nu sunt Ortodoxe, prefăcânt cu entuziasm ridicolul în sublim. Iar despre învățăturile pictate… ce putem spune? Dacă lăsăm prejudecățile izvorâte din faima mincinoasă că ar fi proorocii date de Dumnezeu și din analizele pompoase ce le periază și vor să le dea o strălucire academică, dacă ne simplificăm mintea să le privească cu ochii credinciosului ce-L iubește pe Domnul, întreaga ființă se revoltă și se cutremură de urâciunea lor vizuală ce ucide evlavia și nu ne putem abține a nu gândi câtă îngăduință arată Dumnezeu și ierarhia noastră lăsând să rămâie neștearsă această pictură, doar pentru a ne lămuri de gradul avansat de înșelare a celui înmormântat la Prislop – n.n. ] Despre această cunoaștere Domnul spunea că Dumnezeu “voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Tim. 2: 4). Iar despre lipsa acestei cunoașteri El le spunea Apostolilor Săi: “Acum și voi sunteți nepricepuți” (Matei 15; 16)? Cu privire la această înțelegere se spune în Evanghelie despre Apostoli: “Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile” (Luca 24: 45), iar Apostolii își dădeau întotdeauna seama dacă Duhul lui Dumnezeu sălășluia în ei sau nu; și fiind plini de înțelegere, ei observau prezența Sfântului Duh și afirmau că lucrarea lor era sfântă și întru totul bineplăcută Domnului Dumnezeu.

Aceasta explică de ce anume ei scriau astfel în Epistolele lor: “Părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă” (Fapte, 15: 28). Doar pe aceste temeiuri și-au oferit ei epistolele ca un adevăr de nestrămutat spre folosința tuturor credincioșilor. Astfel, Sfinții Apostoli erau pe deplin conștienți de prezența în ei înșiși a Duhului lui Dumnezeu! Așadar, înțelegi, excelență cât de simplu

718718.png

este!” “Oricum”, spusei eu, “nu înțeleg cum oare pot fi eu sigur că mă aflu în Duhul lui Dumnezeu. Cum oare pot eu observa în mine însumi adevărata Sa manifestare?” [ de acum începe minunea la care participă și simțurile, dar nu pentru a-l impresiona pe ucenic ci pentru a-l lămuri prin experiență cele de neînțeles prin cuvinte, pentru a elibera mintea din cușca neștiinței. Așadar, ca toate minunile lui Dumnezeu, nu sunt spre reclamă ci spre folos duhovnicesc. În vedeniile înșelătoare totul este pe dos. Minunile se dau pentru a cuceri mintea spre slava personală, spre a o robi nedumeririlor și pentru ca rațiunea să capituleze din respingerea sănătoasă a anormalul, reacția ei firească, din cauza silirii ce se face de către minunea mincinoasă. Numai și din aceasta (prezența limpezimii eliberatoare a Adevărului sau a încâlcelii înrobitoare a minciunii) se poate observa că vedenia Părintelui Arsenie Boca era diavolească, iar cea de mai jos dumnezeiască. – n.n. ]

Părintele Serafim răspunse: “Ți-am spus deja, excelență, că este foarte simplu și am povestit în amănunt cum se pot afla oamenii în Duhul lui Dumnezeu și cum putem noi recunoaște prezența sa în noi. Așadar, ce dorești, fiul meu?”. “Vreau s-o înțeleg bine”, spusei eu. [ ucenicul o cere, nu dascălul i-o dă ca să îl atragă la voința lui – n.n. ] Atunci părintele Serafim mă apucă bine de umeri și zise: “Noi ne aflăm amândoi acum în Duhul lui Dumnezeu, fiule. De ce nu te uiți la mine?”. Răspunsei: “Nu te pot privi, părinte, fiindcă ochii tăi strălucesc ca fulgerul [ ce diferență între fulgerele hipnotice ale ochilor schimbători spre albastru Luc 10:18 Și le-a zis: Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer. și această lumină ca la Schimbarea la Față Luc 17:23 Și vor zice vouă: Iată este acolo; iată, aici; nu vă duceți și nu vă luați după ei.: 24 Căci după cum fulgerul, fulgerând dintr-o parte de sub cer, luminează până la cealaltă parte de sub cer, așa va fi și Fiul Omului în ziua Sa. – n.n. ] . Chipul tău e acum mai strălucitor decât soarele și mă dor ochii privindu-te”. Părintele Serafim zise: “Să nu te alarmezi, excelență! Acum tu însuți ai devenit la fel de strălucitor ca mine [ vedeți smerenia lucrării dumnezeiști? Nu numai dascălul dar și ucenicul era la fel de luminos, fiindcă slava era a lui Hristos. În vedeniile amăgitoare înșelătorul pare luminos ca un zeu pentru a-l complexa și robi pe ucenic, ca unul mai inferior – n.n. ]

Acum te afli în plinătatea Duhului lui Dumnezeu, altminteri n-ai putea să mă vezi așa cum sunt”. Apoi, aplecându-și capul spre mine, îmi șopti în ureche: “Să-I mulțumim Domnului pentru mila Sa de negrăit față de noi [ pecetea creștinului, mulțumirea lui Dumnezeu. Nu se consideră pe sine merituos – n.n. ] ! Ai observat că nici măcar nu m-am închinat, ci doar cu mintea m-am rugat în inimă lui Dumnezeu și am spus așa lui Dumnezeu: «Doamne, fă-l să vadă limpede cu ochii săi trupești pogorârea Duhului Tău pe care Tu îl dai slujitorilor Tăi atunci când Tu binevoiești să Te arăți în lumina slavei Tale mărețe». Și, iată, fiul meu, că Domnul a împlinit de îndată rugăciunea smerită a bietului Serafim. Cum oare să nu-I mulțumim pentru acest dar de negrăit ce ni l-a făcut amândurora? Chiar și celor mai mari pustnici, fiule, Domnul Dumnezeu nu-Si arată întotdeauna mila Sa în acest fel. Acest har al lui Dumnezeu, precum o maică iubitoare, s-a bucurat să-ți mângâie inima ta întristată la înseși rugăciunile Maicii Domnului. Dar de ce, fiule, nu mă privești în ochi? Privește-mă doar și nu te teme! Domnul este cu noi [ spre deosebire de vedeniile diavolești ce vor să te robească și să-ți sporească spaima pentru a te domina, cele dumnezeiești alungă frica spre a spori libertatea dragostei – n.n. ] !”

După aceste cuvinte, i-am privit din nou chipul și am simțit și o mai mare evlavie față de el. închipuiți-vă că vedeți în centrul soarelui, în lumina orbitoare a amiezii, chipul unui om care vă vorbește. îi vezi mișcarea buzelor și schimbarea expresiei ochilor, îi auzi vocea, simți că cineva te ține de umeri; totuși nu-i vezi mâinile, nu te vezi nici măcar pe tine sau figura lui, ci doar o lumină orbitoare ce se răspândește pe o suprafață de câțiva metri și care strălucește atât peste stratul de zăpadă ce acoperă poiana din pădure, cât și peste fulgii de zăpadă ce cădeau peste mine și marele bătrân. Vă puteți închipui starea în care mă aflam! “Cum te simți acum?” mă întrebă părintele Serafim. “Extraordinar de bine”, spusei. “Dar în ce fel? Ce anume simți?” Am răspuns: “Simt o pace și un sentiment de liniște în sufletul meu încât nici un cuvânt nu Ie poate exprima”. “Aceasta, excelență”, spuse părintele Serafim, “este pacea despre care Domnul le vorbea ucenicilor Săi: «Pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea

719719.png

vă dau Eu» (ioan 14: 27). «Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteți din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăște» (Ioan 15:19). «Dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea» (Ioan 16: 33). Iar acelora pe care lumea îi urăște, dar care sunt aleși de Domnul, aceștia primesc de la Domnul această pace pe care tu o simți acum înlăuntrul tău, pacea care, după cuvintele Apostolului “întrece orice înțelegere [ așadar nu la cei pe care lumea îi iubește, făcându-le reclamă prin mass-media fiindcă învățăturile lor acceptă și întăresc goana nebună a ei după plăcere și slava deșartă – n.n. ] (Filip 4:7). Apostolul o descrie în acest fel, fiindcă este imposibil să exprimi în cuvinte bunăstarea duhovnicească pe care ea o aduce la cei în inimile cărora Domnul Dumnezeu a insuflat-o. Mântuitorul Hristos o numește pace care vine din propria Sa bunătate și generozitate și nu aparține acestei lumi, căci nici un fel de bunăstare pământească trecătoare nu o poate dărui inimii omului; ea este dăruită de Sus de însuși Domnul Dumnezeu și de aceea ca se numește pacea lui Dumnezeu. Ce altceva mai simți?”, mă întrebă părintele Serafim.

O extraordinară desfătare”, răspunsei. Iar el continuă: “Aceasta este dulceața și desfătarea de care se vorbește în Sfânta Scriptură: “Sătura-se-vor din grăsimea casei Tale, și din izvorul desfătării Tale îi vei adăpa pe ei” (Ps. 35: 8). Iar acum această dulceață, această desfătare ne copleșește inimile și curge prin vinele noastre cu o bucurie de negrăit.

Inimile noastre sunt scăldate în această desfătare și pline de o asemenea fericire încât limba nu o poate reproduce. Ce altceva mai simți?” “O bucurie extraordinară în toată inima mea”. Iar părintele Serafim continuă: “Atunci când Duhul lui Dumnezeu pogoară peste om și îl umbrește cu plinătatea bunătății Sale, atunci sufletul omenesc este cuprins de o bucurie de negrăit, căci Duhul lui Dumnezeu umple de bucurie tot ceea ce atinge. Aceasta este bucuria de care Domnul vorbește în Evanghelia Sa: “Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-și mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume. Deci și voi acum sunteți triști, dar iarăși vă voi vedea și se va bucura inima voastră și bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16: 21-22). Totuși, oricât de mângâietoare poate fi această bucurie pe care o simți acum în inima ta, ea nu înseamnă nimic în comparație cu cea de care vorbește Domnul însuși prin gura Apostolului Său: Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Cor. 2:9) [ îndemn spre smerenia că toate ce le avem de la Dumnezeu sunt deabia începutul și nu suntem cineva că le-am dobândit – n.n. ] .

O pregustare a acelei bucurii ne este dăruită nouă acum și dacă ea ne umple sufletele cu atâta desfătare, bunăstare și fericire, ce să spunem despre bucuria care le-a fost pregătită în ceruri celor care plâng aici pe pământ? Iar tu, fiul meu, ai plâns destul în viața ta; și vezi cu câtă bucurie te mângâie Domnul chiar în această viață! Acum, e de datoria noastră, fiule, să adăugăm nevoințe peste nevoințe pentru a merge “din putere în putere” (Ps. 83: 7) [ îndeamnă la mai multă umilință, pocăință și osteneală echilibrată, iar nu la moleșală și mulțumire de sine sau extenuare de sine cum o fac vedeniile diavolești – n.n. ] și să ajungem “la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efes. 4:13), așa încât să se poată împlini în noi cuvintele Domnului: “Dar cei ce-L așteaptă pe Domnul își vor înnoi puterile; lor le vor crește aripi ca ale vulturului; și vor alerga și nu vor obosi” (Is. 40: 31);Merge-vor din putere în putere, arăta-Se-va Dumnezeul dumnezeilor în Sion” (Ps. 83: 8) care este Sionul înțelegerii și al descoperirilor cerești. Doar atunci bucuria noastră de acum (care ne apare pentru puțin timp și arareori) va fi resimțită în plinătatea ei, și nimeni n-o va lua de la noi, căci vom fi plini de nemaipomenite desfătări cerești. Ce altceva mai simți, excelență?”

Am răspuns: “O extraordinară căldură”. “Cum poți tu să simți căldură, fiule? Privește, stăm în pădure. E iarnă, zăpada scârțâie sub picioare și uite cum cad fulgii de zăpadă peste noi. Ce fel de căldură poate fi aceasta?”. Răspunsei: “Așa cum e la baie atunci când se toarnă apa și aburii se ridică în aer precum norii”. “Dar mirosul?” mă întrebă el. “Este același ca la baie?” “Nu”, răspunsei. “Nimic de pe pământ nu se aseamănă cu acea mireasmă. Atunci când trăia draga mea mamă îmi plăcea să dansez și obișnuiam să mă duc la baluri și petreceri, mama mă stropea cu parfumul pe care ea îl cumpăra de la cele mai bune parfumerii din Kazan.

720720.png

Dar parfumurile acelea nu răspândeau o asemenea mireasmă”. Iar părintele Serafim, zâmbind frumos, zise: “Știu și eu aceleași lucruri la fel de bine ca tine, fiule, dar te întreb să văd dacă și tu simți ceea ce simt eu. Este absolut adevărat, excelență!

Cea mai plăcută mireasmă de pe pământ nu se poate compara cu mireasma pe care o simțim acum, căci acum noi suntem învăluiți în mireasma Sfântului Duh. Ce poate fi oare pe pământ asemănător cu această mireasmă? Ai observat excelență, după cum ai spus, că în jurul nostru e la fel de cald ca într-o baie; dar, privește, nici pe tine și nici pe mine nu s-a topit zăpada și nici sub picioarele noastre; prin urmare, această căldură nu se află în aer, ci în noi. [ de unde se vede că topirea zăpezii 695 pe mormântul Părintelui Arsenie Boca este tot un semn de înșelare, iar nu de la Sfântul Duh – n.n. ] Este chiar căldura aceea despre care Sfântul Duh prin cuvintele rugăciunii ne face să strigăm către Domnul: «încălzește-mă cu căldura Duhului Tău Celui Sfânt!”. În această căldură pustnicii se desfătau și nu se temeau de gerul iernii, fiind îmbrăcați, precum în haine de blană, în veșmintele harului țesute de Duhul Sfânt. Și la fel se întâmplă și acum, căci harul lui Dumnezeu sălășluiește înlăuntrul nostru, în inima noastră, precum a spus Domnul: “împărăția lui Dumnezeu se află înlăuntrul vostru” (Luca 17: 21). Prin împărăția lui Dumnezeu, Domnul înțelege harul Sfântului Duh.

Această împărăție a lui Dumnezeu se află înlăuntrul nostru, iar harul Sfântului Duh strălucește asupra noastră și ne încălzește și din afară. El umple aerul înconjurător de multe miresme binemirositoare, ne îndulcește simțurile cu o cerească desfătare și ne inundă inimile de o negrăită bucurie. Starea noastră actuală este aceea de care ne vorbește Apostolul: “Căci împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci dreptate și pace și bucurie în Duhul Sfânt” (Rom. 14: 17). Credința noastră nu constă în cuvintele de înduplecare ale înțelepciunii omenești [ deci nu lucrează cu trunchieri de genetică ca și cum ar fi susținute de Sfântul Prooroc Moise, ci prin înțelesurile duhovnicești ale omului lăuntric – n.n. ] , ci în adeverirea Duhului și a puterii (I Cor. 2:4). Aceasta este exact starea în care ne aflăm noi acum [ o putere lină și smerită ce lărgește înțelesurile, nu spectaculoasă și populară ce atrage masele – n.n. ] . Despre această stare Domnul a spus: “Adevărat grăiesc vouă că sunt aici unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăția lui Dumnezeu venind întru putere” (Marcu 9: 1).

Vezi, fiule, ce bucurie de negrăit ne-a dăruit nouă Domnul Dumnezeu acum! Aceasta înseamnă să te afli în plinătatea Sfântului Duh despre care Sfântul Macarie al Egiptului scrie: «Eu însumi m-am aflat în plinătatea Sfântului Duh». Cu această plinătate a Sfântului Duh, Domnul ne-a umplut pe noi, niște biete creaturi [ omul cu adevărat smerit mulțumește în toate lui Dumnezeu, Lui dându-i lauda și siești recunoscându-și neputința și micimea. Omul diavolului, chiar dacă folosește cuvinte smerite are în vocabular subliniat pe eu, văzându-se centrul acțiunii, sau măcar al meritului lucrării lui Dumnezeu. Aici este locul de răscruce între cele două lucrări – n.n. ] . Așadar, nu mai e nevoie de acum, să întrebi cum ajung oamenii să se afle în plinătatea harului Sfântului Duh. îți vei aminti tu oare mereu de această manifestare a negrăitei mile dumnezeiești care a venit asupra noastră?” “Nu știu părinte”, spusei, “dacă Domnul îmi va dărui mereu aducerea aminte de această milă a Sa la fel de viu și de limpede așa cum o simt acum” [ smerenia și liniștea neforțată a ucenicului – n.n. ] . “Cred”, îmi răspunse părintele Serafim, “că Domnul te va ajuta s-o păstrezi în minte pentru totdeauna, altminteri bunătatea Sa n-ar fi fost înduplecată imediat în acest mod la smerita mea rugăciune, anticipând atât de iute cererea bietului Serafim; cu atât mai mult cu cât ea nu îți este dată ție spre a o înțelege, ci prin tine ea este dăruită întregii lumi și pentru ca tu însuți să poți fi întărit în lucrarea lui Dumnezeu și să poți fi de folos și altora.

Faptul că eu sunt monah, iar tu ești mirean este cu totul lipsit de importanță. Ceea ce ne cere Dumnezeu este o adevărată credință în El și în Unul născut Fiul Său. Drept răsplată pentru aceasta ne este dăruit din belșug de sus harul Sfântului Duh. Domnul caută o inimă plină de dragoste față de Dumnezeu și de aproapele nostru; acesta este tronul pe care Lui îi

695 Pe urmă nu m-am mai dus la Părintele. Ne-am dus însă la mormânt, ne-am dus iama şi nu era zăpadă pe mormânt, erau flori. Ne-am dus şi vara, aşa era. (Miloşan Vionela. Recea, 71 ani)

Ioan CIŞMILEANU, Mărturii din Ţara Făgăraşului despre părintele Arsenie Boca, Ed. Agaton, Făgăraş, 2004, p. 39.

721721.png

place să stea și pe care El apare în plinătatea slavei Sale cerești. «Fiule, dă-Mi inima ta», spune El, «și toate celelalte se vor adăuga vouă» (Matei 6: 33), căci împărăția lui Dumnezeu poate fi cuprinsă în inima omului. Domnul le-a poruncit ucenicilor Săi: “Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și toate acestea se vor adăuga vouă; căci știe doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveți nevoie de ele” (Matei 6: 32, 33).

Domnul nu ne dojenește pentru folosirea bunurilor pământești, căci El însuși spune că, datorită condițiilor vieții noastre pământești noi avem nevoie de toate aceste lucruri; adică toate lucrurile care ne fac viața mai liniștită și drumul nostru către locuința noastră cea cerească mai luminos și mai ușor. De aceea Sfântul Apostol Pavel spunea că după părerea sa nimic nu e mai bun pe pământ decât evlavia și îndestularea în toate spre a prisosi către tot lucrul bun (II Cor. 9: 8; I Tim. 6: 6). Iar Sfânta Biserică se roagă ca toate acestea să ne fie dăruite de Domnul Dumnezeu, și deși necazurile, strâmtorările și feluritele nevoi sunt nelipsite din viața noastră de pe pământ, totuși Domnul Dumnezeu nici nu a dorit și nici nu dorește ca noi să avem parte doar de necazuri și împotriviri. De aceea, El ne poruncește prin Apostolii Săi: “Purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos” (Cal. 6: 2).

Domnul lisus ne dă personal porunca de a ne iubi unii pe alții, așa încât, prin a ne mângâia unii pe alții cu dragoste frățească, să ne putem ușura calea cea strâmtă și plină de necazuri către patria cerească. De ce a pogorât El din cer la noi, dacă nu cu scopul de a lua asupra Sa sărăcia noastră și de a ne îmbogăți pe noi cu bogățiile bunătății Sale și cu negrăita Sa generozitate? El nu a venit spre a fi slujit de oameni, ci spre a-i sluji El însuși și pentru a-Și da viața pentru mântuirea multora. Fă același lucru, excelență și după ce ai văzut mila lui Dumnezeu în chip evident dăruită ție, vorbește despre ea tuturor celor ce doresc mântuirea. “Secerișul este mult – zice Domnul – dar lucrătorii sunt puțini” (Luca 10: 2).

Domnul Dumnezeu ne-a scos la lucru și ne-a umplut de darurile harului Său astfel încât, culegând spicele mântuirii semenilor noștri și aducându-i pe cât mai mulți cu putință în împărăția lui Dumnezeu, să-I putem aduce roadă – unii 30, alții 60 și unii însutit. Să fim veghetori, fiule, spre a nu fi osândiți dimpreună cu sluga cea leneșă și vicleană care și-a ascuns talantul în pământ, ci să imităm pe toți acei slujitori buni și credincioși ai Domnului care au adus Stăpânului lor patru talanți în loc de doi și zece în loc de cinci (Matei 25:14-30). Despre mila Domnului Dumnezeu nu există nici o umbră de îndoială. Te-ai convins singur, excelență, că toate cuvintele Domnului rostite prin gura profetului s-au împlinit în noi înșine: “Eu nu sunt un Dumnezeu îndepărtat, ci un Dumnezeu apropiat vouă, la îndemâna voastră” (leremia 23:33), iar “mântuirea ta se află pe limba ta” (Deut. 30:12-14; Rom. 10:8-13). Nu am avut timp nici măcar să mă închin, ci doar mi-am dorit în inimă ca Domnul să-ți dăruiască să-I vezi bunătatea în toată plinătatea ei și El S-a bucurat să Se grăbească spre a-mi împlini dorința. Nu mă laud spunând acestea, nici nu le spun spre a-mi da importanță și a deveni invidios pe mine sau să te fac să crezi că eu sunt monah, iar tu doar un mirean. Nu, nu, excelență! [ lăudând harul lui Dumnezeu se smerește pe sine și arată adevărul: toți suntem miluiți de Domnul și curajul de a cere nu trebuie să lipsească nimănui, dar nu pentru a ajunge la vreo performanță, ci pentru a avea iubire și cinste față de toți, indiferent pe ce treaptă a urcușului s-ar afla. Ideea unui om de performanță duhovnicească mai mare ca ceilalți, neobișnuit și senzațional, care să le absoarbă preocupările nu este plăcută Domnului. Sfântul este un om ce se vede și se arată mic, dacă nu poate să se ascundă cu totul, dar face orice ca ceilalți să-L iubească cu totul pe Hristos – n.n. ]

Aproape este Domnul de toți cei ce-L cheamă pe El, de toți cei ce-L cheamă pe El întru adevăr” (Ps. 144: 18), “și că la El nu încape părtinire” (Efes. 6: 9). Fiindcă “Tatăl iubește pe Fiul și toate le-a dat în mâna Lui” (Ioan 3: 35). Dacă măcar noi înșine L-am iubi pe El, pe Tatăl nostru cel ceresc ca niște adevărați fii ai Săi! Domnul îi ascultă în mod egal și pe călugăr, și pe simplul mirean creștin cu condiția ca amândoi să fie credincioși Ortodocși, să-L iubească pe Dumnezeu din adâncul inimilor și să aibă credință în El, măcar cât un grăunte de muștar; și atunci amândoi vor muta munții din loc. [ vedeți că minunile sfinților încurajează întărind și nu fascinează complexând – n.n. ] «Unul va muta mii și douăzeci de mii»

722722.png

(Deut. 32: 30). Domnul însuși spune: “De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede” (Marcu 9: 23).

Iar Sfântul Apostol Pavel exclamă cu voce tare: “Toate le pot întru Hristos Cel care mă întărește” (Fil. 4:13). Dar nu vorbește oare Domnul nostru Iisus Hristos încă și mai frumos decât aici despre cei care cred în El: “Cel ce crede în Mine va face și el lucrările pe care le fac Eu și mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl. Și Eu Mă voi ruga pentru voi ca bucuria voastră să fie deplină. Până acum n-ați cerut nimic în numele Meu. Dar acum cereți și veți primi…” (Ioan 14: 12, 16; 16: 24).

Așadar, fiul meu, tot ceea ce vei cere de la Domnul, vei primi, dacă ceea ce ai este spre slava lui Dumnezeu sau spre binele aproapelui nostru, căci tot ceea ce facem spre binele aproapelui nostru El îl primește întru slava Sa. [ deci, atenție! Nu spre slava și binele nostru personal! – n.n. ] Și, prin urmare, El spune: “întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25: 40). Așadar, să nu vă îndoiți că Domnul Dumnezeu vă va împlini cererile, numai dacă ele sunt făcute spre slava lui Dumnezeu sau spre binele și zidirea aproapelui nostru. Dar, chiar dacă ceva este necesar spre folosul sau în avantajul vostru, la fel de iute și cu dragoste se va bucura Domnul să vă trimită chiar și acel lucru, cu condiția ca să fie de extremă nevoie sau necesitate. [ nu este necesar ca să fim admirați de oameni, nici să vedem vise sau vedenii, nici să fim originali impresionând prin tot felul de minuni – n.n. ] Căci Domnul îi iubește pe cei ce-L iubesc. Domnul este bun cu toți oamenii; El oferă din belșug tuturor celor ce-L cheamă întru ajutor și mărinimia Sa se observă în toate lucrările Sale. El va împlini dorința celor ce se tem de El, iar El le va auzi rugăciunile și le va împlini toate dorințele: “Voia celor ce se tem de El o va face și rugăciunea lor o va auzi și-i va mântui pe dânșii” (Ps. 144:19). Numai să iei aminte, excelență, să nu-i ceri Domnului ceva pentru care nu există o nevoie urgentă. Dumnezeu nu te va refuza nici în acest caz ca recompensă pentru credința ta Ortodoxă în Mântuitorul nostru Iisus Hristos: “Că nu va lăsa Domnul toiagul păcătoșilor peste soarta drepților, ca să nu-și întindă drepții întru fărădelege mâinile lor” (Ps. 124: 3), iar El va împlini imediat voia robului Său David; dar El îl va chema spre a-i cere socoteală pentru că L-a supărat fără ca acesta să aibă vreo nevoie anume și de a-I fi cerut ceva fără de care s-ar fi putut descurca foarte bine. În felul acesta, excelență, ți-am spus acum și ți-am oferit o demonstrație practică cu privire la tot ceea ce Domnul și Maica Domnului au dorit să-ți spună și să-ți arate prin mine, bietul Serafim.

Acum, mergi în pace. Domnul și Maica Domnului să fie cu tine întotdeauna, acum și pururea și în veci vecilor. Amin. Acum, mergi în pace”. Iar în tot acest timp, din momentul în care chipul părintelui Serafim s-a luminat, această iluminare s-a continuat și tot ceea ce mi-a spus el de la începutul povestirii până acum, mi le-a spus rămânând într una și aceeași poziție [ cât de lucid a fost în această lucrare a harului. Nu a căzut pe spate, tremurând, ca Părintele Arsenie Boca, cum fac și bieții bolnavi de epilepsie. Mintea Sfântului era liberă și într-o uriașă dragoste împreună-lucrătoare cu harul Sfântului Duh. Răpirea pe care a avut-o Sfântul Serafim când era diacon, a fost și ea liniștită, fără tremur demonic, dar nu când trebuia să vorbească altuia, ce rațiune ar fi avut ca să pornească un cuvânt și apoi să-l blocheze, ci când avea el nevoie spre a înțelege tainele cele neajunse prin simțuri. Căderea în transă a Părintelui Arsenie Boca a fost un puternic semnal de alarmă pentru biata copilă să se trezească și să se smulgă din gura celui ce voia să-i înghită pe amândoi. Din păcate rațiunea și a lui și a ei a ales să rămână în această lucrare amăgitoare care hrănește un sentiment bolnăvicios: că sunt mai speciali. Mila lui Dumnezeu să îndepărteze de la toată făptura această dorință pentru a ajunge la fericita micșorătate ce-L cuprinde pe El. – n.n. ] . Strălucirea inefabilă a luminii care emana din el am văzut-o cu proprii mei ochi. Și sunt gata oricând să depun jurământ pentru aceasta. 696

696 Arhimandritul Lazarus MOORE, Sfântul Serafim de Sarov O Biografie Spirituală, Ed. Agapis, Bucureşti, 2002, pp. 135-l68.

Domnul va rasplati pentru aceasta lucrare pe Victor Ardeleanu  – https://888adevarul8despre8arsenieboca8.wordpress.com/grozaviile-neasemanate-de-la-draganescu-si-viata-parintelui-arsenie-boca-in-lumina-sfintilor-parinti/

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s