Ne vorbeste Pr. Arsenie Papacioc – vol. 2

 

CONVORBIRI CU PARINTII SFINTEI MÂNASTIRII SIHASTRIA

P.A.: – …vreme. Sunt copii nebotezati.

–Asa este!

P.A.: – Nu sunt la bine, pentru nebotez; dar nici la rau, pentru nevinovatie.

– Da, asa-i!

P.A.: – Aici sunt socotelile lui Dumnezeu, noi nu ne amestecam. Dar noi ne facem datoria; pentru ca Liturghia cuprinde în sine creatia lui Dumnezeu, vesnicia, toate. Preotii sunt rugati sa dea mare atentie la Proscomidie. Pe care i-a luat apa, pe care s-au sfârsit sub darâmaturi, pe care au murit de moarte naprasnica, pe toti sa-i pomeneasca. Avem rugaciunea Sfântului Vasile cel Mare care se citeste atunci. Eu, când fac parastase, când fac ectenia la cei morti, citesc si rugaciunea asta în Sfântul Altar. Mortii înainte de toate. Si lumea se foloseste. Îmi fac datoria, dar cu simtul acesta ca le place si oamenilor.

– Ei simt duhul omului, simt duhul preotului.

P.A.: – Pentru ca gasesc uneori pe pomelnice si prunci nebotezati. Nu-i putem pomeni, cu numele puse acolo. Le-au pus ei nume, dar nu-s botezati. Si ma doare inima când se întâmpla asa! Trebuie sa luptam împotriva avorturilor.

– Ei, ce ziceti de avorturi, de cât de tare s-au înmultit azi?

P.A.: – Aceasta este marea decadere a momentului istoric pe care îl traim.

– Teribila! Cred ca e cea mai mare drama a românilor…

P.A.: – Sa ne lasam în voia lui Dumnezeu, sa ne facem sincer datoria acolo unde suntem, în calitatea pe care o avem. Si mai departe lucreaza Dumnezeu. Cum spune la Sfântul Siluan: plângea odata un calugar, foarte tare plângea. Plângea sincer, nu teatral. Si a venit Mântuitorul la el si l-a întrebat: „De ce plângi asa?” Zice: „Plâng, pentru ca noi, calugarii, mai avem o sansa de mântuire; dar ce face poporul, neamul omenesc?” Adica, îl durea de neamul omenesc, precum va spuneam la Parintele Cleopa. Noua ne sta foarte bine, am savârsit un act de iubire totala, de lepadare totala de lume, si ne-am eliberat, fara sa ne temem de ce se va întâmpla: ne poarta Dumnezeu de grija. Iar Hristos îi zice: „De ce plângi? Aia este treaba Mea. Este treaba Mea ce se întâmpla cu cei din lume; de ce plângi tu pentru ei?” Si atunci I-a spus un lucru -pentru care nu vreau sa va smintesc ca vi-l spun- pe care l-am gasit în traducerea franceza a scrierii Sfântului Siluan. Zice Mântuitorul: „Unul, chiar daca o data s-a rugat într-o zi, nu sunt neatent cu el!” Da! Categoric! Si numai un „Doamne, miluieste!” este primit sus. Iar dupa aceea, prin analogie, am înteles pozitia Maicii Domnului în marele rol al mântuirii neamului omenesc. Spune: „Daca eu sunt atenta si cu pagânii care se roaga, dar cu crestinii, cum voi fi eu oare?”

– Ati întrebat de Parintele Petroniu: ati fost cumva în Athos, la el, acolo?

P.A.: – Am fost, am fost. Parinte Ioanichie, Parintele Petroniu mi-e nas de calugarie. Am evlavie la el. Chiar în noaptea când m-a calugarit -la Antim, în ‘48- el a tras la sorti numele de Arsenie. Nici pe mine, nici pe staret (Par. Benedict Ghius) nu ne-a lasat sa tragem; el a tras din caciula. Eu, fiind în biserica, în mantie, m-am dus la strana sa vad când cade Sfântul Arsenie: si l-am gasit pe 8 mai, o data cu Sfântul Apostol Ioan Evanghelistul. Dar ziua în care am fost calugarit era 26 septembrie: tot Sfântul Ioan Evanghelistul! Când am vazut, m-am cam speriat…

– Apostolul dragostei!

P.A.: – Exact la un an, tot de Sfântul Ioan Evanghelistul, m-au facut preot. Si-am zis: „ma urmareste Apostolul iubirii!…” Preot m-au facut la o mânastire de maici, lânga Botosani, la Gafton (pentru ca acolo era slujba arhiereasca). Iar diacon la Calamfidesti, lânga Radauti. Am fost hirotonit de Înaltul Mitropolit Sebastian, de la Iasi.

Parintele Ioanichie: – El m-a facut pe mine diacon, în ‘53.

P.A.: – Ma simt vinovat ca nu l-am prea pomenit. De multe ori îl uit; exact ca la spovedanie: uiti esentialul. Saracul: am avut multa discutie si cu el. A avut mare evlavie la mine, mai ales ca el tinea mult la Mânastirea Slatina, unde eu eram atunci egumen. Erau multi tineri atunci, acolo. Erau cam 120 de insi; parinte, nu era mânastire, era o academie!… Parintele Dosoftei, Înaltul Antonie, Parintele Gherontie, Parintele Emilian, mare duhovnic… Nu oamenii cu titluri din acestea academice, nu astia sunt oamenii lui Dumnezeu: tot traitorii ramân, oamenii care îsi pun probleme mari, parintilor…

– Cum vi s-a parut Mânastirea Slatina din acei ani?

P.A.: – Parinte draga, am avut acolo -eu eram egumen- atâta armonie si atâta dragoste… Întâlnesc acum preoti care pe vremea aceea erau frati; la mare evlavie ma au, saracii.

– Parintele Petroniu spunea ca avea un cor grozav acolo.

P.A.: – Parinte, am îndraznit sa spun ca Petroniu al nostru e cel mai mare cântaret din România. Studiase si teologia, si matematicile. Muzica bisericeasca a învatat-o ca teolog. Iar acum de curând, când am fost în Sfântul Munte, l-am auzit cântând ca alta data. Erau niste parinti care cântau la strana, el stând în urma, de am crezut ca e însusi Parintele Petroniu, pe mai multe voci; asa de exact îl imitau. Este un mare si sincer traitor. Când am fost calugarit -nu eu mi-am ales nasul -, în noaptea aceea, când eram în mantie, la Antim, a plâns, domnule, toata noaptea. A luat lucrurile în serios. Am sculptat niste cruci -mai facusem niste sculpturi- caci ma gândeam: „Sa-mi faca altul crucea de calugarie?” Si au vazut crucile, unul, altul, si spuneau: „Asta-i lucru nemaipomenit, lucru de arta!” Si atunci am facut o cruce de calugarie exact ca a mea si Parintelui Petroniu, doar ca la Parinte în medalion Maica Domnului si Sfântul Ioan Evanghelistul stau în picioare lânga Crucea Domnului. Eu, atunci, eram în serviciul Institutului Biblic, si ma ocupam de sculptura si de grafica (vezi desenele de pe Evanghelie). Dar nu i-am dat crucea finisata, ci i-am dat-o cu tot cu lemnul de postament. Si atunci, el, saracu’, biruit de gestul meu, a vrut sa ma învete pe note cântarile. Eu, însa, daca nu eram nascut pentru asa ceva, n-a reusit.

Par. Ioanichie: – Eu am venit -eram la Sihastria, poate stiti- în iulie, în ‘49, sa-mi caut loc. Eu n-am stiut ce urma sa se întâmple. Zic:„Vin în toamna”, iar când am venit eu la 4 noiembrie, chiar de ziua Sfântului Ioanichie, erati deja plecati la Slatina. Iar aici am gasit pe Parintele Ioil. Am plâns mult dupa Parintele Cleopa, caci cu el vorbisem: „mai, baiete, vino, asa, ia actele cutare, si vin’ la mânastire; te primesc aici, na!” Si când am venit, erati plecati toti dincolo. Numai o leaca a lipsit de nu m-am dus si eu la Slatina. Dar a vrut Dumnezeu, ca mi-a fost mila de Parintele Ioil: „Mai, tatucuta, ramâi aici, mai, ca n-are cin’ sa scrie o hârtie, mai!…”

P.A.: -Parinte Ioanichie, eu eram la Institutul Biblic când s-a facut chestia asta, în 49’. Si Parintele Cleopa a spus asa: „Patriarhul vrea sa trimita din Sihastria un numar de insi la Slatina”. Iar eu eram al Sihastriei, dar ma gaseam la Institutul Bibilic. Si-a spus Parintele Cleopa asa: „Domnule, nu ma duc acolo fara Parintele Arsenie!” Dar eu eram înregimentat cu o serie întreaga de superiori, preoti mireni, care nu-mi dadeau drumul cu una, cu doua. Însa a vrut Dumnezeu asa: mi s-a oprit puterea de patrundere a vederii -ca eu am lucrat numai cu ochiul liber- si atunci au trebuit sa-mi dea un concediu medical si sa-mi dea ochelari. Ochelari prismatici, care odihneau ochiul. Niste parinti, ba nu, chiar Parintele Sofian a luat ochelarii mei si a vazut asa, niste minunatii… A crezut ca ochelarii mei prismatici îs niste ochelari de fantezie, ca Proscomidia n-a vazut-o dreapta, ca era rotunda prin ei. Si-o fi zis el: „Ma, saracu’, e rau de tot…” Dar pe acest motiv eu am obtinut un concediu si m-am dus la Slatina, si nu m-am mai întors. Si asa am scapat de Institutul Biblic.

– Si câti ani ati stat la Slatina? Trei ani, patru?

P.A.: – Nu mai stiu, parinte, dar stiu ca acolo m-au arestat. M-au luat de la Utrenie, parinte, la doua noaptea, când ieseam din biserica. Chiar eu slujeam. La doua noaptea. 89 de ofiteri, trei camioane de ostasi si doua masini mici. Iar eu le-am spus asa: „S-a cutremurat muntele si a iesit un soarec! Puteati sa-mi dati un telefon si veneam singur, ce va trebuia teatrul asta?…”

– Si unde v-au dus, ma rog, atunci?

P.A.: – La Suceava. Nu aveau puscarie acolo: era Securitatea din Suceava, unde am fost dus si cercetat. Ma acuzau ca am scris multe lucruri, ca nu-stiu-ce. „Domnule”, zic, caci aveau cartile mele, caietele, „uitati ce va spun: eu nu recunosc nimic daca ma acuzati de ceva (caci am simtit despre ce e vorba), daca nu-i semnatura mea acolo. Caci puteti foarte bine sa ma acuzati bagând în scrierile mele o serie întreaga de lucruri de-ale voastre, numai ca sa ma puteti condamna. Nu recunosc nimic fara semnatura mea”. Si a început actiunea asta de la Slatina, la doua noaptea, dar ne-a apucat ziua si n-a mers. Au luat, uite-asa, cu sacul, cartile mele, si-am plecat la Suceava. Si acolo am început sa semnez ce era al meu: notite, carti, caietele, ca sa nu-mi bage acolo ceva strain. Mi s-a parut ca sunt cinstiti. Ei erau foarte convinsi ca eu am facut propaganda. Nici vorba, parintilor. Eu am fost legionar, dar sunt calugar, parintilor, dincolo de orice fel de masura, dincolo de orice. Si n-aveam alt ideal decât de a ne harazi Dumnezeu fericirea sa murim pentru scânteia de Adevar ce stim ca o avem în noi, pentru a carui aparare vom intra în înclestare cu stapânitoarele puteri ale-ntunericului, pe viata si pe moarte. Asta-i deviza mea. În sfârsit, m-au legat la ochi si m-au bagat într-o camera înalta de vreo cinci metri, atâta de mare ca n-aveai loc sa te misti, si mai era si un scaun acolo care încurca spatiul. Eram în rasa, mam culcat pe cimentul ala, jos, ca pe scaun nu puteam dormi. Si noaptea aud o… (Parintele Arsenie ciocane usurel în masa). „Cine e?” Era Parintele Marcu, luat si el. Când l-am auzit!… (Parintele râde) Era într-o chilie de un metru patrat, ca si mine. Parintilor, nu va dati seama, vorbesc psihologic: ce înseamna, în suferinta, sa vezi pe cineva care e de-al tau? Când spune acolo Sfântul Macarie cel Mare, cu -capatâna aia de mort, daca v-amintiti-: „Unde esti popo, în iad? Si ce bucurii aveti?” „Avem bucurie când te rogi tu pentru Egipt”. Auzi? Proscomidia!… Te rogi pentru tot neamul, pentru tot orasul, pentru toata lumea pamânteasca. „Si ce bucurii aveti atunci?” „Ne vedem fetele unul la altul, asta-i singura bucurie pe care o avem!” Parintilor, nu trebuie sa neglijam lucrurile acestea, domnule, trebuie sa trecem de adevarat la traire, domnule! Ei, si când l-am auzit, m-am bucurat foarte mult. Eu îl stiu: a fost un mare traitor, sa stiti… I se zicea „Fachirul”. Domnule, daca-i smulgea unghia nu scotea o vorba. Zicea: „I-am facut praf pe toti securistii”.

– Mergem mâine pe la dânsul.

P.A.: – Merg, sigur ca da. M-a rugat foarte mult, saracu’, sa ma duc pâna la el, iar eu nu puteam sa vin… Nu pot sa plec, parintilor, sunt un om de raspundere. Liturghie, si multe altele… Ne-au legat la ochi, dimineata, si ne-au dus, parintilor, pâna la Bucuresti legati la ochi, tocmai de la Suceava. Începusem sa vad prin legatura. Va dati seama, rabdam. Si eu, si parintele. Au oprit într-un loc unde ne-au dat jos sa ne facem treburile. Si va închipuiti cum este legat la ochi… A fost acolo si o femeie, o nemtoaica batrâna, în camionul ala, ce-o fi fost ala, care tipa ca face pe ea. Si pâna la urma a facut pe ea, acolo, în masina. În sfârsit chestii de-astea.

– Si v-au condamnat la Bucuresti, imediat?

P.A.: – Parinte Ioanichie, a durat 90 de zile ancheta. A fost cea mai scârboasa perioada. Te omorau si te bateau, numai sa zici ca ei. „Nu zic, domnule, nu zic! Taie-mi capul, si nu zic! Nu sunt vinovat de chestia asta; nu stiu de cutare; nu stiu de cutare”. Bineînteles, ca aparam anumite lucruri. Si, în sfârsit, pâna la urma, au gasit: cu «Rugul Aprins». Ca eu am fost la Antim, unde se faceau sâmbata seara întruniri cu oameni de înalta traire. În particular: Vasile Voiculescu, marele poet Vasile Voiculescu… L-am spovedit în închisoare. Ne-am întâlnit si am stat împreuna. Staniloae, Benedict, o serie întreaga de insi, Petroniu, multi… Si au gasit hiba: «Rugul Aprins». Dar sa va spun o scena: anchetatorul meu ma întreaba: „Ce-mi spui de «Rugul Aprins»?” Gasisera ei ca noi faceam acolo propaganda, si ca ne organizam împotriva lor. Ori noi faceam întâlniri duhovnicesti. Duminica seara, Antimul. Pentru ca în Bucuresti exista un oarecare ins, care trecuse de la ortodoxie la catolicism, si facea o propaganda nemaipomenita, si vorbea numai în frantuzeste. Va dati seama, protipendada intelectuala a Bucurestiului se ducea la el. Iar el era catolic. Era împuternicit de Papa ca sef al sud-estului Europei. Si s-a nascut Antimul, cu o serie întreaga de asi nemaipomeniti, astfel ca începuse sa vina studentimea la noi, si contracaram miscarea catolica. Pe mine, ma iertati ca va spun, m-a calugarit la Antim. Deci a fost acolo toata intelectualitatea aceea duhovniceasca, oamenii aceea care au luat parte la o calugarie adevarata. Iar ei ma numeau pe mine „omul lui Dumnezeu”. Dar eu îmi vedeam de treaba mea. Sa va spun o poveste cu fratele meu: saracul, era si el pe acolo, neînsemnat, între atâta lume, si ma întreaba, zice: „Parinte, am voie sa vorbesc cu sfintia ta?” (Parintele râde) Dar eu îi spun: „Da, ai voie, da‘ mai asa, mai putin”. Eu îl crescusem, ca era mai tânar ca mine cu patru ani. Acolo, la Antim, se discuta foarte mult despre rugaciunea inimii. Tocmai aparuse „Sbornicul”. Era acolo si un protoiereu rus, Ioan Kulighin. Noi îi spuneam Ioan Streinu. Noi eram foarte influentati de el, caci era un mare traitor. Si mai era acolo un parinte, preot de mir, Gheorghe Rosca, de asemeni mare traitor. Si când a vazut crucea de calugarie pe care o facusem eu, a spus ca îmi da un Sbornic, numai sa-i fac si lui o cruce. Iar eu i-am zis: „Nu iau nici un Sbornic, nu fac nici o cruce. Pentru ca nu sunt de acord cu ce se discuta aici. Prea multa vorba despre rugaciunea inimii. Zi-i, domnule, si taci! Asta e tot!” Pentru ce trebuie sa astepti indicatii? N-ai simtit nici pâna acum ca tu esti omul lui Hristos? Nu eram de acord cu ei. Dar eram copil si eu, eram tinerel; sunt zeci de ani de atunci. Si a venit un tânar la mine, a batut la usa -eram calugarit deja-, la chilia mea, smerit: „Sarut mâna, parinte! Vreau sa-mi dati si mie Sbornicul. Iar cartea nu exista decât în doua-trei exemplare în tot Bucurestiul; a aparut acuma, dar atunci nu era de gasit. Iar eu îi zic: „Da, va dau cu placere”. Si am luat o sfoara de metanie si i-am dat-o. Zic: „Poftiti!” Taci si zii. Acesta e „Sbornicul”! Când eram copil, eram membru -pasiv- al unei reviste: „Vraja”, unde fratele meu cel mai mare era redactor. Aparea o data pe saptamâna. Era printre noi acolo si o studenta, Miruna Melani, care semna sub pseudonim, o fata de buna credinta. Eu eram elev, dar ma duceam la cercul literar organizat de ei, chiar daca nu ma bagau în seama. S-a întâmplat însa un lucru: fratele meu mai mare a zis asa: „Daca iau o picatura din apa marii, o analizez si pot sti compozitia marii”. Si au sarit toti: „Nu-i adevarat! Nu poti sti nimic!” „Cum, domnule, iau o picatura!?” Mai, si s-au luat la cearta pe chestia asta… „Da’ tu ce zici, mai, Anghele (Anghel ma chema atunci, Arsenie e numele de la calugarie)?” Zic: „Uite ce: când s-a facut analiza apei de mare, s-a luat o picatura din mare si s-a facut analiza pe acea picatura. Iar continutul chimic al apei de mare se cunoaste din picatura aia”. Si de atunci începând m-au bagat în seama. Iar la revista scria poezii acea studenta. Si într-o zi, înainte de vacanta, au crezut de cuviinta sa ma puna pe mine sa scriu poezii. Iar eu, ce sa fac? Plecam în vacanta, ma duceam pe la gara, vedeam baieti cu fete la brat si am zis: As da toti banii mei de tren, sa am si eu pentru fete un lat. Cam asta spuneam eu în poezie. Si stând eu pe o banca, în gara, la un fum de locomotiva, observai alaturi o fata bruna care astepta acelasi tren. Si la o învalmaseala ma asezai alaturi. Fara sa insist, draga, fata-mi oferira bratul. Si-am vazut atuncea, draga, ca prin gari e ieftin latul. Si asta a fost poezia mea. Iar studenta a facut o poezie cu un limbaj de nivel înalt, de-ti statea mintea-n loc. Dar, eu, care traiam lucrurile, desi eram aproape un copil, intuiam lucrurile înalte. De unde se vede ca este o mare precocitate în copii. Sa nu faceti greseala sa treceti peste ei. Le dam noi jucarii, dar sa stiti ca sunt unii cu o mare capacitate. Ei, si baiatul ala, caruia îi dadusem eu metaniile în loc de Sbornic, s-a dus la el acasa. Si cu cine credeti ca era în legatura? Cu Miruna Melani. Trecusera ani de zile de la povestea noastra. Ei, si s-au minunat ei, ca si-au adus aminte de mine. Si asta va spun parintilor, asta-i Sbornicul, practic, nu vorbe. Taci si zi-i.

– Erati acolo si cu parintele Daniil (Sandu) Tudor, nu?

P.A.: – Parinte draga, am trait în mânastire cu el si am facut si puscarie împreuna. Chiar la un moment dat, când am fost repartizat la zarca -o închisoare în închisoare, de unde ne scoteau afara doar zece minute pe luna, unde regimul era clar de exterminare, si de unde m-a ajutat Dumnezeu sa ies viu- am stat împreuna. Ne dadeau câte putin terci de mâncare, dar ne dadeau o singura lingura, nu doua. Si pentru ca eram amândoi monahi, am împartit aceeasi gamela. Si luam, eu o lingura, el o lingura, si a mai ramas putin pe fundul gamelei. Si zic: „Ia sfintia ta mai departe -îi purtam evlavie, caci ne cunosteam de la Antim, de pe vremea când îl chema Agaton-, ia sfintia ta mai departe, macar aici sa nu ne mai certam”. Par. Victorin: – A fost nasul meu de calugarie.

P.A.: – A murit în luna noiembrie, în 1962. A murit în celularul mare -stim niste lucruri. M-am dus odata, la Antim, la chilia lui. Statea în clopotnita. Avea o camera, parintilor… toti peretii erau acoperiti de rafturi cu carti, straine, toate legat în piele. M-a impresionat!… Însa nu te puteai împaca cu el, cu nici un chip. El fusese staret la Mânastirea Rarau, iar eu fusesem egumen la Mânastirea Slatina, si tocmai de aceea, eram seful lui. Raraul era schitul Slatinei. Dar, ce, puteai îndrazni sa-i zici ceva? Îmi zice, într-o zi: „Parinte, fug calugarii mei la sfintia ta”. Iar eu: „De ce oare, parinte?” Era extrem de riguros. Nu asa trebuie procedat. Ce ti-a facut lumea, femeie desfrânata? Te-a condamnat? Eu nu te condamn. Desi curvise. Ce spaima a avut femeia!… Nu faptul ca au prins-o o durea atât de tare, ci faptul ca o duceau la un mare si drept judecator. Asta o facea sa-i fie frica. Pacatul roade pe dinauntru. Va dati seama ce era în sufletul ei? Dar El a iertat-o. Parintilor, faceti lucrul asta în viata, si veti vedea. Si daca v-am spus asta, nici nu mai e nevoie sa va spun altceva. E destul. Iertati! Iubiti, parintilor! Încercati sa va iubiti vrajmasii! Nu va lasati biruiti cu nici un chip. Tot ce a spus Hristos e adevarat! Si m-am dus la el la chilie, acolo, în clopotnita. Si n-avea de lucru sa ma-ntrebe: „Parinte Arsenie, sfintia ta plângi?” Dar eu îi zic: „Dar sfintia voastra plângeti?” „Eu plâng!” „Nu sunteti ortodox!” Sa-i spui lucrul asta în chilia lui, lui Agaton?… Îi zic: „Parinte, eu dacas avea o jumatate de lacrima, as fi cu mare îndrazneala la Dumnezeu, dar nici pe aia n-o am”. Si am terminat discutia. M-a pârât la toata mânastirea. Si de atunci mi-a ramas numele asta, de „Arsenie, omul lui Dumnezeu”. Saracul, mi-a parut foarte rau de el. Parintilor, au aparut acum niste carti scrise de Andrei Scrima. Nu stiti prea multe despre el, nu?

Par. Ioanichie: – Eu stiu ceva, dar cum a evoluat în ultima vreme nu-mi place.

P.A.: – Nu-i adevarat, parinte. Am stat de vorba anul trecut cu el, ca a venit în România. Mi-a fost fiu duhovnicesc. E un mare traitor si un om foarte destept. A scris acum o carte: „Timpul Rugului Aprins”, iar Andrei Plesu i-a facut introducerea la aceasta carte. Care, de fapt, nu era cel mai indicat sa faca introducerea la o carte ca aceasta. Dar pentru ca, un oarecare fiu duhovnicesc de-al meu, un scriitor din Ardeal, s-a întâlnit cu Andrei Scrima la Paris, la un camin de catolici, unde el îi catehiza fara crutare pe papistasi. „Nu va jucati cu nimic din ce a spus Hristos. Puneti mâna si asimilati viata Ortodoxiei în Hristos, nu interpretarile mai mult sau mai putin filosofice a unor insi, care au facut zei din niste neispraviti si antihristi. El a spus exact o serie întreaga de lucruri: Eu sunt Cel ce sunt. Eu sunt Adevarul, Calea si Viata. Biserica Ortodoxa n-a schimbat nimic. Toate cuvintele lui Hristos si ale Apostolilor le traim noi astazi. Cine se abate de la cuvântul din Crezul apostolic este eretic. Sunt foarte convins ca se va termina odata si cu catolicismul. Sunt foarte convins ca Hristos a fost ortodox, pentru ca noi îndeplinim întocmai cuvântul lui”. Si baiatul asta, foarte încântat, îl cunostea pe Andrei Plesu. Plesu mi-a transmis ca ar dori sa se spovedeasca la mine. N-a venit. Nici nu eram asa bucuros, ma întelegeti. Pentru ca, de fapt, nu este decât un om foarte comod, pe care inteligenta nu-l ajuta decât foarte putin, si care se… scalda. Oricum, nu-i un element pentru care merita sa-mi pierd timpul în dialoguri si polemici. Eu va spun, parintilor: linistea mea sufleteasca sta în aceea ca, daca un eretic vine la mine -va repet ce v-am spus-, eu îl întreb: „Domnule, doresti sa te faci ortodox, sau sa ma faci si pe mine eretic? Daca nu doresti sa te faci ortodox, pentru ce sa mai stam de vorba?” A venit la mine un evreu, trimis de un parinte: „Parinte, ocupa-te putin de el, ca vrea sa se faca crestin”. Si i-am spus asa: „Ma, evreule, uite ce-ti spun eu: toti apostolii nostri au fost evrei. Voi ce aveti de gând? Ei cunosteau Scripturile, si au înteles ca toate proorociile s-au împlinit. Voi de ce nu întelegeti?” Si s-a facut crestin. N-am facut filosofie cu el. Ei, si Andrei Plesu, prin acel baiat a luat legatura cu Andrei Scrima. Andrei Scrima este un om erudit, un om foarte bine pus la punct. Mi-a spus Mitropolitul Serafim de la Berlin, cu care am stat mult de vorba în vara asta, caci a venit la mine, s-a spovedit, a stat la mine -ne plimbam pe malul marii cu pantalonii sumecati de ne bateau valurile pe picioare si vorbeam-, mi-a spus ca vrea foarte mult sa-l întâlneasca si nu stie unde; n-are nici o adresa. A scris, parinte, Andrei Scrima niste lucruri de îti sta mintea în loc, lucruri de folos. Si mi-a fost fiu duhovnicesc când era la seminar în 1950, l-am calugarit la Slatina si i-am dat paramanul meu (aveam cel mai frumos paraman din România, desenat de mine si cusut de cea mai mare artista a broderiei, maica Agapia de la Varatec, care i-a brodat si Patriarhului Iustinian vestita mitra). Lânga Slatina, la Oroaia, se faceau cercetari arheologice si se descopereau oseminte, morti de sute de ani. Parinte, îi descopereau asa cum erau, cu falangele la locul lor, si îi cercetau în amanuntime. Vedeam mortul în groapa cum sta, si l-am luat pe Andrei si i-am spus: „Ai fost pâna acum Andrei Criteanul. De acum esti Andrei Apostolul. Te trimite Dumnezeu în India. Sa nu faci ce-a facut Mircea Eliade, ci sa faci apostolat, sa faci precum Sfântul Apostol Andrei. Acesta e cuvântul meu de duhovnic. Ai voie sa te faci preot. Si l-a facut preot Patriarhul Atenagoras la Constantinopol. L-a cucerit total pe Atenagoras, cel mai mare patriarh al secolului, care voia sa-l lase în locul lui, patriarh. Ei, Patriarhul Atenagoras era macedonean, român de-al nostru, iar Andrei era tot macedonean. Dar n-au vrut grecii. Si am vorbit cu el, parintilor, anul trecut, o serie întreaga de lucruri, cum vorbim aci. Foarte receptiv, foarte întelegator. Si i-am spus urmatorul cuvânt: „Exista un cuvânt în Scriptura pe care lumea l-a neglijat: Fara de Mine nu puteti face nimic. Acesta este cuvântul lui Dumnezeu! Iar lucrul acesta l-a spus Dumnezeu si pe marginea unui lucru: Eu sunt tulpina, iar voi sunteti mladitele. Mladita, fara de Mine, tu nu poti sa faci nimic! Acesta este cuvântul lui Dumnezeu! Si s-a neglijat cuvântul acesta. În sfârsit, cerbicia omeneasca, greceasca, în sute de ani, face pe om sa se vada pe sine: „Uite, eu fac asta!” Si uita ca e robul lui Dumnezeu. Si atunci, la anul 419, la Cartagina, s-a facut un Sinod local, care spune asa, la Canonul 124: „Cu privire la ce spune Mântuitorul: «Fara de Mine nu puteti face nimic» (Ioan 15,5), daca tu zici ca poti sa faci ceva, anatema sa fii.” Scrima, când i-am spus, a luat repede si a notat. Vezi, pe el îl interesau niste lucruri adevarate, traitoare, nu filosofii, nu interpretari, nu speculatii. El avea încredere în mine, ca i-am fost duhovnic si la Seminar. În ‘50-’53, eu am fost preot la Seminarul de la Neamt si el era profesor acolo. Si fiind vorba de Sinodul asta, la Canonul 125 zice asa: „Daca zicând Tatal nostru, spuneti «Si ne iarta noua greselile noastre» pentru ca asa zice rugaciunea si nu pentru ca te vezi pe tine ca ai gresit, anatema sa fii”. Când spun Tatal nostru si spun «Si ne iarta noua greselile noastre», înteleg greselile mele. Eu zic aceasta, nu zic o rugaciune oarecare, sa scap, vezi Doamne, de un tipic oarecare. De asta am zis eu „Tipic, tipic, si-ai în inima nimic”. Deci, despre Andrei Scrima, am avut cu el niste amintiri duhovnicesti, nu de alta natura.

Par. Ioanichie: – El acum nu vrea sa vina în tara, înapoi?

P.A.: – Nu vine, parinte, pentru ca de fapt, el e considerat cineva si reconsiderat în lumea lui. Scrie, nu se lasa deloc, si va spun, prin acel om din Ardeal lucreaza fantastic împotriva catolicismului. Si m-a întrebat chiar lucrul asta: ce zic eu de papa? Zic: „Parinte Andrei -ca el e arhimandrit-, papa acesta este primul papa care a demascat catolicismul în mod serios; l-a demascat ca negativ. S-a bucurat nespus de mult de vorba asta, ca asa este.

– Cica acu-i la operatie.

P.A.: – Parinte, draga, Dumnezeu sa-l ajute sa traiasca, dar sa stiti -nu va suparati ca va spun-, traiesc, nu traiesc, eu sunt în pozitia sufleteasca din care pot sa spun ca vor fi toti adusi la Adevar. Toti. Nu conteaza ca traiesc sau nu traiesc. Conteaza ca Adevarul nu poate fi niciodata, absolut niciodata altfel decât El, Care este Cel ce este. Parintilor, Dumnezeu poate sa faca multe; un singur lucru nu poate: nu poate sa-si calce cuvântul. Asta-i.

Par. Ioanichie: – Cuvântul nu se mai schimba. Odata zis, devine dogma.

P.A.: – El a zis. Cum „El a zis”? De aceea am spus, fara sa fac figura de stil: „Hristos e ortodox!”

Par. Ioanichie: – Ce ziceti de papa? Vrea sa uneasca bisericile pâna în anul 2000. E o aluzie politica, sau ce?

P.A.: – Parinte, nici nu m-asteptam sa spuna altfel. El e „biruitorul comunismului”. De la Roma, nu de la Aiud. El e „biruitorul tuturor”, „lider”, nu stiu ce. Asta a spus peste tot pe unde s-a dus. Si, parinte, ascultati-ma pe mine: Adevarul ortodox îi roade. Prezenta ortodoxa îi omoara. Nu le convine cu nici un chip. Pentru ca -hai sa spunem drept, cât ne este îngaduit, cât cunoastem ca teologi- un lucru trebuie lamurit: domnule, care e Adevarul? Al tau, sau al meu? Parintilor, sunt si eu preot si savârsesc Sfânta Liturghie. Când vad atâtea lucruri acolo, atât de grozave, si când e spus în carte ca s-a aratat de atâtea ori Trupul sub chip de prunc, cât degetul de mare, si atâtea alte minuni se întâmpla la fiecare slujba ortodoxa, cum pot eu sa ma compar cu ei, care nu au nici Proscomidie? Nu e normal sa te îndoiesti de Sfânta Împartasanie a catolicilor? Proscomidia, parintilor, va dati seama, este cel mai mare ajutor care se poate aduce mortilor si viilor. Si nu se face izolat. Se face în continuare cu Liturghia credinciosilor. „Spala, Doamne, pacatele celor ce s-au pomenit aici, cu sfânt Sângele Tau”. Pai, bine, domnule, e putin lucru sa salvezi o lume într-un ceas si jumatate, doua, cât faci Sfânta Liturghie?

– Iertati-ma, parinte, saptamâna trecuta a fost la televizor un preot catolic, care a spus, în legatura cu Proscomidia: atâta timp cât misa (slujba lor) pastreaza epicleza, ca fiind centrul Liturghiei, Proscomidia pe care o fac ortodocsii la Liturghia lor este o fantezie inventata de ei, si ca nu are o legatura concreta cu ceea ce se întâmpla la epicleza.

P.A.: – Draga, trebuie raspuns asa: 1054 de ani ati facut aceasta fantezie si voi. Parinte, draga, Sfântul Vasile cel Mare si Sfântul Ioan Gura de Aur au instituit si reguli pentru Proscomidie. Poti sa treci peste sfintii astia atât de uriasi? Parintilor, exista un cuvânt al Sfântului Vasile cel Mare în Canonul 87, pe care l-am pus în însemnari: „Orice cuvânt al Sfintilor Parinti are putere canonica”. A gresit Sfântul Vasile cel Mare ca a facut Proscomidia? Ce gresim când facem pomenirea viilor si a mortilor? Când sa o facem, daca nu la Proscomidie?

– Dupa schisma s-au apucat si au schimbat cum i-a taiat capul. Nici nu-l mai recunosc pe Sfântul Vasile.

– De aceea nu merita nici o discutie. De aceea am spus de multe ori, si n-o spun numai eu; eu nu spun decât ce am gasit la Sfintii Parinti: „cu dracul nu se sta de vorba”. E o mare greseala sa intri în dialog cu dracul. Parintilor, eu opresc lumea care spune: „Blestemat sa fii, drace!” Vezi-ti de treaba, îi convine când spui lucrul asta. Lui îi convine orice dialog cu el, pentru ca-l recunosti, îl consideri. Desconsidera-l! Nici nu stau de vorba cu tine! Ca sa-l gonesc pot sa spun: Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma! Puterea cuvântului, asta sa-l goneasca. Se pune o problema: când iertam pe morti? Ca trebuie sa-i spunem nominal. Când îi ajutam, când îi iertam, daca nu la Proscomidie?

– Alta întrebare la papistas: Hristos a facut vreo Proscomidie?

P.A.: – Vreme de trei ani a facut Proscomidie! Liturghia Sfântului Apostol Iacov are Proscomidie, nu? Sfântul Apostol Iacov a facut-o, Apostolul lui Hristos. Pai, ce, Sfântul Vasile cel Mare era un fantezist? Iar tu, 1054 de ani, n-ai trait Proscomidia asta? Ca alta Liturghie nu s-a facut dupa 1054. Si atunci, stiti ce este, dragii mei? E o fantezie vinovata de moarte. Pentru ca a angajat o parte din lume. Sunt mai multi catolici în lume decât ortodocsi. Dar vai si vai! Sunt foarte bucuros ca sunt în credinta aceasta, ca îi va smeri Dumnezeu pe toti. Ramâne un singur lucru: Adevarul. Pe toate planurile Adevarul! Asta e! Cum spunea un parinte, ca un împarat a adus trei sfetnici sa-i întrebe, în fata altor sfetnici: ce e mai tare în lume? Primul a zis: cel mai tare în lume e vinul. A argumentat, i-a turtit pe toti, nu stiu ce. Al doilea: cel mai tare în lume e împaratul. Iar asta pentru ca erau teocrati, comandau în numele divinitatii. Si l-a biruit pe primul. Si nu era flatare, ci un adevar: daca ar fi fost sinceri, pe pozitia lor teocratica, erau grozavi. Pentru ca asta era forma de organizare a lumii, trebuia o ordine, iar ordinea celui mai mare trebuia sa fie dura lex, sed lex. Iar aceasta în numele lui Dumnezeu. Dar nu era asa. Iar al treilea a zis: cel mai tare din lume e femeia; dar mai de neînvins e Adevarul. Femeia, pentru ca i-a trântit pe împarati unadoua. Dar de neînvins e Adevarul. «Si pe aceasta portile iadului nu o vor putea birui» este cuvânt dumnezeiesc, si trebuie sa mor cu asta. Si nu mai îmi trebuie nimic, nici o alta lucrare. Sa mor cu ce-a spus Hristos; traind, nu numai crezând. Cât priveste sectele, sunt linistit. Ei sunt ca niste lupi care curata padurea de hoituri. Iar daca sunt si platiti, e si mai grav. Fie vorba între noi: si noi primim bani. Dar primim pe adevar, nu ne lasa Dumnezeu. Ca daca e vorba sa rezolvi problemele cu bani, Dumnezeu ne da si noua bani. Dar, cum am spus: bogatia nu e un pacat, si nici saracia o nu-i virtute. Poti sa fii sarac si sa fii hot, ori bogat, si sa faci milostenie, si sa faci biserici. Cu ce faci bisericile? Cu bani, nu? De la cel bogat.

 

CASETA 2

P.A.: – …nu-mi aproba nimeni decât… nu putea episcopul sa… Patriarhul era la Baile Felix. Si atunci: „Domnule, sa-l calugarim, sau sa…?” „Calugariti-l imediat!” Si am spus: „Pe seama Sihastriei, nu pe seama Antimului”.

P.I.: – Dar, daca face Dumnezeu o minune, si va aduce încoace, între noi? Credeti în minunile astea?

P.A.: – Parinte, tocmai asta-ti spun: ce usor e sa pui întrebarea asta? Ce greu va pot raspunde!… Nu sunt nici eu liber!… Parintele Cleopa: – Nu-l lasa patriarhul…

P.I.: – Vrea sa traiti sub ascultare pâna în ultima clipa.

P.A.: -Va rog sa credeti ca atât i-ar trebui patriarhului, sa-i pun problema asta. Ca, de fapt, scuzati-ma ca spun un lucru, spunea cineva -un mare profesor, la care am evlavie si a scris mult- ca daca nu mai sunt eu acolo nu mai e nimic

P.I.: – Da, caci nu mai are cine sa faca duhovnicie în zona Dobrogei.

P.A.: – Si va rog sa ma credeti ca e o mare lipsa de duhovnici în mânastiri. Aici înca nu va puneti problema asta: de când ati intrat în mânastire ati fost în aglomeratie, la Altar, la biserica, mai mult preoti. Dar gânditi-va ca sunt mânastiri întregi care n-au duhovnici, nau preoti, n-au…

P.C.: – Sunt însa unele mânastiri unde este duhovnic bun.

P.A.: – Si, daca te duci într-o mânastire si esti singur, va dati seama, trebuie sa tii armonia cu fiecare ins în asa fel ca sa îl faci sa spuna tot. Pentru ca una din metodele duhovnicului asta este: sa-l pui în situatia sa spuna tot, fara teama. De ce? Pentru ca sa-l poti dezlega. Departe de a mustra. Sa fim bucurosi ca spun, sa fim bucurosi ca exista. Nu se poate pleca cu una, cu doua. Ca daca ar fi sa plec, unde as putea sa ma duc…

P.I.: – Hai la noi…

P.A.: – … decât aici?

P.I.: – Dar daca parintele staret, ca sta bine cu preafericitul, ar zice ca: „Uite, Parintele Arsenie, uite, asa, asa…?”

P.A.: – Încercati sa atacati problema, si veti vedea!… Eu ce sa mai zic?

P.C.: – A ramas singur, dragu’ mamii!… (Parintele Cleopa aproape plângea) Mila Preasfintei Treimi, ca te vad, mama, staret!… Uite ce alba s-a facut [barba], ca era rosie!…

P.A.: – Eu, parintilor, manânc, când mi-e foame, nu prea dorm ca n-am timp, dar as dormi, si sunt cu inima vesela. Dar mi-e draga mânastirea; Îi multumesc lui Dumnezeu din toata inima, cum de mi-a dat mie în minte, cu zeci si zeci de ani în urma, sa ma duc la mânastire. Nu m-a învatat nimeni, nu, nimic, si am plecat.

P.I.: – Asta-i rânduiala divina. Voia lui Dumnezeu.

P.C.: – Minune de la Domnul, tata.

P.A.: – Asta este cea mai mare minune pe care o face Dumnezeu cu un om, sa-i dea Harul plecarii la mânastire.

P.C.: – Da, asa-i, mama…

P.A.: – Nu înviere de morti, nu vindecari de bolnavi, aceea sa te asezi pe pozitia cea mai înalta a Scripturii: Vrei sa fii desavârsit? Vinde-ti totul, ia crucea, si urmeaza-mi Mie! Parintilor, cruce înseamna sa duci ce nu-ti convine. Asta-i crucea.

P.C.: – Asa-i. Dragu’ mamii, drag… Parca visez când ai aparut. Parca visez… dragu’ mamii…

P.I.: – Câti ani ati trait împreuna prin padure, doi, trei?

P.C.: – Trei, domnule.

P.A.: – Asa e parinte…

P.I.: – Parintele e cu… picioarele. Trebuie sa se odihneasca.

P.A.: – Da, mi-au si dat o camera. Blagosloviti, parinte!

P.I.: – Ne mai întâlnim mâine, Parinte Cleopa, da?

P.C.: – Du-te cu Domnul…

P.I.: – Stati, mai stati, ca n-ati fost de ani de zile. De când n-ati mai fost pe-aici?

P.A.: – Am fost odata, cu autocarul, cu toata mânastirea. Erati la Bistrita… Însa, atunci, ca la gramada. Trebuia sa tin cont si de maici, si de…

P.I.: – Uite, si ucenicul sfintiei voastre, aici dupa usa.

P.A.: – Da, este, si va rog sa aveti toata încrederea. Si zic si eu ca un tata: „Purtati-i de grija!”

P.I.: – Eu i-am zis -pentru ca el voia sa se duca în alta directie: „Vino-ncoace!”

P.A.: – Asculta draga: mânastirea asta îti da posibilitatea si de destindere, si de întindere, de toate!

P.A.: – …Ma cheama Papacioc. Pe mine. Pentru ca tatal bunicului meu a fost preot în Macedonia. Si de aici vine numele. Macedonia-în nordul Greciei. Era aromân. Si i s-a spus: „Popa cu cioc”: Papacioc. Dar la origine ne chema Albu. Si bunicul meu a venit cu mii de oi din Macedonia si s-a instalat pe Ialomita, unde era câmpie. Satele erau rare… Si am întrebat eu, am sondat eu -ca nu l-am apucat- cam câte oi avea. Si mi-a spus un boieras de pe-acolo, de pe Ialomita: „Domnule -Mircea îl chema- Papacioc, primeste si oile mele în cârdurile matale”. „Dar câte oi ai?” „Am 70.000”. „Eu numai câini am 70.000!” Si dupa asta am aflat câte oi avea.

P.I.: – Ma bucur tare mult ca ati venit.

P.A.: – E mai usor la deal decât la vale! Asta este deviza.

P.I.: – Am vrut sa mai venim pe la sfintia voastra, dar am vazut ca-i peste mâna…

P.A.: – Parinte draga, eu v-am vazut pe la televizor si v-am ascultat cu placere, si am citit tot ce mi-a cazut prin mâna -dar sunt convins ca sunt si altele. Si am vazut cât sunteti de ocupat, de prins, si de necesar.

P.I.: – Eu n-am scris lucruri înalte. Dar categorice, sa stie omul ce-are de facut. Nu în stilul lui Andrei Plesu.

P.A.: – Parinte draga, cititi ce-am spus de multe ori: „Domnule, sa fim cinstiti! Sa fim normali în felul cum punem problema!” Bineînteles, si cunoscatori, ca ati atins niste probleme: de budhism, de reîncarnare.

P.I.: – Pentru ca sunt la moda. Vedeti ca ne-afecteaza. Au îmbolnavit atâta tineret. Zeci de mii de tineri care practica Yoga. De atâtia ani. De 5-6 ani. Unii ajung la psihiatru.

P.A.: – Yoga e o erezie.

P.I.: – Erezie vasiliatica. Dar stiti, culmea -poate nu v-a spus nimeni-, dascalii

P.A.: – Va rog sa ma credeti ca indiferent care ar fi primejdia, nu ma tem de ei. Ereticii astia sunt ca niste lupi care fura padurea de stricaciuni.

P.I.: – Pe care sunt îndoielnici, îi loveste. Care sunt tari, rezista.

Fratele Felix: – Examenul ortodoxiei?

P.I.: – Numai ca mi-e mila de tinerii astia, ca-s naivi, saracii. Sunt naivi, îi duce cine vrea si unde vrea cu vorba, si-i amageste cu zaharelul. Vorbesc de studenti.

P.A.: – Vin la mine dupa ce-au cazut bietii oameni, femei, pe colea, pe colea, când e prea târziu. Le spun si eu: „Poftiti, domnilor, duceti-va unde nu va puteti face cruce…” Ce-au cu Maica Domnului? Si când te gândesti cât de aproape este de noi, cât este de smerita, Mama lui Dumnezeu.

P.I.: – Si cât este de hulita… Pai spune undeva, într-o profetie ca „la urma se va da gura mare hulitoare”. Asta e: hulesc tot ce-i sacru, tot ce-i sfânt. Tot ce se numeste sfintenie. Vedeti ca profaneaza? Sunt si platiti. Suntem convinsi ca ei iau niste bani de aici. Asta-i salariul lor. Sectantii astia care propaga… toti îs platiti.

Fratele Felix: – De masonerie va e frica, parinte?

P.A.: – Nu mi-e frica. Mi-e frica numai de mine, atât.

Fratele Felix: – Se zice ca duhovnicii mari au fost pusi pe o lista.

P.I.: – Ei, acuma au ei alte griji. Le da Dumnezeu câte un junghi, câte o boala, câte o operatie.

P.A.: – Câte o masina noua, parinte. Sunt momente cu aspecte subrede, dar adevarul va birui. Au fost…un împarat a chemat trei sfetnici, în fata întregii adunari a palatului, sa spuna ce-i mai tare în lume. Primul a spus ca vinul. A demonstrat. „Domnule, ai dreptate. Sa vedem ce spune al doilea”. Al doilea zice: „Mai tare în lume e împaratul”. Împaratii, parintilor, erau teocrati. Comandau în numele divinitatii. Nu era vorba sa-l flateze. Asta a demonstrat., si-a reiesit ca asta-i mai tare decât vinul. Ei, al treilea zice: „Domnule, cel mai tare în lume e femeia. Dar, de neînvins e adevarul”. Asta este.

P.I.: – Acuma prin femei se da mare lupta.

P.A.: – Fie vorba între noi, femeile i-au doborât si pe împarati. Dar de neînvins e numai adevarul. Uite, daca vrem sa ne punem problema cea mare cu adevarat, parintilor: vedeti, cât de usoara este viata asta de mânastire, de renuntare, daca-ti pui problema sincer… Nam venit ca sa schimbam pur si simplu un fel de viata. Pentru ca se spune ca suntem în vârful Sfintei Scripturi. Ca zice Sfântul Vasile cel Mare: „Care e lucrul cel mai de vârf al Scripturii?” Si l-a gasit: Vrei sa fii desavârsit? Asta e lucrul cel mai de vârf. Încolo e istorie, sunt sfatuiri, sunt „fericiri”, sunt tactici, îndemnuri, legi, dar daca vrei sa fii desavârsit, adica tu cu adevarat acestea toate sa le stapânesti, Ia crucea si urmeaza-Mi Mie!

P.I.: – Aista-i vârful, da, aveti dreptate. Adica sa imitam pe Hristos.

Fratele Felix: – Parintele Ioanichie ar putea sa vina la o conferinta, acolo, în Constanta…

P.I.: – Da, dar eu evit.

P.A.: – Nu stiu, dar au venit niste parinti, odata, care se spovedesc la mine, de la Tulcea. Ca ei sunt profesori, pe-acolo pe la Seminar. Si va asteptau sa veniti la Tulcea: „Ne ducem, ca vine Parintele Ioanichie.

P.I.: – Da. Ei avanseaza fara sa vorbeasca cu mine; eu, de aici numai eu stiu cât sunt de prins…

P.A.: – Dar ati fost?

P.I.: – Le-am scris o scrisoare. Si eu le-am spus: „Mai…

P.I.: – …sunt atâtea secte noi. Noi n-am stiut ce-i aceea yoga pâna acum trei-patru ani.

P.A.: – Cel dintâi… trebuie sa ne punem fiecare la punct cum trebuie. A venit cineva la mine si mi-a spus -nu stiu daca chiar din Sihastria era, ca vin calugarii, vin-: „Ce te interesezi, mai frate, matale, de cutare si de cutare? Intereseaza-te întâi de tine, mai. Ne marturisim Adevarul cu viata, nu numai cu cuvântul. Pentru ca s-a facut veacuri întregi greseala asta, în primul rând sa se spuna si sa nu sângereze. Cu viata. Si marturisim acolo unde suntem fiecare, Adevarul, cu o liniste si cu un zâmbet permanent, din care sa se vada ca suntem niste oameni fericiti. Sa slujim cu drag, pentru ca slujba, Liturghia, a noastra, a ortodocsilor, si în general slujbele, care sunt peste masura de împodobite, de nu-stiu-ce, spun deja o serie întreaga de lucruri, sigur, dirijate de preot, de… „pace tuturor”, nu-stiu-ce, si aceste lucruri ar fi foarte mult. Daca suntem întrebati, eu le raspund asa: „Domnule, ai venit ca vrei sa te faci ortodox, sau vrei sa ma faci pe mine adventist?” Numai daca vrei sa te faci ortodox stau de vorba cu tine. Altfel, nu. „Nu va scoate nimeni din ale voastre… Dar sa aveti cumintenia sa considerati ca nici pe noi nu ne poate scoate nimeni din ale noastre. Asa ca, buna ziua!” Zice si Apostolul Pavel: Cu ereticii nu mai stati de vorba! Parinte, aici chestia e ca interpreteaza atât de… Si-au facut Biblia lor, parinte.

P.I.: – Sigur ca da. Fac facultatile lor, fac scolile lor, fac tot.

P.A.: – Au fost întrebate niste maici, odata, care erau cu carti prin Constanta: „Unde scrie de Duminica în Biblie? Scrie Duminica cu «d» în Biblie? Unde scrie Duminica în Biblie?” Vezi, daca-i spui: „Domnule, ziua întâi”, nu, el vrea sa vada ziua de Duminica. Zic: „Da, domnule! La Apocalips I, 10, scrie asa: Fost-am în duh în zi de Duminica”. În bibliile lor zice: „Fost-am în duh în ziua Domnului”. „Ziua Domnului” o interpreteaza cum vor ei. Dar acolo, în editiile noastre scrie: Fost-am în duh în zi de Duminica. Apocalips I, 10.

P.I.: – Ai vazut? Deci în ziua Învierii s-a scris Apocalipsa…

P.A.: – Parinte, e ziua a opta. Daca m-ajuta Dumnezeu si îmi dati voie, am sa va spun despre cele opt ere. Unde se vede ca ziua Duminicii e ziua întâi si ziua a opta. Ziua întâi ca-i dupa a saptea, si a opta ca dupa sapte urmeaza opt. Adica ziua întâi ca urmeaza saptamâna cu ziua întâi, si dupa a saptea urmeaza a opta. Si care înseamna tocmai veacul viitor. Noi suntem în era a saptea acuma, cu Mântuitorul; era crestina. Si era a opta este era vesnica. N-a înviat Iisus Hristos la întâmplare!… Nu s-au facut toate aceste lucruri fara o mare cadere divina. Cine sunt eu sa vorbesc de lucrurile astea când ma gândesc ca ma cutremur?

P.I.: – Foarte frumos… Ma bucur ca tot asa ati ramas, cum va stim din tinerete. Prin ‘50 si ceva, când va vedeam… Tot asa ati ramas: optimist, categoric, plin de bucurie. Mi-ati transmis mie mereu… eu eram… asa-s moldovenii, mai sentimentali. Si mereu îmi spuneati: „Nu fii trist!” Eram la armata, eu, când ma jeluiam la sfintia voastra. Si: „Frate Ioane, fa asa, faci asa…” Stiti, parca mi-a crescut inima, stiti? Asa ati fost: un om mai barbatos, de curaj în Hristos.

P.A.: – Dar cum putem sa fim, parinte? Cum putem sa fim, când ne-a daruit Dumnezeu atâtea lucruri!… Parinte Ioanichie, acuma fiind toti aici, fiecare are istoria lui. Si istoria lui îl foloseste, daca se gândeste cinstit: De ce a fost momentul ala? De ce m-a scapat în momentul ala? Sau cum am biruit, cu ajutorul lui Dumnezeu. Are fiecare istoria lui. Si sigur ca si eu am istoria mea. Si am vazut atâtea lucruri, parinte, cu ani si ani de puscarie, 14… Si am vazut minunile lui Dumnezeu, si am vazut cum am zice: „Pe Dumnezeu, nevazut a vazut”. Nu este Dumnezeu, nevazut… când ne tine într-un echilibru extraordinar si cu inima zâmbind mereu? Nu-i minunea lui Dumnezeu? Nu-i un Dumnezeu vazut, acesta? Însa, lumea vrea sa vada contur, vrea sa vada dimensiune, vrea sa vada…

P.I.: – …materie, logica, filosofie… El [omul] nu merge la traire. Merge la idei. Urmareste idei, nu urmareste viata. Si ideile te duc în toate partile…

P.A.: – Nu, vreau sa spun ca fiinta omeneasca este atât de complexa, e atât de îndumnezeita la urma urmei, stiti? Si toate aceste lucruri. Cum e asta, domnule? Cum e asta? Ca Mântuitorul le-a spus: Voi nu ziceti: „Dumnezei sunteti?” Le-a reprosat imediat. Dar voi nu ziceti „Dumnezei sunteti?” Nu ziceti voi? Si s-a aparat Iisus Hristos, parinte, cum ne aparam si noi acuma. Numai ca avem avantajul ca Îl avem pe El, cu argumentele Lui, care deja sunt spuse si sunt scrise, si s-a vazut si Darul extraordinar în lupta noastra… Pentru ca noi, parinte… Diferenta dintre tragedie si drama e ca în tragedie eroii mor, în drama eroii biruie. Noi n-avem tragedii. Noi avem numai drame. Eroii nostri au biruit. Desi s-au rastignit si le-au taiat capetele. Ei, cine-i mai liber, cine-i mai biruitor acuma? Al care a taiat sau cel care… Parinte, eroul e cel care primeste, nu cel care loveste. Bineînteles, primeste în Hristos, nu primeste aiurea. Nu se pune problema între noi. Am plecat sa slujim lui Dumnezeu si fiecare ins are un pic… gând… nevointele, starile lui. Nu apas pe nevointa, parinte, apas mai mult pe o stare de prezenta, de trezie continua.

P.I.: – Asta-i. Prezenta lui Dumnezeu în inima ta. Prezenta lui Dumnezeu sa o stii în inima ta.

P.A.: – Asta este, si eu asta… Nu dau nici canoane mari, parinte, dau canoane sa-l tina prezent, daca se poate zilnic, pe Hristos. Asa. Putin de tot. Domnule, de vrei mai putin? Dar ma intereseaza cutare, cutare si cutare. Asta, atâta, îti cer la pacatele tale, care te opresc toata viata de la împartasit. Nu-i împartasesc nici eu daca sunt cazuri grave. Cu avorturile astea ne dau de lucru foarte mult. Dar în nici un caz nu-i dau ani si ani. Niste ani le dau.

P.I.: – Dupa mine, depinde de cainta lor. Depinde si de el cum plânge, cât îi pare de rau si lui.

P.A.: – Parinte, spuneam si Preasfintitului Serafim -pentru ca au venit niste sibieni cu Înalt Preasfintitul Serafim de la Regensburg; si au venit niste sibieni si „Parinte, va rog foarte mult, tineti-ne un cuvânt”, la mine în chilie, si a venit si el. El se spovedea la mine; si acum s-a spovedeste, saracul. Si…

P.I.: – La ardeleni ce sfat le-ati dat?

P.A.: – În legatura cu împartasitul, vreau sa spun. Zic: „Domnule, nu timpul decide. Atâtea zile, nu-stiu-ce. Nu timpul decide. Ci sfarâmarea inimii, pregatirea ta interioara. Ca Ioan Gura de Aur este silit sa raspunda la întrebarea asta: „Sa spuna: cine e pregatit în fiecare zi?” Dar cine e pregatit în fiecare zi? Postul nu este conditia sine qua non. Postul…sa te împartasesti… postul. Dar pentru ca te mai smereste, pentru ca ti-l recomanda, ca e foarte bun ca mijloc, asa. Si as vrea sa stiu: care s-a simtit prost si cu viata mai lunga ca cei care postesc, daca e vorba? Ori noi avem marturii…

P.I.: – Toti sfintii au trait mai mult,… postitorii…

P.A.: – Fara discutie. Nu, dar este terapia doctorilor a ajuns sa cunoasca acuma ca postirea e necesara ca o terapie, ca un mijloc de însanatosire.

P.A.: – Sa fii fericit. Te pomenesc foarte mult. Am primit întotdeauna tot ce mi-ai trimis. Mi-ai scris scrisori, mi-ai P.I.: – Aista, Felix, îi ucenicul lui. Îi ucenicul de chilie. Parintele Victorin: – Da? I-ai sarutat mâna lu’ parintele?

Fratele Felix: – Da.

Parintele Victorin: – Da? Bun, tata, bun. Asa, bine…

P.A.: – …Si nu, parintilor, nu fac pentru mine. Vorba rudelor mele: parintilor, nu fac pentru mine nimic. Numai… Nu fac nimic pentru mine, desi de multe ori pot sa fac foarte multe lucruri. Dar, ce-mi trebuieste? Am ce-mi trebuie, am ce mânca, am ce…

P.I.: – Nu-i asa? Eu cred ca mânastirile au un rol extraordinar de mare în poporul românesc.

P.A.: – Parinte Ioanichie, adevarat! Adevarat, pentru ca vin preoti la marturisit la mine si-i vad cât sunt de neîmpliniti în misiunea preoteasca.

P.I.: – Au multe lipsuri saracii…

P.A.: – A fost la mine -eram preot la Mânastirea „Dintr-un lemn”. Si a venit un preot acolo, tânar, Gheorghe, dupa ce terminase Teologia, trimis sa stea doua saptamâni trimis sa învete. Parintilor, m-am ocupat de el. M-am împrietenit cu el, ca sa putem discuta tot. Si i-am spus asa: „Parinte, când ma vezi pe mine la Altar ca fac o miscare pe dreapta, sa ma întrebi de ce am facut-o pe dreapta si de ce n-am facut-o pe stânga. Catre lume, catre nu-stiu-ce. Eu am sa-ti explic de ce! Ori îti spun c-am gresit, ori îti spun eu ceva, n-o fac eu degeaba. Întreaba-ma orice!” Si m-am ocupat de el, parinte. Stiti ce mi-a spus dupa doua saptamâni? „Parinte, va marturisesc în frica lui Dumnezeu: în patru ani de facultate n-am învatat atât cât am învatat în doua saptamâni”. Si m-am gândit, când am vazut cât sunt… Si le spun: „Ma, nu faceti, când începeti preotia un lucru pe care nu-l stiti dupa tine. Si îl faci iar dupa tine si ramâne facut asa dupa capul tau. Du-te si-ntreaba!” Mai întâi de toate sa stiti ca mântuirea lui Dumnezeu se capata întrebând.

P.I.: – Da. Cine vrea sa se mântuiasca, cu întrebarea sa calatoreasca.

P.A.: – Sa-ntrebe. Sa întrebe, pentru ca, va spun drept, parintilor, daca si-ar face un preot Liturghia cum trebuie -cum trebuie în sensul si cu traire, sa stiti, parintilor ca ala întradevar capata o libertate de preot si nu-stiu-ce. Dar marea noastra misiune, parintilor… ne-a facut Dumnezeu preoti. Acuma suntem calugari, dar eu stau de vorba si cu preotii de mir. Asa. Sa mântuim lumea cu orice chip. Un preot, parintilor, este un alt Hristos pe pamânt! Liber. Gata, n-am nevoie sa ma motivez. Nici n-aveti voie sa ma-ntrebati. Asta-i adevarul. Pentru ca: Iata, va dau voua puterea de a lega si de a dezlega! Gata! Puterea lui Hristos! Nu poate omul sa dezlege. Si-atunci de-asta va spun: e usor lucru sa faci…? Fa-l draga cu dragoste, acolo, si-l faci… Ai vreo neputinta, du-te si te spovedeste si ramâi mai departe pe drumul tau. Cum va spuneam: nici o nenorocire nu înseamna ceva. Nimic nu este pierdut atâta vreme cât credinta-i în picioare, capul se ridica din nou si sufletul nu abdica. Nu va temeti daca ati gresit! Întrebati si intrati în ordine, imediat! Pentru ca sunt preoti tineri care au facut anul asta cutare, cutare, cutare, sau o data când a facut Liturghia, si pe urma, a doua oara, a facut tot asa, pentru ca n-a întrebat. Si a facut traditie proasta, stiti? Un tipic personal. Foarte grav.

P.A.: – …Foarte grav. Exista întelepciune, exista întrebari, exista un raspuns la întrebarile tale, nu-stiu-ce. Adica nu gresesti atunci când tu faci din nestiinta: gresesti când faci din nepasare. Ca poti sa faci o ironie, poti sa faci ceva gresit.

P.A.: – Nu-mi pare rau ca sunt om batrân. Va rog din toata inima [sa ma credeti]… Sunt foarte bucuros ca sunt de vârsta asta, sa stiti. Da’ nici nu-mi pasa.

P.I.: – Dar de moarte va temeti? Eu va-ntreb ca îmi vine Ignatul si mie.

P.A.: – Parinte draga, va spun: nu pot sa va spun ca am siguranta mântuirii mele. E o mare greseala. Ma tem ca nu ma mântuiesc. Dar nadajduiesc. „Doamne, sunt sincer cu Tine!” Pentru ca, parintilor, suntem în vârsta si e normal: nu ne mântuim prin faptele noastre, orice am face. Numai prin mila Lui. Si atunci, gândul la iad si nadejdea la Dumnezeu (a Sfântului Siluan). Mi-a placut cuvântul… Nadejdea la Mântuitor. Nadejdea la mântuirea lumii. Dar noi, calugarii, avem mari, mari posibilitati.

P.A.: – … vedea ca nu i-a scapat nici o domnita lui Stefan cel Mare, întelegi, stiti, îs în legatura, daca ar fi vorba. Si spunând eu lucrul asta la o mare profesoara, zice: „Da, parinte, dar si treburile neamului mergeau”. El a ramas „Mare” pentru ca treburile mergeau.

Fratele Felix: – Dar problema cu Proscomidia: ca nu mai putem trece la Proscomidie. Asta-i interesanta problema asta.

P.A.: – Ca ce?

Fratele Felix: – Ca daca l-a facut sfânt, nu-l mai putem pomeni. N-ati zis sfintia voastra?

P.A.: – Pai, da. Îl putem pomeni, dar nu la Sfânta Proscomidie. Pentru ca noi ne rugam la ei, nu pentru ei.

F.F.: – Si nu-l dezavantajeaza pe el? Acuma, în cer?

P.A.: – Ei, asta, sa spunem noi, în apararea punctului de vedere, dar nu… Nu mai ma bag în chestii de-astea mari, asta-i o chestie pe care a hotarât-o Sinodul, nu ma pot eu contrazice cu Sinodul acum, întelegeti… Deci nu trebuie sa spunem ca, zic, îmi faceti mie un mare rau, stii?

F.F.: – Da, ca veniti în contradictie cu Sinodul.

P.A.: – A hotarât Sinodul. A fost un punct de vedere si a fost si destula lasitate pe la unii. Ca la un arhiereu caruia i-am spus eu punctul de vedere, pentru ca el m-a întrebat, acolo a tacut. Si soferul i-a spus pe drum: „Asa ti-a spus Parintele Arsenie?” Dar nu conteaza, ca nici nu se prea face caz de Stefan cel Mare Sfânt. Dar a vrut sa fie asa. Ca îi zic toate…

P.A.: – …Sfântul Antonie: „Care e virtutea cea dintâi de care trebuie sa tinem cont?” Si i-a spus: „Smerenia?” „Da, foarte bine”. „Cumpatarea? Curatenia?” „Nu domnule, zice: dreapta judecata”. Ca poti sa strângi un copil în brate din iubire pâna-l omori. Asa si cu caldura: fara dreapta judecata…

Fratele Florin: – Bine, cei care au facut cald aici au facut pentru a fi cald aici pentru sfintia voastra… Despre Parintele Arsenie, în închisoare: Domnul Virgil Maxim -fost detinut politic, azi scriitor- marturiseste, ca fiind într-una din închisorile comuniste, s-a folosit mult de Parintele Arsenie, fiind alaturi în suferinta si în rugaciune. Cu ajutorul sfintiei sale „pâinea cea de toate zilele” a devenit din ce în ce mai duhovniceasca. Domnia sa ne-a povestit ca într-una din carcerile la care a fost supus, a nimerit în aceeasi celula (o camaruta scunda, în care cu greu putea încapea un om; cu atât mai mult doi) cu parintele. În celula era întuneric complet, pe jos era noroi, afara era iarna si ger, iar ei se aflau într-o camasa. Pedeapsa pe care cei doi o aveau de îndurat era de a sta în acel tartar mai multe zile, doar, doar, îsi vor schimba atitudinea principiala. Parintele Arsenie ajunsese acolo cu vreo câteva ore mai devreme. Virgil Maxim, dupa torturi, înfometare, batai, a stat cât a stat în picioare în acea „chilie”, si, obosit peste masura si covârsit de durere, a hotarât sa se culce pe jos, pentru a se odihni. Parintele Arsenie, însa, a fost prompt: „Nu te aseza, a zis, caci am încercat eu mai devreme. Si adormind, m-am trezit tras de picioare, de un înger: «Scoala, Arsenie, daca nu vrei sa mori! Vremea ta nu a venit înca!»”.

Fratele Florin: – E foarte greu, parinte, sa-ti dai seama de dreapta socoteala. Mai ales în pravila. Îti pui problema daca esti obosit sau nu. Sau cum îti dai seama daca esti obosit sau nu. Daca trebuie sa-ti faci canonul în mod obisnuit sau nu.

P.A.: – Draga, m-ai întrebat: „Cum îmi dau seama daca sunt obosit sau nu”… Daca esti obosit, cazi! Cazi mort, nu mai esti obosit, nu se mai pune problema. F.Felix: – Cred ca se referea la iubirea de sine.

P.A.: – Astea sunt întrebari copilaresti. „Te iubesti pe tine?” zice. „Mi s-a dus numele, a placut ce-am vorbit, am facut milostenie…” Curtarea de sine. Si începi sa te consideri un om care ai facut. Draga, nu faceti lucruri ca sa vi le atribuiti voua la mântuire. Faceti binele din inima…

Fratele Florin: – Sa nu-ti faci socoteala: „Uite atâta am, si îi suficient”.

P.A.: – Taceti din gura. Uite de ce: pentru ca prin asta atacati purtarea de grija a lui Dumnezeu, care-i permanenta, si nu-ti dai seama de ea ca-i permanenta si pentru tine. Are El grija!… Te-a înregistrat acolo. Taci din gura, vezi de treaba. Ei, daca reusiti cu adevarat sa înfrângeti acest duh al parerii de sine, care înseamna mândrie, esti un om pe drumul mântuirii. Vin foarte multi baieti aici. Si multi vin la Constanta: „Ma duc sa vad pe fratele Felix…” Nu te lasa deloc!

Fratele Felix: -Stiti, ca am fost la spital, am fost la „boli hepatice”…

P.A.: – Draga, se-ntâmpla si lucruri de-astea. Te duci la spital, va… Vezi ca nu este un staret fara dreapta judecata…

P.A.: – …propriile tale puteri. Ca poti sa-ti ascunzi… „Du piatra aia la o parte!” Ai uitat aia din Pateric? Era o piatra pe care nici 20 de insi nu putea s-o dea… „Da piatra aia la o parte!” Si el s-a dus acolo, si-a nadusit, nu-stiu-ce, si-a dat-o la o parte. Era posibil prin puterile proprii sa faca lucrul asta?… Si-a facut-o. Deci nu se masoara ascultarea cu propria ta putere. Ascultarea poate sa depaseasca puterea… e fenomen, de multe ori.

Fratele Felix: – Si deci, nu ma mai intereseaza ca ma-mbolnavesc?

P.A.: – Nu te intereseaza. Îi spui. Ai libertatea sa spui. „Domnule, nu mai pot, nu-stiu-ce”. Stii… E altceva. Dar a spune „Eu nu vreau sa ma duc, ca nu pot”, asta-i o mare greseala. „Ma duc cu mare placere, preacuvioase! Fac ce pot”. Si acolo sa faci sincer ce poti, sigur ca da. Nu dai câte un pai la o parte… da tot snopul, da toata claia, daca poti. Nu te teme, ma, fratele meu, ca esti foarte vesel la fata, împlinit…

Fratele Felix: – Auziti, parinte: m-am îngrasat aici!…

P.A.: – Foarte bine. Uite, si eu la urma, muncesc, fac, dreg, nu dorm destul, si uite, nu ma lasa Dumnezeu. V-ati folosit din tot ce-am vorbit, nu?

Fratele Florin: – Da. Parinte, ce voiam sa va întreb: daca ai o stare sufleteasca -nu bucurie duhovniceasca, dar esti bucuros de faptul ca esti în mânastire- si cineva de lânga tine te vede ca esti vesel si nu-i convine, îti dai seama ca l-ai smintit. Ce atitudine…

P.A.: – Asculta draga, nu ne intereseaza!… N-am plecat nici pentru lume, nici pentru ca sa ma mândresc ca eu sunt grozav, ca ai pierdut tot. Vezi-ti de treaba. Raspunde-le asa: „Zice-ti ce veti vrea! Îmi pare rau ca nu-ntelegeti marele rost al calugariei. Eu vreau sa ma fac calugar. Faceti ce veti vrea! Va pretuiesc, va iubesc, dar lasati-ma, ca ma cheama ascultarea”.

Fratele Florin: – Eu, de felul meu, în lume, am fost trist, pentru ca simteam ca îmi lipseste ceva. Si cum am venit în mânastire…

P.A.: – Pai aia e! E o stare draceasca foarte prodigioasa pentru draci. Ce stare de întristare, draga, când oamenii-s crestini? Cum va numiti de botez? Fr. Florin: – Florin.

P.A.: – …Îndrazniti! Eu am biruit lumea! Ceea ce înseamna ca si noi putem sa biruim lumea! Lumea din noi. Si ce mai conteaza ca are parerea cutare si cutare, care a dus o viata în lume, de prietenie si de lucruri frumoase? Domnule, faptul ca te-ai dus la mânastire nu are decât sa-ti foloseasca. A facut-o cutare… Si a ajuns la mântuirea lor… Taci din gura, vezi de treaba… Si puteti sa-i pomeniti…

Fr. Florin: – Parinte, ce voiam sa va întreb: faptul ca el se simte stânjenit de tine, te jeneaza si-ti taie… si te gândesti ca de ce e suparat, si cauti sa-l împaci, sa-l… si nu te mai ocupi de tine ca persoana. Te gândesti la tine, ca marea majoritate a timpului, banuiesc ca în viata calugareasca este o urmarire a propriei tale persoane. Te urmaresti în ceea ce faci. Dar când cel de lânga tine îl supara bucuria ta, sau faptul de a fi mai vesel, mai optimist, deci trebuie sa te ocupi de el. Atunci cum sa faci sa-l împaci? Sa te ocupi în continuare de tine sau sa cauti sa-l împaci pe el?

P.A.: – Te ocupi în continuare de tine. Pentru ca s-ar putea ca el sa fie dificil. Draga, asculta ce-ti spun: ceva din el îti spune ca tu faci bine. Ca vede ca tu nu te duci nici la hotie, nici la curvie, nici la nu-stiu-ce. Vede ca esti un om care lupti cu tine si ai reusit oarecum sa birui ceva!… Si îl folosesti. Nu-i spui nimic. Bine, dati-i toata atentia. De aceea v-am spus: „V-am spus cutare. Dar acum scuzati-ma, ca ma duc la ascultare”. Fr. Florin: – Ei, da, dar iata ca ascultarea ta e în aceeasi camera cu el

P.A.: – …si sa fiintezi într-o voie îngereasca, adica transformarea care este. Taierea voii este un mare lucru, dragii mei, sa stiti. Nu neglijati lucrul acesta. Fr. Florin: – Taierea voii trebuie si în lucrurile mici, nu? De exemplu, te ocupi, citesti ceva, si te trimite cineva: „Du-te si-mi adu’ ceva!” Trebuie sa cauti si atunci, sa-ti întrerupi lucrul si sa te duci, nu?

P.A.: – Te duci si-i dai ceva. Tu primesti plata, ce esti prost? Pentru atâta lucru sa nu primesti plata? Pentru ca, daca nu te duci, da-ti seama ce lucrare grozav de mare e la dracu’! „Tu-mi poruncesti sa ma duc, dar ce sunt sluga ta?” Gata! Daca e taierea voii, e taierea voii. Era un parinte într-o mânastire -batrân. Si îl trimeteau, unul într-o parte, si când se ducea acolo: „Du-te-n cutare loc!” Se duce: „Du-te, …”, altul… Si uite-asa îl frecau. Si i-a spus Sfântul Ioan Scararul, care înregistra toate aceste…: „Parinte, nu te smintesti ca te trimit tot…?” Zice: „Nu ma smintesc, parinte, ca astia mi-au spus aici când am venit ca ma ispiteste treizeci de ani. Si acum consider ca ma ispiteste… Ma duc unde spune…” Si-a murit dupa 15 ani. Si a zis la moartea sa: „Multumesc de voi si de Dumnezeu ca cu ascultarile voastre m-ati mântuit”. Mântuirea, draga, nu-i intrarea într-un târg, nici într-un scaun regesc. Este în cerul lui Dumnezeu. Uite, du-te unde te trimite, ce sa mai discutam? Ca nici nu putem sa discutam detaliat care-i ascultarea. Ascultarea: Gata! Taierea voii. Fr. Florin: – Deci nu esti încadrat în niste baremuri fixe.

P.A.: – Fratiile voastre vedeti? Observati ca asta e partea cea mai grea în mânastire? Taierea voii! Si daca ai stii ce plata primesti… Pentru ca taierea voii e caracterizarea calugarului, nu altceva. Curatenia: aia si-n lume, nu te duceai la femei… Si în lume erai sarac. Si în lume te sileai sa nu fii bogat, sa nu-stiu-ce. Dar taierea voii, asta e ceea ce nu este în lume.

P.A.: – …un bandit, Balta, si omora, intra-n beci, cum erau beciurile atunci. Tragea cu pusca-n butoaie, îsi batea joc. Si umbla cu doi-trei câini, si cu o muiere nenorocita, care era amanta lui, si cu banda, care înconjura mânastirea. Mare stricaciune, mare primejdie!… Si un arhiereu a vrut sa vina aicea, pentru slujba. Dar s-a îmbracat în mirean ca sa poata sa ajunga, ca sa nu-l cunoasca. Si, în sfârsit, a pus rugaciune, Acoperamântul Maicii Domnului, de marti seara spre miercuri, ca sa rezolve problema. Si în câteva saptamâni, l-a omorât Dumnezeu pe Balta.

Fr. Felix: – L-au împuscat astia cu mitraliera.

P.A.: – Stiu toata chestia, cum a murit. L-au prins, l-au… stiu. Si atunci a ramas traditie în mânastire sa se faca priveghere pentru apararea mânastirii, în toate zilele de marti spre miercuri. Se pastreaza traditia.

P.I.: – …si între timp s-a facut casa asta. Are brutaria în spate, acolo, în capatul celalalt. Si pe urma, primii locatari care au fost aici au fost Parintele Ioil Gheorghiu, în peretele acela, si aici Parintele Petroniu. Si în chilia asta a stat pâna a plecat în Sfântul Munte, prin ‘78. El aici a scris niste… cartea scrisa de sfintia sa aici -de fapt el nu prea a vrut sa scrie carti, desi era foarte capabil, dar a scris o carte pe care am tiparit-o noi

P.A.: – …satana e iritat. Si atunci eu le-am spus o întâmplare, adica le-am spus asa (le-a placut foarte mult): ca un oarecare, dupa Înviere, era foarte trist. „ De ce esti trist, domnule? Ce esti trist, ma? A înviat Hristos!” „Cum sa nu fiu trist, daca si eu am facut minuni, dar pe mine nu m-a rastignit nimeni…?” Le-a placut foarte mult. Adica nu-L rastignesti decât pe Cel care, de fapt, l-a ucis pe satana. Nu merge chiar asa, ca faci te miri ce pe colea. „Nu m-a rastignit nimeni pe mine, desi am facut minuni”. De-aia era trist.

P.A.: – …câtiva studenti, m-au… fara veste, asa, … si asta nu prea mi-a placut, a venit si televiziunea.

P.I.: – V-ati dus la studenti în Bucuresti.

P.A.: – Eu eram în Bucuresti, invitat de Parintele Coman. În sfârsit, mi-au pus o serie întreaga de întrebari, acolo, si fara veste asa… N-am fost multumit eu, dar n-am avut ce sa fac. Si îmi amintesc ca am spus ca sunt de origine macedonean, cum ca tatal meu, cât a mai ramas de macedonean (pentru ca, bunicul, daca a venit din Macedonia cu mii de oi, a venit cu doi copii, dar fara sotie, s-a casatorit în România si l-a nascut pe tata. Tata, iar, casatorit în România, a luat pe mama, care-i de origine ardeleanca si deci, cât a mai ramas macedonean…? Sa zic asa, prin firul asta si-l despicam în mai multe… Însa nu prea ma interesa chestia asta). Si m-am trezit la mânastire, la Techirghiol, cu doi preoti foarte seriosi (am apreciat asa…50 de ani, macedoneni): „Uite ce e parinte, noi suntem cu gândurile cele mai serioase, vorbim serios, vrem sa va facem Patriarhul macedonenilor”. Eu, când am auzit…: „Fiindca sunteti macedoneni, domnilor, uite ce va spun: mai întâi, nu primesc, pentru ca eu nu cunosc dialectul decât foarte, foarte putin, ce tin minte de când eram mic, de la tata. Si tata a murit de foarte tânar (la cincizeci si ceva de ani, dar eram noi mici). Mai colinde, mai… asa. Una. Si n-as putea sa fiu eu -nu e vorba de orgoliu personal- patriarhul macedonenilor, si eu sa nu stiu dialectul. Va dati seama!… Al doilea: nu-i de mine: nu ma simt în stare. Al treilea: „Dumneavoastra credeti ca-i usor sa te lupti cu grecii? Si parca ma vad singur p-acolo prin Serbia… Trebuie sa se faca o catedrala mare în Serbia”. „Facem noi tot”, zic ei. Si eu asta am crezut ca pot sa faca. „Si ma lasati prin Serbia pe acolo”. Sunt sigur ca daca primeam lucrul asta, erau lucrurile încurcate si prapadeam pe-acolo, prin…” Ma prapadeam pe-acolo, cu razboiul asta, stiti ce-a fost, a fost razboi serios si moarte, nu gluma, stiti? N-am primit. În sfârsit, eu am insistat sa nu insiste. Si zice: „Dar, totusi, vrem sa facem o mare catedrala în Constanta. Si va chemam acolo ca sa binecuvântati, când se termina”. N-am mai fost informat ca ar fi facut ceva. Cam stiu ce biserici s-au început prin Constanta. Asa. Asa cu macedonenii. Ei, nu-i usor sa îi scoti de la greci.

P.I.: – Cu grecii e greu de luptat.

P.A.: – Chiar în Sfântul Munte. I-au facut cetateni greci pe toti, si „Ce român? Ce sârb? Ce …?” Au uitat ca erau tarile acestea care garantau acolo -vorbesc de România, care a carat acolo, si mai ales, a facut la biserica asta, Sfântul Pantelimon, ruseasca, biserica de la temelie e facuta de Neagoe Basarab, de români de-ai nostri. Am fost la o mânastire, care-i acolo în centrul ala unde este si comandamentul Sfântului Munte. La Careia. Si am mers prin spate, pe-acolo, pe la magazinele alea, pe acolo, pe carari, cu Parintele Iustinian, si niste sfinti români, într-un fel pe dedesubt pe acolo, atât de mititei, bagati, pictati pe acolo, care… Si mari ctitori au fost românii acolo. Parintele Iustinian s-a luat de ei, stii? Ala nu prea putea sa reziste, pleca capul, si nu-stiu-ce. „Lasa-i domnule, acuma. Sfintii ramân tot sfinti, n-avem ce sa le facem. Si nu te poti lupta cu ei, cu nici un chip”. Va spun ca eu am avut si niste cunostinte, asa, cu greci, niste oameni ai lui Dumnezeu, fara discutie, mi-a placut tare mult de ei. Mi-au pus zeci si zeci de întrebari, m-au gazduit pe mine si pe parintele, acolo, vreo doua zile, sau trei, si-am cunoscut Atena -îti spunmai bine ca Bucurestiul. În fiecare zi plecam dimineata, puneam centurile la masina -cu masina lui, stii-… Ne-a dus… Vorbea si româneste. Mai stricat, asa…

P.I.: – Era macedonean?

P.A.: – Nu. Grec, grec sadea. Nicolae. El era suparat ca fiul lui e în America si s-a facut jidan. Iova o chema pe nevasta-sa, foarte cumsecade. Plecam si mergeam prin Grecia… Asa ca am vazut, fara sa vreau, Grecia. Atena am vazut-o toata. Tesalonicul pe cât a fost cu putinta. Dar Atena… am fost peste tot. Acropolele l-am vazut… Ne-am dus pe-un munte, acolo, dar nu departe de Acropole, pe un munte, unde era o bisericuta, drept în sudul muntelui. Dar acolo era si restaurant, era si… Era si un… aparatul asta, care apropie, mare, o luneta de-asta. Si am vazut Acropole ca si cum eram acolo, stiti?

P.I.: – Cum vi s-a parut Muntele Athos? Cum vi s-a parut, asa în mare, în sens duhovnicesc? Si ei trec printr-o criza…

P.A.: – Parinte, da, trec printr-o criza, ei. Nu este chiar usor. E lipsa de personal si la ei. Însa unii au insistat foarte mult, am gazduit într-o mânastire, numai de intelectuali: ingineri, medici… Si erau acolo, ei au facut planul la mânastire, ei au facut planul bisericii, ei au facut tot. Si tare le-a placut de noi, asa, am fost într-un fel, destul de liberi cu ei la discutii… Si într-adevar, sunt si ei într-o criza, sunt într-o lipsa, asa… Mentin, mentin slujbele…

P.I.: – …Ei! Si acolo s-au încuibat?

P.A.: – Era prieten cu el. La Constanta, cumva… Cu Visarion.

P.I.: – Aud ca-i bolnav, aud ca-i paralizat. Sau numai vorba merge?

P.A.: – S-ar putea, dar cert este ca oamenii astia acuma, care sunt… toti sunt simpli… Ca foarte multi s-au mai spovedit la mine si eu am refuzat sa mai… doua capetenii sunt, doua grupuri. Unul condus de o femeie, asa, Elena, si unul de un baiat, care-i cântaret: Constantin Paduraru. Domnule, de când m-am dus eu la Techirghiol, când am auzit… am vazut ca nu e-n regula. Si un parinte zice: „Ce-i cu visarionistii aia, parinte?” Eu când am auzit asa am înteles ca si preotii… Era si un parinte de la biserica greaca, asa, în sfârsit…

Si acuma e cu episcopul, episcopul, care nu-i menajeaza, dar nici nu ia masuri tari, decât aduna material, informatii… E în lupta seful asta al lor cu preotul care… un parinte foarte bun, Parintele Gheorghita… eu l-am sustinut în facultate… duhovnic… un preot foarte vrednic, de la biserica Sfântul Ioan Botezatorul. Si s-a sesizat si episcopul, si în sfârsi peacolo. Si acuma ala mi-a trimis un pomelnic sa-l pomenesc, ca vrea sa-l omoare. Adica vrea sa-l omoare pe preot, stii?

P.I.: – Cine, astia, visarionistii?

P.A.: – Visarionistul asta, da. Venea cu casetele în biserica, cu oamenii lor în biserica, pentru ca nu-i mai primesc preotii. Asa. Sa se spovedeasca dupa dispozitiile aluia, numai la cutare… Eu eram unul care eram vizat sa se spovedeasca la mine. Eu, când am auzit chestia asta… Poate sa zica… Nu. Si în sfârsit, problema asta visarionista este… Mai ales în Constanta, în oras, si, oarecum si în orasele vecine: Mangalia, nu-stiu-ce.

P.I.: – Aici la noi în Bucovina poate mai toti…

P.A.: – Prost este ca… a început si asta de la Vladimiresti, ca e Ioan Evanghelistul, ca nustiu-ce.

P.I.: – Da, ca-s sfinti… Ei se numesc ca „eu îs sfântul cutare, tu esti sfânta cutare”…

P.A.: – Si lucrul asta nu-l spune decât la cei mult apropiati lui, convinsi ca trebuie sa le spuna fara teama ca cine este el. Si tocmai una d-aia, o inginera, nu stiu ce era, tocmai aia a venit si mi-a… care când a auzit, femeie serioasa…

P.A.: – …domnule! Sa asculte de preotul paroh, acolo!

P.I.: – Face o separare, o separatie de…

P.A.: – Baga casetele în biserica si asculta casetele lui.

P.I.: – Propaganda… în biserica…

P.A.: – Astia aveau colti, contraziceau preotii… nu putea sa se duca oriunde… decât unde erau dirijati sa se duca… si, sigur, chestii d-astea. A provocat ilaritate, adica a provocat nemultumire, a… Asta, Gheorghita, i-am spus: „Fii atent, ca ai sa te…” Nu m-a ascultat, si pâna la urma urmei, a vorbit în biserica, zicând: „Nu mi-am ascultat duhovnicul, pe Parintele Arsenie de la Techirghiol! Nu l-am ascultat, si am facut o greseala!” Asa. „Iau sabia, si… de-acuma mi-e deschisa, si nu mai crut nimic! Uite ce mi-a facut Nuti: a luat atitudine, asa, frontala…” Însa sunt doi preoti la parohia aia. Si unul s-a împrietenit cu asta, cu cântaretul asta, un baiat cu tupeu, cu nu-stiu-ce.

 

P.I.: – Acum, ca sunt si fratii astia mai multi aici, ucenici ai nostri, Parintele Serapion e vecin aici si ne-ajuta la Sfânta Spovedanie, ca suntem într-o… cum stiti, ati observat peste tot: nu mai dovedim cu spoveditul. Vorbesc de mireni. Acuma, fiindca e post, e mai usor, dar…

P.A.: – De lucrul asta ma plâng si eu…

P.I.: – …cum ati vedea o ameliorare a crizei de duhovnici în tara? Am vazut asta si în Muntele Athos, si oriunde, dar cum s-ar putea? Tineretul e prea tânar… Generatia de mijloc, cam care am fost eu cu parintele Victorin, cam pe la 60-65-70 de ani, suntem cei care ne-au scos cu decretul la comunisti.

P.A.: – Câti ani aveti, Parinte Serapion? P.S.: – 69.

P.A.: – E generatia care ne-au sacrificat când a fost cu decretul, în 1959-60.

 

CASETA 3

P.A.: – … si nu esti singur aici, sunt atâtia care fac toate aceste lucruri. De aceea bine am zis, când am zis, de ce am zis, cum am zis: Sa fiti statornici. Asta-i ultimul cuvânt. … bucurati-va de mânastirea asta. Mânastirea-i buna, are privegheri, are slujbe în toata noaptea, are Liturghie în toata ziua, are padure unde mai respiri aer curat.

– Parinte, avem Sihla, aici, la câtiva kilometri. Putem sa mergem fara blagoslovenie de la parintele staret?

P.A.: – Nu va jucati cu blagoslovenia! De ce fara? Zi-i asa, din când în când: „Parinte staret, dati-ne si noua voie, din când în când, nu astazi, când o fi mai posibil sa mergem si noi catre Sihla. Mai ne racorim prin padure, nu-stiu-ce”. Si n-o sa fie câinos, sa nu-ti dea voie. Dar nu va grabiti cu tot dinadinsul sa plecati pe la schituri. … parinte”, zice, „avem un preot foarte rau. Da’ tinem la el, parinte, ca-i al nostru”. Ei, poftim! Dar daca ar fi fost bun? Tineau la el chiar daca era rau.

Par. Ioanichie: – Am auzit ca nu-i mai împartaseste asa des la Vladimiresti. Asa am înteles.

P.A.: – Dar nu-i asta primejdia. Problema e ca au intrat în erezie. Îmi spunea cineva ca „uite-asa misca paharele la bucataria lor!” Spiritism! Si cred în reîncarnare.

P.A.: – [Parintele Ioan Iovan] trimite lume si le zice „Duceti-va la Techirghiol, la fratele meu, Parintele Arsenie”. Ce frate?! Lasa-ma în pace, domnule… Toata viata mi-a facut amaraciuni. Eu am stat cu el de vorba în închisoare, si îi umbla mintea pe unde nu te gândeai…

P.I.: – Îmi spunea Parintele Bejan despre disputele cu Parintele Ioan…

P.A.: – A fost intrigant. Îl acuza pe Patriarhul Iustinian, când eram în închisoare, si-l ataca pentru faptul ca a dat ordin preotilor sa spuna la oameni ca pot munci si Duminica. Asa era sub comunism: te lua la însamântari, la nu-stiu-ce. Si i-am spus: „Asculta, parinte, un patriarh are voie sa faca niste derogari pentru salvarea situatiei. Pentru ca înainte erau prigoane mari, iar bietii episcopi faceau pogoraminte foarte mari. Bunaoara, un episcop, foarte bun, avea necazuri cu împaratul, iar acesta era împotriva lui, caci era, în ascuns, un mare dusman al crestinilor, dar nu mai avea ce sa faca, pentru ca erau de acum mult prea multi. Si nu putea sa-l mai prigoneasca pentru ca ducea o viata cuvioasa. Si atunci unul din sfetnici îi zice împaratului: „Daca vreti sa-l prigonim, sa-i gasim o vina dintr-ale lui, dintr-ale Bisericii”. Si acolo sarutarea mâinii împaratului era o obligatie din partea episcopilor. Zice împaratul: „Da, da, e buna ideea, dar cum sa facem?” „Uite cum facem: în sala tronului pune tronul mai în fund. Si umple drumul de la usa pâna la tron cu covoare cu cruci pe ele. Sa-l chemam pe episcop. Daca vine, îl învinuim ca a calcat crucile. Daca nu vine, îl învinuim ca n-a vrut sa sarute mâna împaratului. Si-l cheama pe episcop. Eparhul, când vine si vede covorul cu cruci, îngenunche, saruta crucea, paseste peste ea, peste restul covorului, si saruta si mâna împaratului. Si n-au avut ce sa-i mai faca. Dar vezi la ce umilinte erau supusi? Deci, un patriarh, n-are voie sa spuna la oameni ca pot munci si Duminica? Duminica, mai întâi de toate, este sarbatoare oficializata abia la Sinodul de la Niceea, la 325. Din traditie se tinea Duminica, nu erau legi. Si i-am spus Parintelui Ioan: „Ia, asculta, dar tu nu calci un canon?” „Eu?” „Da. Este un canon care spune asa: la preotul tânar sa nu se împartaseasca maici. Iar matale erai, la 22 de ani, preot la maici. Si te-a oprit cineva? Asculta, Ioane, daca nu te smeresti, praf si pulbere te faci! Noi nu trebuie sa cedam la gusturile si capriciile oamenilor”. Oricum, a facut multe, nici nu ti le mai spun. Si acuma, l-a iertat Iustin, Patriarhul, la interventia unui ierarh, si l-a recunoscut. I-a ridicat caterisirea.

P.I.: – Dar, ce e mai grav, am observat ca si la greci au început sa se împartaseasca fara spovedanie. Îi împartasesc în fiecare sarbatoare, si fara rugaciuni de împartasanie. S-au laicizat mult. S-a savârsit o desacralizare a Sfintelor Taine.

P.A.: – Au un principiu stupid: sa te împartasesti pentru a recupera timpul cât ai stat neîmpartasit. Este, oare, vreun moment, vorba de cantitate? Nu.

P.I.: – Si la rusi am vazut treaba asta. Multi se împartasesc aiurea. Dar nu chiar ca la greci. La greci este o profanare a Sfintelor Altare. Este, mai bine zis, o influenta catolica. Ei zic ca fug de catolici cât colo. Si când cati, îi imita pe catolici.

P.A.: – Dar rusii, parinte, mai au si alta: daca hirotonesc un preot, acesta are voie sa marturiseasca fara hirotesia de duhovnic data de arhiereu. Când a fost patriarhul, nu ultima data, ci mai înainte de asta, mi-a dat un Arhieraticon cu dedicatie. „De ce îmi dati mie asta, Preafericite? Ce sa fac eu cu el?” Dar episcopul de Constanta zice: „Nu se stie, nu se stie…” „Ce sa se stie? Doar n-o sa ma faca episcop la 80 de ani. Cum sa nu se stie?”

P.I.: – De asemenea, am observat, chiar la greci, ca ei nu tin deloc condica anuala. La noi tot se mai tine. La ei, însa, deloc.

P.A.: – Parinte draga, canoanele sunt niste trasoare foarte bune pentru orientare. Ca tu folosesti canonul cum vrei, mai întelegem. Dar sa-l neglijezi, asta nu e voie.

P.I.: – Dar, cum vi se pare miscarea Parintelui Ioan de la Recea?

P.A.: – Eu numai din auzite mai stiu ceva. Exagereaza cu deasa împartasanie, asta e clar. Nu i-a iesit din cap. Parinte, si eu as putea spune ca uneori împartasesc des, dar pe un temei. Eu împartasesc maicile, mai ales în Postul Pastelui, si la doua saptamâni.

P.I.: – Da, sunt calugarite, fecioare, în duhul Sfintilor Parinti, e altceva. Dar la dânsul, acolo, la Recea, mai e ceva dubios: si-a bagat coada o miscare de binefacere, care are un caracter secret, care a facut acolo un azil de batrâni, un cap de pod pentru cei din occident. Nu-i lucru curat acolo. Si unii spun si altceva.

P.I.: – De miscarea Parintelui Ghelasie de la Frasinei ce ne spuneti? Se amesteca Ortodoxia cu ideile budhiste, cu reîncarnarea, cu plante, cu radacini, cu buruieni…

P.A.: – Cu pâine harica (parintele râde).

P.I.: – Iei faina, o înmoi si usuci la soare, apoi la umbra, o manânci si zice ca dupa aceea ai har în tine.

P.A.: – Felix e împotriva lor.

P.I.: – Si eu sunt împotriva lor. Eu am vazut o carte a lor, o am în casa, dar nu o mai gasesc. „Isihasm” se numeste. El are multe carti.

P.A.: – E scrisa marunt, nu se poate citi.

P.I.: – Nu numai ca marunt, dar nu întelegi ideile. Totul e pus cu litera mare si, sus, numele lui, apoi titlul cartii: „Isihasm”; mai jos: „Dialog în absolut”, si mai jos: „Editura Axis Mundi”. Asta înseamna „Editura masonica mondiala”. Ca sa stiti. Noi suntem informati în privinta aceasta. Si el colaboreaza cu ei, iar cartea înauntru e plina de însemne budhiste si yoghine: yin si yang, idei de reîncarnare, nici un citat din Biblie, si o semneaza „Ghelasie”. Ati auzit de carti din acestea? Iar pe coperta cartii, culmea, pe coperta mare a cartii, apare steaua lui David si semnul masonic pus ca un blazon, ca o sigla, peste Duhul Sfânt. Deci Duhul Sfânt este cenzurat de sigla masonica.

P.A.: – E ceva amestecat, parinte.

P.I.: – Ceva… Doamne! Si erau cei doi de la Râmnicu Vâlcea, iertati, am vorbit cu ei -eu sunt îndraznet. N-a facut nimic! Am vorbit si cu Înaltul de la Iasi.

P.A.: – Steaua lui David, sa zic asa ca sa fiu înteles, este adoptata de evrei. E „crucea” lor.

P.I.: – O fi de evrei, dar nu trebuie sa o pui peste Duhul Sfânt.

P.A.: – Dar, David, parinte, când a facut steaua aceasta n-a facut-o fara rost, a facut-o Împaratul David. Uite de ce (sa ma scuzati ca va dau o mica explicatie): steaua lui David, când a facut-o el, a considerat ca fiinta omeneasca este în fruntea tuturor lucrurilor creatiei lui Dumnezeu. Si, atunci, el a vrut sa prinda aici omul, care înseamna si femeie. Si, atunci, pentru om, care e tare în umeri, a facut triunghiul cu baza în sus. Un triunghi echilateral. Pentru femeie, care e mare în solduri, pentru nasteri, a pus triunghiul inversat. Si aici e om si femeie. Are o motivatie, numai ca noi nu o acceptam, pentru ca evreii, propriu-zis, nu se astâmpara cu tot ce fac.

P.I.: – Deci, cu Ghelasie, stiti ceva anume? Nu cumva este înrudit cu cazul de la Pucioasa? Eu vad ceva dubios. A spus Parintele Staniloae -va spun ca sa nu uit-, înainte de a muri cu vreo câteva luni ceva: fusesem pe la el, si printre altele spunea si aceasta: „Parinte, avem, în Biserica Ortodoxa Româna sapte cazuri grave care ne îndeparteaza de Ortodoxie”. „Care sunt aceste cazuri, parinte profesor?” „Vladimirestiul, cu toata miscarea lor; al doilea, miscarea de la Mânastirea Recea (a pus-o separat); miscarea cu tatal, fiul si cu duhul sfânt, cu aceia, Gherasim si Arsenie de la Cocosu; Visarion, visarionistii, despre care ati vorbit; Ghelasie de la Frasinei; si Pucioasa. V-am spus, sunt sapte cazuri în care Biserica trebuie sa ia niste masuri. Noi nu putem sa lasam asa.

P.A.: – A aparut si Pucioasa aceasta… Eu, i-am cam amenintat pe astia, le-am spus la cei care îi sustin ca Visarion are ceva legaturi cu Pucioasa.

P.I.: – Are si cu Vladimirestiul, sa stiti.

P.A.: – Si i-am cam speriat pe preoti. Am fost întrebat, de fapt, de o ziarista care a fost directoare la Europa Libera, care e o fiica duhovniceasca de a mea. O fata buna, o femeie cumsecade.

P.I.: – Doina Alexandru?

P.A.: – Asta, Doina Alexandru. De fapt, Dorina Alexandru.

P.I.: – A venit la Galati, înapoi?

P.A.: – Îsi face casa la Costinesti. M-a întrebat despre Pucioasa, si i-am spus asa: „Daca am pune într-un vas de reactie elementele de la Pucioasa, prea multa pucioasa ar iesi!… Adica niste pucioasa si nimic mai mult. Ce-au vrut sa faca? Irineu [Bistriteanul], asta, îmi era fiu duhovnicesc. L-am salvat pe omul asta, parinte, când era diacon, dintr-o stare sufleteasca foarte interesanta. Si l-am salvat foarte simplu: i-am zis: „Schimba-ti punctul de vedere, domnule!” Si si-a revenit. Si mi-a ramas apropiat sufleteste. A retractat, s-a pocait, s-a schimbat. Vorbeam cu Preasfintitul Vartolomeu Anania: „Parinte, zice, îsi vede de treaba, si-a recunoscut greseala.” Nu poti sa-l condamni. A fost racolat de tânar.

P.I.: – Eu m-am mirat tare de cazul Frasinei: cica vin sute de studenti, si-i hraneste cu turta uscata la umbra. Staretul tace…

P.A.: – A atacat un student, odata, problema: am citit un articol foarte frumos, si-l acuza pe Ghelasie de multe lucruri. Eu am niste studenti la Constanta, care i-au fost ucenici: miau adus si mie o turta: sta pe masa, acolo si se usuca degeaba. Si i-am întrebat: „De ce o numiti turta harica? Hristos a facut Sfânta Împartasanie cu «artos», cu pâine, care este pâine dospita, dupa Legea Noua, nu «azimos», dupa Legea Veche. Legea Noua e cea cu pâinea desavârsita, care era Hristos”.

P.I.: – Hristos a mâncat pâine, cu peste si cu fagure de miere, si a mâncat pâine normala, nu turta jidoveasca.

P.A.: – „Si de ce veniti cu elemente de-astea? De ce semanati confuzie cu «pâinea harica»? N-avem destule? Ne-au zis ceva Sfintele Sinoade despre astea? De ce inventati?”

P.I.: – Nu pune accent pe Sfânta Împartasanie. Nici nu pomeneste. Si o mai avem pe maica „Veronica” cu budhismul ei, si echipa e completa. Cum vedeti lucrurile acestea? Eu am tot facut presiuni: i-am spus si Înaltului de la Iasi, i-am aratat cartea, si mi-a zis ca sa i-o dau. Zic: „Nu, ca mi-o luati, si pe urma pierd dovada”. „Pai sa facem un memoriu catre Sfântul Sinod”. „Facem”, zic. Dar ce s-a întâmplat cu memoriul, nu stiu, ca nu mi-a mai zis nimeni nimic.

P.A.: – Nu se face nimic, pentru ca e de competenta episcopului locului. Iar acesta motiveaza, precum Casian (caruia i-am zis: „ Daca va prind cumva ca îi menajati si nu va aparati cu vitejie de eresuri si inovatii, sa stii ca rupem relatiile”), ca nu are curaj. „Maica” Veronica are niste paznici îndraciti, care l-ar fi amenintat pe Casian ca daca se leaga de ea, îl arunca în Dunare. E lucrare diabolica. Sa ma ierte bunul Dumnezeu, dar astept sa moara si asta. Altfel, nu stiu cum se poate rezolva. Si are o mânastire frumoasa, curata, si organizata, si cu asta speculeaza. Dar fetele sunt defectate: „Sfânta Veronica” si alte asemenea. Si mai prost e ca stiu multe amanunte legate de maritisul ei. Macar sa se fi smerit.

P.I.: – Gigel face un fel de liturghie, cu un ritual specific al lor, amestecat cu spiritism, acolo în Braila, si se lauda cu asta. Îl stiti pe Gigel.

P.A.: – Cum sa nu? I-am fost duhovnic. Si a avut niste parinti minunati, care la un moment dat s-au calugarit amândoi. El si Veronica au apelat la mine sa-i spovedesc când erau împreuna. Si i-am refuzat: „Practic, va iert, dar veti continua în pacat”. Macar sa va vad pocaiti, si apoi discutam. Si asta acum treizeci de ani. Si acum câteva zile mi-a scris Gigel. Nu l-am mai vazut de la proces; a fost si el în „Rugul Aprins”. El era cu studentii arhitecti pe care îi întretineam duhovniceste. Si a avut un accident cu masina si avea nevoie de bani. I-am trimis vreo 200.000 de lei, ca nu erau bani multi. Si au trecut câteva saptamâni si am primit raspuns, ca-mi multumeste si ca va veni la Techirghiol. N-a venit când a spus ca vine. Am auzit ca face pe preotul pe undeva. Dar cu spiritismul n-ajunge dreptate. E tentant, e drept, sa stai de vorba cu mortii, care de fapt sunt draci, si e o chestie sa vezi miscându-se paharul de unul singur. Si dracii fac asta ca tu sa crezi ca vorbesti cu sufletul mortului. Parca ei sunt de capul lor acolo!… Stiti ca Saul a fost, din punct de vedere al legii lor, împotriva spiritismului. Iar în Lege este scris ca cei care se ocupa cu asta trebuie omorâti. Iar Saul, când era prizonier la filisteni, a facut spiritism. La întrebat pe Samuel, iar „Samuel” i-a raspuns: „Astazi vei fi cu mine”. „Cu mine”, adica cu dracul. Iar în ziua aceea s-a sinucis. Si l-a luat „Samuel”, adica dracul. … „ … a murit”. „S-a pregatit?” „Nu, nu”. „Dar macar sa te interesezi daca era credincios, daca nu era împotriva lui Dumnezeu, ca macar sa-l pot pomeni”. „A fost credincios, dar era nepregatit“.

E greu cu spovedania. S-au facut nunti, parintilor, de mi-e si frica, si urât, sa va povestesc. S-au facut cununii cu unul din miri mort.

P.I.: – Doamne, n-am mai auzit de asa ceva!…

P.A.: – Va dati seama?… Preotul ala l-a cununat, dar el era mort…

– Au savârsit Tainele la morti?!

P.A.: – Nu-i voie cu nici un chip! Nici pentru copii nenascuti, nici pentru cei nascuti, morti sau care au murit. Fereasca Dumnezeu! Daca-i asa, ne ducem la cimitirul turcesc si îi facem crestini pe toti. Si la jidani, si la toti. Domnule, exista un cuvânt, chiar la Parintele [Nicodim] Sachelarie: „Sufletelor moarte nu li se poate administra nici o Taina”. Gata.

– Dar ce parere aveti de preotii care deschid cartea si ghicesc?

P.A.: – Acestea sunt niste lucruri foarte condamnate. E ghicire. Întelegeti, merge la vrajitorie. Sa te servesti de cartile sfinte este cel mai grav lucru. Avem foarte dese cazuri.

P.I.: – Îti spun: „ai sa te mariti, ai sa te-nsori”…

P.A.: – Da, da, în duhul diavolului. Lucreaza diavolul în ei. Foarte grav. Acuma, va închipuiti, eu, cu barba mea, ce zic când vin la mine: „Parinte, am venit sa-mi deschideti cartea”. Mai, când aud de chestia asta, le si zic: „Ar trebui sa va dau afara. Ati venit la vrajitor, sau ati venit la preot? Te-am înteles în necazul pe care l-ai avut, nu-stiu-ce, îti citesc rugaciuni, în genunchi îti citesc rugaciunea, dar asta e prea mult”. Ei, vine o femeie, cu o alta femeie, sa le „deschid cartea”. „Cum sa o deschid? Asta o fac vrajitorii! Nu e voie!” „Da, zice, dar mi-ati deschis-o mie!” zice ailalta. Când am auzit, sannebunesc si mai multe nu. Mi-a venit în minte sa o si întreb: „Si cum am facut, domnule?” „Ati îngenuncheat si ati citit…” „A…, pai am deschis sa citesc rugaciunea, nu sa-ti ghicesc”. Cu toate ca uneori mai zic si pe de rost rugaciunile. Sa fiti împotriva acestor lucruri! Este un parinte la noi, în comuna Limanu, care e batrân. Deschide cartile, baga femeile în altar, acolo le deschide cartea… Va dati seama ce râs si batjocura!… Sa fereasca Dumnezeu!

– Este unul aici, de vin femeile si-mi spun: „Parinte, ce-mi spune el e adevarat. Asa cum spune el”. Mai mult, face multe binefaceri, milostenii, cu banii pe care-i câstiga acolo. Si oamenii spun ca el nu cere bani.

P.A.: – Adevarul este ca cele prost agonisite sunt bine împartite. Nu este voie sa faca acest lucru! Nici nu e voie sa dea la biserica asa ceva.

P.I.: – Asa e, sunt bani blestemati. Chiar daca face biserici cu ei.

P.A.: – Nu ne intereseaza ce face cu banii astia. E vorba ca are un sistem mârsav de a aduna banii astia, stiti?

P.I.: – Dar acuma sa va mai înteb ceva: ce ziceti de mânastioarele noastre? Vin tinerei din acestia, multisori. Copiii toti îs buni, bine intentionati, dar nu prea au rabdare. E nestatornicia asta. Ce parere aveti despre ei? E o boala a vremurilor de astazi? Au plecat în Sfântul Munte vreo treizeci de la noi. Si vin înapoi. S-au suparat si grecii pe ei, ne-am suparat si noi, ce-i de facut?

P.A.: – Parinte, am fost întrebat, în „Convorbiri duhovnicesti”: care e primul lucru pe care un frate trebuie sa-l faca, pentru a nu gresi. Zic: „Primul lucru este sa fie statornic, ca daca nu e statornic, ce mai putem spune de altele? Nestatornicia este prima mare greseala, foarte grava, dar ce sa-i faci? Trebuieste masurat mai bine la primire. Caci ne putem însela. Trebuie sa-i spunem: „Frate -eu asa fac, ca la mine vin foarte multi, mai ales fete-, sa zicem ca te primim. Dar sa iei aminte un lucru: daca pleci si daca te întorci, cazi în anatematizare. Sa te fereasca Dumnezeu! „Cum e parinte? Chiar asa?” „Chiar asa”. Si le dau un exemplu, cui e mai cu întelegere si mai cu finete: „Sa-ti spun o întâmplare: exista un print, un print extraordinar de frumos si de bogat, calare pe calul lui sirep, si seamorezasera de el toate reginele si toate printesele voiau sa se marite cu el, si el nu vroia. Acest print, mergând pe calul lui odata, a întâlnit o fetita care pazea mieii, în opincute, simpla. Sa zicem ca era în România. Se opreste si o întreaba: „Mai, fetito, tu ai auzit de printul ala -ca se dusese vestea, ca de un basm-?” „Da, am auzit”. Zice: „Eu sunt. Stii, vreau sa ma-nsor cu tine”. Aia -va dati seama, fetita, saraca, avea opinci în picioare-: „Cum sa te-nsori cu mine, domnule draga? Dar tu esti un om asa de mare!… Cum ar putea sa se apere o fetita de o propunere asa de importanta?” „Da. Sa fii sigura” „Dar n-ai sa ma-nseli dumneata?” „Nu se pune problema!” „Primesti?” „Primesc, dar sa ma asiguri”. „Te asigur, n-avea grija”. Si-a primit. Dar el a vorbit: „Am gasit nevasta”. S-a crucit lumea: „Domnule, vezi, el urmarea inimi, spuneau alea care au fost refuzate. Inimi curate. Si-a gasit o inima curata undeva, nu l-a interesat rangul social”. Si s-a dus vestea ca s-a însurat. Dar între timp, fetita asta s-a razgândit. „Dar daca ma-nseala?” Si-a trimis vorba ca nu-l mai ia. „Ce face printul ala, pe care l-a jignit?” Asta-i Hristos, cu noi, care venim la mânastire. Ce-o sa zica Hristos -ca la El am venit sa fiu mireasa Lui- ? Si de ce pleci? Ce doresti mai mult? EU SUNT CEL CE SUNT. Puterea puterilor! De ce pleci? Deci, daca are aceasta lipsa de statornicie, este un om chinuit; duca-se în lumea lui!” Vedeti, joaca un foarte important rol si sa-l instruiesti nitel.

P.I.: – Noi îi tinem doi-trei ani, uneori si pâna la patru ani, sa se gândeasca.

P.A.: – Mie-mi spun niste maici uneori cum satana pune asa niste probleme, fie prin stareta, fie prin altcineva, ca nu se mai pot suferi, nu se mai pot suporta. Iar eu mereu le spun: „Nu te lasa deloc: fii asa, fii asa! Taci din gura! Si ce ti-a zis? S-a dus în vânt ce ti-a zis! Tine-ti crucea mai departe, ce vrei sa faci? Voi nu ati avut -am spus-o public- ispitele pe care le-am avut eu. N-ati avut pustii, si lanturi, si închisori, cum am avut eu. N-ati avut jigniri de la stareti precum eu” de la parintele Ghermanov. Domnule, pur si simplu, nu am vrut sa mai stau profesor la Turnu, pentru ca acolo, ca profesor de educatie -eram fratem-au obligat sa predau un ALRUS -la început asa era, poate erati tineri si n-ati prins. Subiectul la elevi, pe un an de zile, era „Hristos”. Dar erau comunistii la putere. Si atunci si-au zis: „Domnule, asta, propovaduieste pe Hristos cu atâta râvna si nu-stiu-ce…” Le-a venit în minte sa îmi schimbe subiectul, sa nu mai predau pe Hristos, sa predau ALRUS, adica pe dracul. Si eu zic: „Cum? Nu se poate! Toata viata am luptat împotriva dracului si acuma sa colaborez?” N-am primit. Cu nici un chip. Mi-am dat demisia. Nu mi-au primito. Staretul meu, Ghermanov, era si el profesor, tot de educatie, dar la alte clase. Si asta primea. Si era staretul meu. Eram un baiat disciplinat. Când va zic „staretul meu”, va zic ca de un om mare, ca era staretul meu. M-am dus sincer la mânastire. „Cum, preacuvioase?” „Nu!” Mi-am dat a doua demisie. Nu mi-au primit-o. „Îmi dau a treia demisie, si nici nu ma mai intereseaza ca o primiti sau nu o primiti”. Si nu m-am mai dus. Cu nici un chip. Pur si simplu, staretul m-a chinuit. M-a mutat din chilia unde eram cu fratii, de sub cerdacul lui Mircea -la Cozia-, acolo unde pietrele erau mucezite din cauza Oltului, ca Oltul batea în ele. Eram fericit, va rog sa ma credeti. Dar eram si hotarât: „daca ma da afara din mânastire, ma da afara. Ma duc în alta mânastire, dar nu plec de voia mea. Ei, pâna la urma urmelor, s-au întâmplat o serie de lucruri, ca mânastirile acestea sunt curioase -nu stiti, ca sunteti departe-: eram pe o mosie de trei sute de hectare de pamânt, cu sase mânastiri. Printre care era si Cozia. Si trimeteau lunar câte un frate din mânastire, sa supravegheze mosia aia, acolo, cu oamenii de la celelalte. Erau trei sute de hectare de pamânt, va dati seama ce mosie era. Si s-a gasit solutia, sa ma trimeata pe mine. Dar mânastirile trimeteau cel din urma frate, de care nu aveau nevoie. Dar m-au trimis chiar pe mine, care eram… Mam dus cu mare placere. Ce-am facut? m-am dus în Caracal, ca era aproape de Caracal, la Comanca, la doi kilometri, si mi-am cumparat o capra. O capra care fatase danieleac. Când am trecut eu cu capra aia legata, au început oamenii de pe la usi sa ma roage sa le dau iedul. Zic: „Ce sa fac eu cu iedul asta?” L-am vândut. Si când l-am vândut, l-au bagat într-o curte mare, acolo, sa-l taie, si capra tipa într-o parte, si iedul asta tipa ca-l taia, si eu stateam la mijloc. Mi-a farâmat inima. Si am plecat. Nu voia sa mearga capra! ca îi ramasese iedul. Dar mie ce mi-a venit în minte: am luat pielea iedului si am dat-o omului cu care eram sa mearga înainte cu ea. Si ea mergea înainte, dupa pielea iedului. Alta lovitura! A plâns capra aia trei zile de-a speriat satul. Tipa acolo…

P.I.: – Ei, nu trebuia sa-i tai puiul…

P.A.: – Dar de ce? Asta era situatia. N-aveai ce sa faci. Ce era sa fac cu iedul? Domnule, si s-a îmblânzit capra, de nu mai statea fara mine. Luam apa de la un put, de dincolo de mosia aceea, si se tinea dupa mine ca un mielut. Nu statea fara mine. Si nu statea la multi, aproape la nimeni. Nu se atingea de ea nimeni, numai la mine statea. Dar am vazut, domnule, ce înseamna o capra: facea stricaciuni, fugeam dupa ea, ma necajea, ma pândea. Aveam un bradut acolo. Si fiind verde, o ispitea sa mi-l rupa. Si unde s-a suit? A sarit pe un pod unde era o magazie mare, unde veneau carutele cu bucatele, si se puneau sacii pe pod si se bagau în magazia aia. A sarit pe podul ala, ca n-a mai avut unde, ca si eu fugeam dupa ea. Daca am vazut ca nu se poate apara, n-am lovit-o, pentru ca oricum nu mai avea unde sa mai fuga. Eu fugeam dupa ea s-o sperii. Si de atunci, de câte ori o goneam, fugea pe podul ala, pentru ca stia ca acolo nu o bat. Animale! Dar sa va spun una mare de tot, de mi-a farâmat inima. Ma bagam în magazia aia mare, sa ma rog. Dar aia , când era afara, tipa afara, sa o bag si pe ea. Nu puteam, ca erau boabe pe acolo pe jos, si era sa ma ocup de ea? Si am bagat-o, am luat-o asa de un corn si de ureche, si-am tras-o lânga mine, sa stea cuminte. N-am avut de lucru, parintilor, de-am îngenuncheat-o pe genunchii dinainte, ca sa o mobilizez. Si îmi faceam rugaciunile. Când m-am dus a doua zi, a venit si s-a asezat singura în genunchi, ca rândul trecut. Va dati seama, unde m-a bagat Ghermanov, la mare fericire?

P.I.: – Ghermanov Dinescu? Care a murit subit?

P.A.: – Dinescu. Si parintilor, multe s-au întâmplat, dar nu voiam sa plec de acolo. Am scapat nu stiu câte vagoane de grâu, m-am certat cu primarul, public, pentru a salva grâul, si l-am salvat. Ca recompensa, i-am spus: „Domnule, nu plec de aici fara blagoslovenie!” Si daca a vazut Ghermanov ca eu nu plec, a venit la mine la mine: „Îti dau blagoslovenie sa pleci”. Aceasta era rasplata. „Dar, zice, unde te duci?” „Nu îmi mai sunteti staret, si la asta nu mai este nevoie sa îmi raspundeti”. De acolo m-a luat un parinte, Iscu, staretul de la Tismana. Iscu era o mare figura, nu îl stiti. Era sa fie ales arhiereu. El, de fapt, era în conflict cu Ghermanov. Si spune: „Uite pe cine tine Ghermanov la Comanca”. Caci veneau parintii acolo, veneau staretii de la mânastirile de pe acolo, si ma-ntrebau: „Frate Anghele, cum vezi problema cutare?” -necazuri de-ale lor. Si de acolo, m-am dus, am stat o noapte în Tismana, si m-am trimis la Cioclovina, vreo patru kilometri în munte. O bisericuta dragalasa, monument si aceea, facuta de un oarecare. Parintilor, ce amintiri am acolo!… Erau lupi foarte multi si ursi. Si aveam acolo 15 stupi de albine, si îi pazeam de ursi. Luam tava noaptea, bateam si fugeau ursii. Am patit multe lucruri, foarte multe lucruri am patit acolo. Nu ma lasam deloc: am facut o gradinita acolo -era un pârâias mai sus: târ, târ, târ, târ, târ. Cine a fost înaintea mea acolo pusese un butoias, si -târ, târ, târ- se aduna ziua apa; scoteam dopul seara si udam gradina, si se sugea toata apa. Aveam gradina ca la zarzavagii, de-ti statea mintea-n loc: aveam noua sau zece butuci de vita, aveam si ursi… Ce amintiri!… M-a vizitat Vizarcu, care era si directorul Seminarului de la Mufleni -lânga Craiova- si zice: „I-a uite pe cine tin aici, în pustia asta…”, ca avea nevoie de profesori, avea nevoie de spirituali. Si a vorbit cu mitropolitul si ma trezesc în câteva zile cu o invitatie: „Cabinetul nr. 1, ordinul Ministerului cutare, cutare, cutare, numit profesor la Mufleni, si nu-stiu-ce”. Când a vazut staretul de la Cioclovina -care între timp fusese mutat staret la Tismana, jos, pentru ca l-au arestat pe Iscu (si trebuia sa ma aresteze si pe mine, dar nu le-au dat lupii voie)- a trimis un parinte noaptea acolo. Eu eram noaptea în paraclisul acela -eram singur- si vedeam niste lumini pe pereti, uite-asa faceau (Parintele gesticuleaza cu mâinile în sus). Ce-o fi asta? Nu stiam. Va dati seama… Si parintele ala venea cu felinarul, gonit de lupi, trimis de aia sa ma aduca pe mine jos. I-am spus: „Nu te mai duce!” Iar cei de jos si-au spus: daca nu vine, l-au mâncat lupii; daca vine, vine. Eu lam rugat sa nu mai plece. El: „Nu se poate!” Si s-a dus cu felinarul, si i-au iesit lupii înainte. Si iar vad luminile pe pereti. Zic: „L-au luat lupii la goana”. Si-a venit înapoi: „Nu mai plec!” Si-atunci am scapat de arestare. Eu am fost primul pitit.

P.I.: – Asta, prin ce an a fost?

P.A.: – Nu mai tin minte… Pe urma, de Iscu, saracul, am aflat în închisoare mai târziu, ca tot m-au arestat de la Slatina, unde eram egumen. Mi-au spus cum a trait Iscu în puscarie: o viata înalta de tot.

P.I.: – Ce nume de calugarie avea Iscu?

P.A.: – Gherasim Iscu. Parintele Serapion: – A, este si-n carti…

P.I.: – Era oltean?

P.A.: – Nu stiu. Era o mare figura. Si când a murit -mi-au spus- zicea: „Uite, vad lumini! Vad numai alb! Numai alb! Numai alb!” Si asa a murit!… Parintele Serapion: – Lundang, Richard Lundang pomeneste de el. Si asta a fost în puscarie la Pitesti. Era protestant.

P.A.: – Si, parintilor, chiar de Ghermanov fiind vorba asa cum v-am spus, eu am plecat din Comanca de acolo. Mi-a spus: „Ce sa fac, frate Anghele, sunt un om fricos!” „Parinte staret, îi spuneam eu, frica e pacat de moarte! Nu va jucati cu sufletele, ca aveti în urma înca alti frati care au patit-o”. Nu-l iubeau aia din mânastire… „Ce-ai facut, domnule cu el? De ce l-ai alungat?” Si n-avea pace. Era exarh. Si-l alesesera si arhiereu, si nimic. Eu am plecat între timp, m-au preotit si eram staret de Cheia; trecusera ani. Si ma trezesc cu el la Cheia -acuma era vicar-, împreuna cu un parinte -ala era si el exarh- cu masina. Eu nu-l mai vazusem de atâtia ani, si credea ca eu îl dusmaneam. „Nimeni nu stia de ce goneam eu masina -venea din Bulgaria, fusese în concediu-, de ce veneam la Cheia”, îmi zice. „Am venit sa-mi cer iertare, parinte, pentru ce ti-am facut”. Am plecat cu el pe sub padure, sa ne plimbam: „Am auzit ca erati pe acolo, pe la Râmnic. M-am dus si eu sa va vad, dar nu v-am gasit”. „Chiar ai vrut sa vii sa ma vezi, dupa câte-ti facusem?”, se bucura. Si a murit la doua luni dupa aia. Eram de-o seama, ca vârsta. „Si câte ispitiri am avut eu”… le spuneam la astea. „Ce ispite aveti voi, mai, ca v-a zis o vorba?” Vorbeam de statornicia în mânastiri. Un alt parinte: – Va mai întreb si eu una: mai am surori din acestea pe care le trimit la mânastire, si duhovnicul, dimpreuna cu stareta, le bleastema. Am voie sa le dau blagoslovenie sa se duca în alta mânastire?

P.A.: – Aveti, daca le blesteama.

– Le ameteste de numai de duhovnicie nu mai e vorba.

P.A.: – S-ar putea sa fie asa, dar nu trebuie sa o luam mot-á-mot cum spun ele, ca astea, plângându-se, poate exagereaza. Stii, trebuie sa fim cu dreapta judecata si noi. Noi trebuie sa cercetam lucrul. Nici asta nu-i bine. Ar trebui sa nu va mai bagati. Ce ca le bleastema? Foarte prost din partea lor. Ca daca-s blestemate, sa se duca sa le dezlege un alt duhovnic, si sa-si vada de treaba. Parintilor, statornicia este si ea avansata pe o ordine a lucrurilor. Sa fie o armonie si din partea celor de sus. Sa nu omorâm oamenii. Sa nu le cerem foarte mult, iar tu sa-ti faci de cap. Întelegi, noi punem niste legi ale statorniciei, încântat, cu argumentari, cu motive, cu exemple. Dar sa fie cu întelegere si conducatorul.

– Înca un lucru: demonizatii se pot împartasi? Caci îti pot da peste lingurita, sau vomita.

P.A.: – Da. Eu am împartasit din astia, dar erau linistiti. Îi apuca atunci când îi apuca.

P.I.: – Apropo’: Parintele Visarion, de la Clocociov, cica spovedeste tare bine. Sta numai de spovedanie. Dar nu da canon la nimeni. Te asculta si te dezleaga. Cum vedeti asta?

P.A.: – Nu stiu. Am auzit ca-i un om bun, si cuminte. Parinte draga, sa stiti ca nu-i atât de vinovat un preot care nu da canon.

P.I.: – Dar deloc?

P.A.: – Ei, poate ca n-o da chiar deloc. Însasi spovedania e un canon, parinte. Va dati seama? Chiar spovedania e un canon. El vine cu emotii. Totusi, vine si spune. Canonul sa dat ulterior, pentru a fi completata o pocainta, ca sa dureze. Dar nu e conditionat de o dezlegare si de o iertare. Dar îi dai un sfat. Eu, bunaoara, sigur, nu dau canoane mari. Ca zice „Tatal nostru”, dar zice si nu zice. Sau zice „Brrr”, si mi-am facut canonul… Îi dau canoane din acestea de simtire, de traire, vezi, creaza-ti un moment în zi si fa asa, în momentul ala din zi. O data. O singura data. Chiar treizeci de secunde. Stii? Ca sa-l tin mereu prezent. Asta ma intereseaza. Ca un „Tatal nostru”, o data, cum trebuie, e mult mai bun decât de o mie de ori „târ, târ, târ”. E mecanic, si atunci nu mai e pocainta. Eu lupt ca el sa fie mereu prezent. Un fleac, un singur lucru, dar bun. Ca sa fie mereu prezent, macar: „Doamne, iarta-ma!” si daca tresare asa, o data, tot e ceva. Fa lucrul asta. Gata, e canon, îti dai seama…

P.I.: – Parinte, acum, înainte de încheiere, dati un sfat la fratii acestia, din tot ce le-ati spus. La parintii acestia, la tineret: acesta e nepot de-al meu, acesta e de la Constanta, acela-i Parintele Paisie, ucenicul sfintiei voastre, acela-i fratele Dimitrie care poate vine la noi, îl mai avem pe Felix… Dati-ne un sfat pentru tineri, sa-i linistim.

P.A.: – Adevarul este ca m-am bucurat ca sunteti de fata, si tot ce am vorbit, am vorbit pentru toti. uite, va spun. Dar sa stiti ca daca nu respectati lucrul acesta, va trage Dumnezeu la raspundere: sa fiti statornici. Asta-i tot.

– Parinte, dar noi, când am venit în mânastire, nu ne asteptam la ce am gasit. Ne asteptam la altceva.

P.A.: – Draga, eu stii ce le spun la cei ce vin la mânastire? „Sa faci tu mânastire!” Sa asculti, ca ai si facut mânastire. Sa-ti tai voia si ai facut mânastire, si nu te interesa ce fac altii. Ce n-ai gasit?

– E multa munca, e multa materie.

P.A.: – Draga, astea o sa se termine. Pai, ce vrei, trebuie sa ne facem mamaliga, sa mâncam, ce sa facem, lasam gospodaria sa se împuteasca? Un alt parinte: – Asa le-am spus si eu: daca te-nsurai? Daca te maritai?

P.A.: – Pentru ca, ia aminte: de câte te-a ferit pe tine mânastirea?!… Mai întâi de toate, nu stiai ce nevasta iei. O ametita, si o betiva, si o curvara, si o nu-stiu-ce. Nu stiai. Nu-ti dai seama câte zile negre îti face o sotie careia nu-i convine cu tine. Tu trebuie sa te porti ca un sfânt cu ea, nu numai sa-i faci toate mendrele, si nu-stiu-ce. Al doilea: Nu stii ce vecini rai si hoti ai. Nu stii ce copii vei face, nenorociti, bolnavi, nustiu-ce. Nu stii cu ce-ti poti asigura hrana zilei de mâine. Toate aceste rautati: te întind toti, te fura, servici prost, lefuri neînsemnate, toate astea stau în spatele tau. Aici, însa, nai decât sa faci ascultarea aia. Dar sa nu faci ascultare asa, în sila. Sa se foloseasca si firul ala pe care îl sapi acolo, si pamântul ala. Si dai cât e. Ai muncit de te-ai rupt în ziua aia, mai ales ca esti scutit si de canon, ca daca n-ai putut sa-ti faci canonul de cât ai muncit, vom avea întelegere si noi, duhovnicii.

– Parinte, dar ramâne canonul, si tot se aduna, asa. Ce facem?

P.A.: – Nu, draga, nu ti-am spus ca ascultarea-i mai mare decât canonul? Pentru ca acel canon puteai sa-l faci si în lume, dar taierea voii în lume nu o puteai face. Si atunci asta este important. Pentru ca, daca e vorba de munca, va spun eu: nu munciti cum se munceste în lume, în fabrica, cu randamente si nu stiu unde, si cu o leafa de mizerie. Nu va dati seama ce-i acolo. Nu munciti. Voi munciti azi, clopotelul, la masa, este timp uneori si de liturghie, participati la acatist, nu va plângeti.

 

CASETA 4

P.I.: – …trebuie sa mai treaca înca câtiva ani buni.

P.A.: – Si noi, care suntem, pe cât ne sta în putinta, sa fim adevarati. Adica, în ceea ce priveste adevarul, sa nu-l mistuim, sa nu-l mistificam. Pentru ca eu m-am ocupat de niste preoti tineri, care se spovedeau la mine. Erau doi frati. Nu gemeni, dar frati. Preoti amândoi. Ei, astia vin regulat si se spovedesc -si nu numai ei, bineînteles- dar tare mi-e drag de ei: domnule, fac exact ce le spui, duc o viata model în sat, are fiecare câte sapte copii, si sunt tineri. Ne încurajeaza mult. Si nu numai asta: noi sa ne facem datoria fata de ei, si cei care au chemare, înnascuta, sa fie formati. Asa: sa aiba o cultura în materie de canoane, asa, cât de cât, adica sa puna mâna pe Pidalion, ca pe vremea mea nu existau Pidalioane. Parintilor, eu am fost spiritualul unui Seminar. În ‘50, la Neamt. Era singurul Seminar în România, si ala monahal. Ca sa bagam oameni din lume în Seminar, îi trimiteam întâi la mânastiri, pentru a fi frate de mânastire si sa intre din mânastire acolo. Asa am facut cu Iachint [Unciuleac], care a fost staret la Putna, despre care ati auzit. E foarte bolnav acuma, sa stiti. Poate nici n-o mai duce mult. Are niste credincioase de acolo care îl ajuta, si asa merge. Si mi-a trimis el vreo doua carti. Eu, când eram aici în Sihastria, au venit doi insi în mânastire. Domnule, m-a inspirat Dumnezeu de m-am tinut de ei, cât au stat -vreo doua zile- pe aici, si am vorbit cu ei sa se faca calugari, asa, cu blândete, de la inima la inima. Si cred c-au ramas. Eu faceam Proscomidia, adica învatam într-o gradina de pruni pe elevi cum sa faca Proscomidia, caci erau preotii de mâine. Si au iesit, parintilor, aproape sapte arhierei din ei. Mitropolitul Nestor, de la Craiova, e primul care a fost facut. Vladica Gherasim Cocoselu, Adrian, Eftimie de la Buzau, Epifanie Norocel, si Lucian de la Constanta. Au iesit toti de acolo, din Seminarul ala. Faceam Proscomidia între pruni, acolo, jos, cu ei, pe-un cartof, stiti? Îi învatam într-un cartof sa faca Proscomidia: „Uite-asa se taie, uite ce se zice”. Si-n timpul asta a venit, vazând ca suntem noi gramada acolo, fiind si curtea Seminarului mare, a venit [Iachint], si zice: „Vreau si eu sa ma fac”, nu-stiu-ce… Siatunci eu zic: „Uite conditia care e”, si-am si plecat cu el la Sihastria. În sfârsit, m-am dus, am venit la Sihastria peste munti, de la Neamt, am venit cu el[, cu Iachint], ca sa-l înscriu. Dar mergând eu pe drum cu el, îi zic: „De ce vrei sa faci mânastirea ca o trambulina, mai, frate? Sa te servesti de ea? De ce? Cum, te servesti de mânastire? Nu-ti dai seama?” Atunci el, patruns, ma întreaba: „Parinte, nu sunteti fratele -de fapt parintele, ca asa-mi ziceau toti- Anghel?” (Parintele Cleopa n-a mai dat voie sa mi se spuna „fratele Anghel”, pentru ca îi tineam locul. Dânsul pleca cu oile si eu ramâneam în staretie, stiti? Învatam lumea. Se sminteau oamenii: „Cum, zice, îi frate?“ si-mi ziceau toti „parinte”). „Da, eu sunt”. Si s-a hotarât.

P.I.: – L-ati luat sub mantie, mi se pare.

P.A.: – Si-am venit cu el la Sihastria. Când am venit aicea s-a întâmplat si-o chestie pe drum: ca aici, când am iesit din padure la soseaua aia care merge la Pipirig -nu erau casele, nu era nimic pe vremea aia pe aici-, domnule, trecuse unul cu oile si tocmai atunci a iesit o haita de lupi. Va închipuiti cum a fost. Si padurarul, padurar cred ca era, cu pusca si doi câini a împuscat un lup si i-a pus pe ceilalti pe fuga. Era iarna, înotam în zapada. Si-am vazut picaturi de sânge pe zapada si mi s-a facut mila. De asta îti spun: trebuie sa fim adevarati.

P.I.: – Aici este întrebarea: tineretul acesta este, saracul, dar n-are curaj, ca-s greutati mari în lume.

P.A.: – Bine, acuma, ca metode: problema tot de la Dumnezeu vine. Trebuie sa se nasca cei interesati. Ca nu poate sa ma întrebe ceva unul pe care nu-l intereseaza. Ci doar cineva pe care-l intereseaza problema. Si atunci, în situatia asta, noi trebuie sa stim ce sa le spunem, si sa-i încurajam. Si lor sa li se dea curajul sa-ntrebe.

P.I.: – Stiti unde se tem tinerii, parintii, preotii mai tineri, în duhovnicie? Se tem pentru mireni. Sunt problemele acestea legate de avorturi. Desfrâu, alcoolism, avort, astea-s marile probleme pe care le întâmpina un duhovnic calugar tânar la mireni. Fiindca mireanul îti vine si el si-ti bate-n usa. Astea-s cele mai mari greutati, si se tem. Si eu ma tem de ele. Nu stii cum sa le potrivesti.

P.A.: – În sfârsit, nu putem accepta cu nici un chip, cu riscul ca-si pierde credinta ortodoxa, sa accepti, la o femeie, sa faca chiuretaj. E un pacat mare. Si nu-i vorba de faptul ca a ucis un om, dar a ucis un om nebotezat. Si e o primejdie pruncul ala, si el nu se poate apara nici cu gingasia de copil care sa te biruie, nu se poate nici ascunde, nimic. Si bagi cutitul în el, pur si simplu. Cu atâta dezinvoltura…

P.I.: – Da, e o barbarie curata. Aici se tem duhovnicii. Uite, ucenicul meu, Parintele Antim. Are vreo treizeci de ani. L-au facut preot si duhovnic mai de tânar. Am stat cu el la Mânastirea Bistrita. Eu eram trimis acolo, pus sub observatie, sub comunisti. Parintele Ciprian de acolo l-a facut calugar, si dupa vreun an l-a facut si preot. Si sfintia sa este unul din cei mai tineri duhovnici de la noi, care spovedeste lumea. S-a învatat, si rezista. Dar multi fug de asta.

P.A.: – Parinte, cel mai bine este sa întrebati. Ca sunt fel de fel de situatii. Uite, bunaoara, eu, când tineam locul Parintelui Cleopa aicea, si eram fratele Anghel, învatam lumea si noaptea. Si lumea asta lasa pomelnice. Si eu, noaptea eram sacrificat, mai ales când era lume, si le duceam pomelnicele la Altar. Parintii ma respectau toti, ca ma ocupam de chestia asta. Si le-am vorbit, la lumea aia de acolo, de marea greseala care s-a facut, si pe care am întâlnit-o înca si m-ai târziu, punând la „morti” barbatii care le bateau. Aici, la Sihastria, la 40 de zile, cu pomenitul la morti, a murit unul din astia pusi la „morti”. Femeia, însa, mi-a spus. Si eu povesteam la lume: „Uite ce s-a întâmplat: a murit la 40 de zile, pentru ca tot «Vesnica lui pomenire, vesnica lui pomenire», «Iarta-l, Doamne», si-a murit”. Si uite ce s-a-ntâmplat. Si iata ca femeia aia îi vinovata de crima. S-a servit si de Biserica pentru a omorî.

P.I.: – Da, a compromis si pe preoti.

P.A.: – „Noi v-am spus ca sa va convingeti ca nu ne rugam degeaba, ca, uite, s-a-mplinit si un lucru asa”. Si spunându-le eu lucrul asta acolo, învatându-i, noaptea, vedeam lumea care îmi lasa pomelnice. Vedeam o femeie ca se schimba la fata, asa. Eu, când am vazuto, am spus: „Acuma, daca vreti, dumneavoastra va puteti retrage, si care vreti sa mantrebati ceva, va stau cu toata dragostea la dispozitie”. Si femeia aia a cazut în genunchi si-mi zice: „Parinte, eu am scris barbatul la morti”. Parintilor, eu cu mâna mea scriam pomelnicele, si le-aveam în fata mea. „Hai sa vedem”, zic. Când am gasit pomelnicul, barbatul ei era la „vii”. Aia s-a speriat. Zic: „Ai vazut? Dumnezeu n-a vrut sa-l omoare si pe asta”. Era scris la „vii”! Ea, care mi l-a dat la „morti”. Mi-l daduse la „morti”! Si eu, pentru minunea asta de la Dumnezeu, m-am dus la Parintele Paisie Olaru, ca aveam camera vecina, si discutam chestia asta cu el. N-am vrut sa fac caz, sa umilesc femeia, stiti? Ea, saraca, a facut pe ea când a vazut chestia asta, ce mai! Ca venise special sa-l puna pe-ala la „morti”. Dar era trecut la vii. Si iaca ce poate sa-ntâlneasca un duhovnic: fel de fel de lucruri.

P.I.: – Dar acuma, cred ca cele mai grele lucruri într-ale duhovniciei, sunt problemele astea: avortul, divorturi multe (sunt cazuri când da femeia divort de barbat, iar eu zic ca nu-i cazul, din motive de alcoolism).

P.A.: – Parintilor, acuma ce se-ntâmpla: sunt oameni natângi: le bat de le omoara. Nu sunt decât patru motive ca sa poata da divort: daca e adulter, cum spune în Scriptura: afara de adulter, cum zice Mântuitorul.

– Femeia îl poate lasa daca îl prinde pe barbat?

P.A.: – Oricine; e libera si ea.

– Unii parinti spun altfel. Si Sfântul Ioan Gura de Aur vorbeste de asta.

P.A.: – Ei, nu-i chiar asa fara drepturi. Dar numai daca-i chestie de adulter, adica daca una din parti a înselat, cealalta poate sa dea divort. Pentru ca chestia asta nu este simpla: a încetat dragostea, a încetat tot. Al doilea, daca vrea unul sa-l omoare pe celalalt. Daca e tentativa de omor si nu cedeaza, celalalt are libertatea sa se desparta decât sa faca crima. Al treilea, daca unul din ei se duce la o secta. Daca unu-i ortodox si alalalt e sectar, celalalt are voie sa se desparta, decât sa cada în anatema, cum e cazuta persoana ailalta. Bineînteles, daca sectantul nu a cedat cu nici un chip. Si al patrulea, daca pleaca la mânastire, si asta numai cu acordul amândurora si apoi divort.

– Am un caz, chiar al unei mame a unui frate din mânastire, de aici de la noi (care se spovedeste la mine, si se spovedeste si ea): ea a dat divort de sotul ei, pentru ca e preacurvar. Se ducea la altele, au divortat, s-a dat hotarârea la tribunal, ei acum îs despartiti. Dar el, acum, nu vrea sa se duca din casa. Si sta cu dânsul. Si zice: „Parinte, ce sa fac cu dânsul?”

P.A.: – De fapt, stii ce se întâmpla? Traiesc cu alte femei, si nu le convine sa divorteze. Copiii nu-i încurca, nu se ocupa deloc de ei. Si le lasa lor si o zestre morala proasta, pentru ca pe copil -spuneam la atâta lume- nu-l învata nimeni sa vorbeasca, el vorbeste precum parintii, deci ce aude si ce vede, aia face. Si tot ce face ala, ca o bate, ca nu-stiuce, ei înregistreaza si cresc sucit. Acestea sunt motivele. De ales, însa, daca e si caz de adulter si n-a fost un simplu accident, si daca apoi intervine o iertare totala (ca am avut si cazuri de astea), cu adevarat, atunci nu mai da divort. Decât sa se pocaiasca persoana.

P.I.: – Dar în cazul în care divorteaza doi, si la un moment dat se împaca: ce rugaciuni facem noi?

P.A.: – Spovedania, asta e tot.

P.I.: – Dar daca unul din ei, ori amândoi, îsi fac alta familie, iara dupa aceea se împaca, ce facem?

P.A.: – Aici nu se mai face nimic. Noi, în tot cazul, nu putem face o a doua nunta la aceeasi persoana. Parintele Antim: – Dar când nu are un motiv canonic de despartire? Si dupa aceea se cununa de catre preot.

P.A.: – Preotul cunoscator al canoanelor poate sa-i zica si sa aprecieze si el lucrul asta. Pentru ca, daca a încetat dragostea si e o întindere nesuferita si o încordare între ei, si el e un betiv notoriu, si vine cu femeile în casa, peste femeia astalalta, nu mai poti face nimic. Dar daca despartirea e necanonica, nu ne bagam. Daca îl prindem în unul din cele trei motive, ca cel cu plecatul la mânastire e cu totul altceva, atunci suntem liberi sa dezlegam. Va rog sa credeti -o spun si ca o spovedanie: am ajuns în situatia ca se întâmpla multe barbarii. Si atunci, divorteaza, domnule, si gata. Aud lucruri de te înspaimânti: ca si-a violat fetitele (copii mici, de sapte ani), una a venit sa-mi spuna ca avea trei copii cu tata-su, si nevasta-sa, maica-sa femeii stia. Va dati seama ce-i acolo?

P.I.: – Ei, asta-i, ca o concluzie la ce-ati spus pâna acuma: din motivele astea în special, duhovnicii tineri se tem sa spovedeasca mireni. Pentru ca sunt problemele foarte complicate.

P.A.: – Parintilor, va rog sa ma credeti: este o mare greseala. Daca ai apucat sa primesti harul preotiei, esti preot. Eu chiar fac lucrul asta, daca-i vreun preot tânar pe acolo: îi sarut mâna în public, ca sa îi dea autoritate. „Uite, Parintele Arsenie ce face!” Las la o parte ca unii îmi saruta mâna pentru ca stiu ca le-o sarut si eu lor când e lume. Dar vreau sa spun: nici o teama! Ai puterea de a lege si a dezlega, si s-a terminat. Pentru ca, uite, si noi, trebuie sa marturisim arhierei. Pe acela care mi-a dat, mi-a transmis harul duhovniciei. Si noi marturisim, ce, e gluma?

P.I.: – Eu am facut un pacat, nu numesc cine, dar a fost un arhiereu si m-a solicitat sa îl spovedesc. Eram la Patriarhie, acum vreo trei ani. Si eu m-am temut. Si i-am spus: „N-am spovedit niciodata arhierei, iertati-ma preasfintite, nu îndraznesc”.

P.A.: – Ei, nu. Parinte, daca avem darul, avem darul.

P.I.: – Dar eu am zis ca e bine ca „arhiereu la arhiereu si prooroc pe prooroc”.

P.A.: – Ai darul, ai darul. Pentru ca, parintilor, si ei sunt oameni. Si stiti ce se-ntâmpla? Au respect pentru domnii care stiu sa pastreze Tainele. Mai ales asta, parinte, te scapa daca mori, fereasca Dumnezeu!

P.I.: – Cum procedati sfintia voastra la arhierei? Care ar fi greseala mare, pe care o fac aproape toti arhiereii? O stim: hirotonesc candidati care au mari impedimente. Tineri. Au facut oamenii scoala si îi hirotonesc preoti. Aici e întrebarea, caci eu, spovedind un arhiereu, raspund si de cazurile lui.

P.A.: – Într-adevar. Am avut arhierei care mi-au spus ca au hirotonit în graba, ca nu-stiuce. Sunt si ei oameni, si sunt si ei expusi, saracii, stiti? Se si tem. „Domnule, am duhovnicul meu care stie sa taca, stie sa ma dezlege, dar îmi da canon”.

Parintele Serapion: – La noi aici nu primesc, nici Parintele Cleopa, nici Parintele Ioanichie.

P.I.: – Iertati-ma, fiindca e vorba de spovedanie, e cea mai spinoasa problema.

P.A.: – Parinte, si eu am spus: preotia nu e grea, decât în duhovnicie, sa stiti. Duhovnicia e grea. Pentru ca e atât de elastica, pentru ca fiecare ins are problemele lui, deosebit de altii.

P.I.: – Cum procedati, caci au venit preoti de mir la mine si i-am îndemnat: „Parintilor, duceti-va la preotii de mir batrâni, care au 70-80 de ani. Mai sunt. Sunt unii foarte buni. Calugarul, daca n-are familie, nu cunoaste problemele preotilor de mir.

P.A.: – Au venit la mine niste calugarite pe care un parinte batrân le asculta, dar nu le dezlega. Se duceau sa le dezlege alt batrân. Auzi tot felul de chestii. Pe urma, în ce priveste canoanele: parintilor, nu trebuie sa va speriati, si nici lumea careia îi administram viata duhovniceasca de canoane mari. Unul dintre cei cu canoane foarte mari a fost Sfântul Vasile. De altfel s-a si dus vestea: „Domnule, e tare în canoane Sfântul Vasile cel Mare!” Totusi, canoanele sunt si elastice, parintilor. Uite, urmariti pe Sfintii Parinti si vedeti ca ei puneau problema salvarii lucrurilor cu orice chip. Si chiar si canonul 102 de la Sinodul al VI-lea Ecumenic, de la 690: cititi-l, ca e ultimul canon. (Sinodul V n-a dat canoane, si nici VI n-a dat canoane. Dar s-au întâlnit dupa zece ani, dupa Sinodul de la Niceea, de la 680, în problema monofizita, în care n-au dat canoane. Si s-au întâlnit iar, dupa zece ani, sa dea canoane. Aceiasi parinti. Si-au dat canoane 102.) Si 102 vorbeste despre cum duhovnicul trebuie sa procedeze cu tact în materie de canonisire. Eu am avut editia veche dupa Pravila Parintelui Sachelarie. Si am avut o întâlnire cu Parintele Sachelarie, dupa ce-a facut Pravila (prima). Eram duhovnic la Slatina. Si m-a întrebat ce greseli am vazut în Pravila, ca sa le îndrepte, ca o face pe a doua. Eu i-am spus ceva acolo, însa nu eram eu în masura sa-i spun lui, ca eram foarte tânar, si mie, practic, mi-a placut. Numai atât ca îl vedeam cam pogorâtor. Si m-am legat de chestia asta. Si atunci, foarte cuminte, foarte echilibrat, mi-a spus: „Biserica nu-i omorâtoare de oameni”. „Parinte, zic, eu cuvântul asta l-am mai auzit, dar nu asta intereseaza. Intereseaza care e legea, si eu o aplic dupa cazul în sine: micsorez, las asa, în sfârsit”. Dar eu, ca sa lasam la o parte observatiile multora -chiar si Sfântul Grigorie de Nyssa are unele observatii cu privire la canonisirea blânda-, problema care se pune nu e a timpului de canonisire. Problema care se pune este a curatirii, a vindecarii omului. Cum zice Sfântul Ioan Gura de Aur: „Ani vrei sa-i dai? Nu, zice, sa-i vindeci rana, asta-i lupta!” Si atunci spune despre avorturi, eu -va rog sa credeti- n-am trecut peste trei ani. Dar i-am facut o teorie de au început sa plânga, au început sa se tânguie: „Vai, ce-am facut!…” Vezi, canonisereste. Si acu uite ce spune Sfântul Vasile cel Mare -va dau canonul, cititi-l, vi-l spun aproape textual tot: „74. Cel care are puterea de a lega si dezlega nu se canoniseste micsorând timpul pocaintei pentru cel care se marturiseste pocaindu-se de bunavoie. Unul ca acela ajunge degraba iubirea de oameni a lui Dumnezeu”. De unde se întelege ca Dumnezeu asteapta pocainta, nu timpul, pentru ca Dumnezeu a iertat de la primele cazuri. Femeia pacatoasa, aduceti-va aminte. Si mereu trebuie sa ne întrebam: ce-ar face Iisus Hristos cu cazul asta? Mântuitorul a vrut sa mântuiasca lumea, El pocaindu-se. Bineînteles, nu se poate fara pocainta. Acesta este actul material prin care se vede pocainta unui om, marturisirea. Si sigur, lacrimi si nu-stiu-ce. Vedeti, Sfântul Vasile cel Mare! Si chiar întro observatie la alte canoane la Sfântul Vasile cel Mare, se zice: „Se dadeau canoane mari pentru ca era si credinta mare”. Noi nu ignoram canoanele mari, dar, totusi, traim un moment istoric al nostru. Eu acum spovedesc, acum stau de vorba cu penitentul.

– Si daca el vine numai sa-si marturiseasca pacatele si nu se transforma în timp, nu se schimba?

P.A.: – Asta-i altceva. Nu-ndraznesti nici tu. „Daca nu te pocaiesti si nu te schimbi, nici eu nu te pot împartasi”. Parintele Serapion: – Vin la spovedanie persoane care nu prezinta nici un fel de cainta. Vin glumind, râzând.

P.A.: – Parintilor, astia sunt foarte multi. Dar va spun: noi suntem cei care sa-i primim, si cu bucurie sa-l orientam daca a venit. Totusi, el a venit. El a deschis usa. Iertati-ma ca va spun: stateam de vorba cu Patriarhul Iustinian -ca ne-am avut bine-, cu el si cu Parintele Cleopa. Si ne spunea odata cum se ducea la spovedit: „Ma duceam la spovedit, si când ajungeam la ultimul ivor, deschideam usa sa intru la marturisit…” Adica, ne povestea despre emotia prin care trecea patriarhul: adica un om, chiar daca pe atunci viitor patriarh. Asta vreau sa va spun: totusi el a venit! Nu te-ai dus tu. Sigur ca i-am învatat: „Domnilor, spovediti-va!” Si totusi el a plecat cu o cainta: „Domnule, s-ar putea într-o zi sa… Doamne, fereste! Ia sa ma asigur!” Noi sa speculam faptul ca a venit. Nu trebuieste, însa, alungat. Însa nu-l dezlegi usor la împartasit, dar nu-i dai nici prea mult.

– Dar sa-i dam dezlegare de pacate la toate deodata?

P.A.: – Domnule, daca s-a spovedit, eu tac din gura. Acuma vorbim de la caz la caz, ca nu toata lumea-i la fel. Nu-l mai ispitesc mai departe sa-i stric pornirea lui spre spovedit. Pentru ca, si a spune niste lucruri care-s foarte intime, nu-i usor. Trebuie sa-i întrebi: „Domnule, si cum ai facut, jos, cum te-ai dezbracat, cum ai facut…” Probleme astea, ei, saracii, le spun. Mai ales ca am întâlnit femei cu pacate din astea sodomice, care le-au facut cu barbatii, si barbatii, între ei, bineînteles. Va rog sa ma credeti ca e posibil sa-mi fi scapat -o spun ca sa fiu corect-, dar stiu ca pe toti i-am întrebat, si nu mi-a scapat, ori femei, ori barbati, daca a facut sodomie.

P.I.: – Da, acu-i la moda…

P.A.: – …lucrurile astea urgenteaza Judecata de apoi, nu trebuiesc încurajate.

P.I.: – Draga parinte, tot pe marginea ideii care ne-ati spus-o: eu am propus odata, acum vreo 15-20 de ani, sa fie, am propus -eram, pare-mi-se, la o masa cu doi-trei ierarhi, chiar la Palatul Patriarhal, si cu actualul patriarh, mi se pare-, si am zis asa: „Dati-ne noua, care suntem începatori într-ale duhovniciei, un barem, cam cum sa ne purtam cu pacatele omului modern, omului de astazi, cam între cât si cât sa le dam, sa fie pe linie sinodala”. Pentru ca te lasa pe tine sa judeci tu totul, sa te bagi singur în foc, fara a fi pregatit deloc.

P.A.: – Nu asa trebuieste. Noi nu trebuie sa facem legi noi, pentru neastâmparul istoric al oamenilor, întelegi? Ramân tot cuvintele vechi, pentru ca acolo, va spun, canoanele sunt foarte elastice si putem sa scoatem învatatura. Uite, vedeti Sfântul Vasile cel Mare? Zice ca „ajunge degraba iubirea unul care se pocaieste”. Si va mai spun si un caz -un caz asa, ca de Pateric-: un duhovnic a dat unui oarecare ins, care saracul, parea a fi rau de tot, un canon mic. Ala: „E mic, parinte, vai, parinte, eu sunt pacatos!…” Si asta, daca a vazut ca varsa lacrimi, i-a micsorat si din ce i-a dat. Astalalt, si mai si. Si a mai micsorat o data. Pâna a ajuns la „Tatal nostru”. Si acela, în cainta-i amara, muri.

P.I.: – Caz concret?

P.A.: – Da. Caz concret.

P.I.: – Dar, îl dezlegase?

P.A.: – Da, caci acum îi dadea canonul, dupa ce-i aflase pacatele. Avem atâtea cazuri în Scriptura, si de multe ori, cu o inima sincera, se îndreapta. Asa ca parintilor, tinem locul lui Hristos pe pamânt. Domnule, e un adevar. Nu mai încurci. Macar ca suntem fiul lui Stanca sau al nu-stiu-cui. Nu conteaza astea. Conteaza ca suntem cu harul asta al preotiei. Fara de care lumea n-ar putea cu nici un chip sa se mântuie. Va dati seama? De aceea se si spune ca UN POPOR TRAIESTE CÂT DUHOVNICII LUI.

P.I.: – E foarte frumos! Cine spune, unde ati citit asta?

P.A.: – În mai multe carti.

P.I.: – Interesant. „Traieste cât duhovnicii”. Parintele Serapion: – Asa zice si Filaret al Moscovei: „Dati-mi, zice, o suta de duhovnici, sa schimb fata lumii.

P.A.: – Si de ce? Pentru ca varsa acolo toate pacatele, si tu ai putere de dezlegare. Dar tu ai sa întelegi, ai sa subîntelegi o serie întreaga de lucruri. Va spun o metoda a mea. O metoda a mea e si firea mea, nu m-am gândit: ma împrietenesc foarte mult cu omul. Adica ma împrietenesc repede. Prin felul de a vorbi, prin… Vorbeam cu un colonel, odata -eram eu la dentist; dentistul era un maior, si asta venea la el, si ma avea la evlavie-, caremi zice: „Parinte, cum procedati cu întrebarile mai delicate?” Zic: „Stiti cum? Îmi schimb tonul: «Nu cumva (Parintele vorbeste soptit) ai facut cutare, si cutare?»” Pentru ca psihologic, îl deschide soapta asta. Adica: „«…numai noi stim…» «Da, parinte.»” Dupa ce, bineînteles, îl dascalesc: „Fereasca Dumnezeu sa nu-mi spui toate pacatele! Aici, printr-o vorba, scapi de iad. Nu spun eu lucrul asta, ci o spune Scriptura: Ce dezlegati voi, dezleg si eu. Ne-a dat aceasta putere Dumnezeu. Va sa zica, îti dai seama? Pentru ca ori le spui aci sa te iert, ori le spui la judecata de apoi. Dar nespuse nu ramân, omule, sa stii! Acolo pentru judecata, si aici pentru iertare”. Va sa zica, îl pregatesti. „Si ce-ai facut? Nu te uita la mine ca-s om, caci port acest epitrahil plin de har!” Fereasca Dumnezeu, ca despre epitrahil se vorbeste în Pravila Veche ca „daca-l ia cineva de gât, trebuie sa-i tai capul sa-l iei înapoi”. Si tot acolo spune ca „daca spui pacate la spovedit, de-o-i muri, sa te scoata pe sub pragul usii din casa”. Si sa fereasca Dumnezeu, dar sa ne osândim sufletele când de fapt e o mare placere? Bine ca s-a spovedit! Bine ca l-ai scos din adânc, din ape! Si nu-l mai certi ca „de ce e ud?”

– Preotii care dezleaga iau pacatele asupra lor? Ca la multi am auzit asta.

P.A.: – Ei, nu e chiar asa, ca iau pacatele asupra lor. Preotul este cum vorbim, câti trebuie sa fie. Nu-l dezleaga daca nu vrea sa spuna. Ramâne pacatul lui. Nu le ia asupra lui, ca el le arde pe loc.

– Deci e o prejudecata asta, nu?

P.A.: – Pai, adica cum? A luat Hristos pacatele asupra lui odata pentru totdeauna, pentru tot neamul omenesc, si a dat harul omului mai departe, prin preot. Dar preotul dezleaga alea pe loc. Omul e fericit ca l-a dezlegat, preotul e fericit ca ala-i dezlegat, întelegeti, si relatia s-a facut, ce sa-i mai ia asupra lui? Adica ce? Ia asupra lui daca nu se-astâmpara. Daca nu face [Taina] corect. Daca a provocat te miri ce, s-ar putea întâmpla, ca s-antâmplat. Duhovnici care s-au legat de fete, de femei, întelegeti? Stiti, au venit la mine speriate, înspaimântate, nu-stiu-ce. Se mai întâmpla si chestii d-astea. Si sa fereasca Dumnezeu de-asa ceva!… Întelegeti, va dati seama… Pentru ca, parintilor, exista o putere nevazuta, care întareste omul atunci când face binele, mai ales un duhovnic are harul mare.

P.I.: – La spovedanie exista asa un har, parca atunci îti vine ideea cea mai buna. Si omului, de asemenea.

P.A.: – Da, dar ai puterea de a lega si de a dezlega. Dati-va seama ca se mai spune -lucrul asta nu-l putem concretiza, adica nu-l putem interpreta numai asa- ca au fost deshumati diferiti duvovnici la care s-a gasit mâna dreapta neputrezita, stiti, care au dezlegat mult în viata lor. E o interpretare, dar aici nu ma bag. Stie Dumnezeu…

P.I.: – Dar ce facem cu acel cazuri, cu acele persoane care vin la spovedanie cu multa îndoiala? Si nu se-angajeaza nici la canon, nici ca nu mai face pacatul. Dar, de exemplu (e foarte simplu de spus, dar greu de rezolvat): vine o femeie. Are un numar de avorturi. Eu o dezleg numai daca spune ca nu mai face de aici încolo.

P.A.: – Nici nu se pune problema…

P.I.: – Dar stii ce-mi spune? „Parinte, nu depinde de mine. De barbatul meu”. Si daca eu nu am siguranta si ea nu garanteaza ca nu mai face, eu n-o dezleg.

P.A.: – Parinte, din momentul în care ea spune si îi pare rau, eu o dezleg. Ca i-a parut rau. Ca ce se va-ntâmpla mai departe, ca se creaza alte conjuncturi, si face, aia e altceva.

P.I.: – Dar ea zice asa: „Sotul nu ma lasa”.

P.A.: – „Deocamdata dumneata te-ai spovedit, mai departe eu raspund cu moartea de asa ceva sa nu mai faci!”

P.I.: – Daca ele-mi spun mie ca „sotul ma va obliga” si „eu nu-mi asum raspunderea”, o las asa.

P.A.: – Ei, eu le spun. Pe asta trebuie dezlegata. Eu le spun: „Cu moartea sa nu mai faci”. Macar ca poate sa faca. Adica: „Mai bine sa mori acum, decât sa mai faci, ca si-asa mori”.

P.I.: – Dar daca pacatele depind de barbati, nu de ele, sau la barbati depind de femei?

P.A.: – Parinte, vai de barbatul ala, la urma urmei. Ca le spun si asta: „Ce, nenorocitul ala de barbat al dumitale nu-si da seama ca va raspunde?” Stiu cazuri. Avem foarte multe.

P.I.: – Cum sa nu? Sunt cazuri când omul depinde de femeie, si femeia de barbat.

P.A.: – Dar ea, saraca, se dezleaga pe ea! Si acum, barbatu-sau, sigur, „Ia spune-i sa vina si el. Ia spune-i, ia bate-l la cap”. Sa nu-stiu-ce. Ca sunt -parintilor, nici nu credeam!- sunt barbati rai ca fiarele si necredinciosi.

P.I.: – Da, sunt. Dac-ar avea credinta, n-ar fi ajuns aici.

P.A.: – Si le spun: „De ce te-ai casatorit cu omul asta, ma, fato? De ce-ai facut asta?” „Ei, parinte, …” „Uite-acuma, vezi?” Dar ea, saraca, vine sa se plânga, nu trebuie sa plece dezgustata sau dezolata, descurajata de faptul ca nu s-a rezolvat problema aici. Asa. Onveti ce sa faca, si pe-urma îl luam p-ala în pomenire si p-ala, nenorocitul.

P.I.: – Dar, tot asa, fiindca îi vorba de duhovnicie, ca aveti atâta experienta, aveti 50 de ani, aproape, de pastoratie, de duhovnicie: ce fac preotii calugari cu candidatii, fie pentru parohie de sat, fie pentru la mânastire, când e vorba de hirotonie? Daca are impedimente, trebuie sa-l dezlege preotul, sau episcopul locului? De ce sa nu fie episcopul implicat?

P.A.: – Parinte draga, episcopul asteapta un aviz de-al duhovnicului.

 

P.I.: – Dar el spune: „Domnule, ma depaseste”.

P.A.: – Asteapta aceasta declaratie a duhovnicului, „Domnule, vrednic este”, stii?

P.I.: – Pai, da, dar el asteapta sa raspunzi tu, el sa n-aiba nici o responsabilitate.

P.A.: – Nu. Adevarul este ca, poate e vrednic. Însa aici este o chestie si foarte greu de explicat, si foarte greu de-nteles, adica acest pogoramânt care totusi, se mai face. Se mai face, fara sa fie învinuit duhovnicul, stiti? Pentru ca spune si în Filocalie într-un loc, mi se pare ca Sfântul Marcu, nu stiu: „Iar daca s-au întâmplat niscaiva pacate înainte de hirotonie, de acum, cu harul preotiei pe care l-ai primit, se iarta, dar sa nu mai faci”.

P.I.: – N-am gasit asa ceva. Scrie poate la vreun sfânt.

P.A.: – Vedeti, acuma avem cazuri -cu toate ca Pidalionul, cât e de gros, nu prea da voie; e foarte grav- avem cazuri; si va spun si eu unul din ele: un mare mitropolit a facut un pacat de curvie. Si acest mitropolit a facut un pacat cu o femeie. Si tocmai atunci era si o întâlnire cu episcopi, un fel de sedinta. Si atunci, el, cu constiinta framântata, saracu’: „Ma spovedesc! Dar ma spovedesc public!” a zis el. Dracul: „Nu te spovedi public! Spovedeste-te în taina”. Acu’ îl sfatuia sa se spovedeasca în taina, de unde te opreste cu atâta râvna altadata, stii? „Spovedeste-te în taina”, ca daca se spovedea în public, îl ardea mai tare. Omul se pocaia, si avea un nume de sfânt acolo, la poporul ala, acest mitropolit. N-a ascultat de nici un sfat de-asta ascuns, dracesc. Si când era biserica arhiplina, a zis: „De azi încolo, nu va voi mai fi duhovnic, nu voi mai fi mitropolitul vostru”. N-a spus: „…pentru ca am pacatuit; am facut pacatul curviei”. Si el stia ca nu mai poate sa fie mitropolit. Când a auzit poporul, pe care nu-l interesa gravitatea pacatului, îl interesa ca pierde un om atât de valoros pentru ei, a strigat: „Asupra noastra sa fie pacatul de a ramâne mitropolit”. Si-atunci el a zis: „Închideti usa! Deschideti fereastra de aici!” Si s-a asezat jos: „Sa treaca toata lumea, sa ma calce pe mine”. Si când a iesit ultimul a zis: „Ramâi mitropolit, gazda în cer”. Vedeti, avem cazuri, când este vorba de o pocainta mare si la preoti. Eu eram duhovnic foarte nou. Eram la Slatina. Si venea la mine un preot de peste munti, dintr-o parohie foarte marisoara. Semi-oras, asa. Si venea cu doua portocale si o pâine. Într-o sacosa. Miera drag de el. Si a venit pâna la urma, saracul, si mi-a spus: „Parinte, am facut pacatul cutare”. Si tocmai eu îi aratam Pidalionul si zic: „Uite, ce e, parinte, vezi Pidalionul asta cât e de mare? Nu gasesc un loc acolo sa te pot salva! Sa-mi dea si mie libertatea de…” Dar totusi, omul asta se caia. Uite, se ridica si cadea, se ridica si cadea. Avea si o fata marisoara. Necredincioasa. Era amarât saracul: lupta si cu aia, o preoteasa pretentioasa. Si atuncea eu vazându-l ca se pocaieste -ca te-ajuta Harul lui Dumnezeu-, dar si eu eram framântat -cum sa-ti zic-, am zis asa: „Parinte, te dezleg, dar îti dau un canon”. „Ce canon, parinte?”, ca el saracul, bine ca l-am primit sa-l dezleg, primea orice canon: „Nu sa treci din casa-n casa, sa faci preotie: din om în om sa treci în parohia ta si sa-l mântuiesti! Fara sa mai tii cont, ca eu te dezleg pentru totdeauna! Si sa fii smerit. Pentru ca pacatul are dupa zile aceasta calitate: te smereste. Daca esti om cu frica lui Dumnezeu si nu stii tu ce-ai facut, ia smereste-te!” Si l-am dezlegat. Nu-mi pare rau. Vedeti, sunt o serie întreaga de pogoraminte care se fac. Si la hirotonie, ca despre aia era vorba, si dupa hirotonie. Tot asa, a venit la mine un caz: acuma, sa vedeti: de la Buzau a venit un tânar care facuse Seminarul, si urma sa se casatoreasca peste câteva zile. Si s-a casatorit. Si a gresit, înainte de cununie, cu viitoarea lui sotie. Si s-a spovedit la preotul oarecum oficial care îl avea acolo episcopia. Si ala a sarit: „A! Esti oprit de preotie!” Si n-a avut de lucru si spune si la parinti. Parintii care au cheltuit cu el în Seminar si nu-l vedeau decât „preotasul nostru”. Va dati seama… Si ala a venit la mine, saracul, cu sufletul la gura. Uite ce e, frate: „Nici eu, nici duhovnicul ala nu dispune de hirotonie, decât episcopul. Eu însa te dezleg, si spune episcopului ca eu te-am dezlegat, dar te-am trimis la el, si sa-i spui si lui. Spune-i ca te-am dezlegat eu”. Episcopul mi-a fost fiu, stii, si-si dadea seama. Ei, acuma hai sa judecam: cu cine gresise? Cu viitoarea lui sotie, cu o zi înainte. Dar acuma si noi, tipic, tipic, si, adica te tii de canoane si gata. „Dar spune-i asa episcopului: ca preotul ala a spus pacatul tau parintilor. N-avea voie sa vorbeasca. Sa-i spui si chestia asta, sa-l verifice si p-ala la alte cazuri”. Ei, vezi? Puteai sa opresti omul de la preotie? Vezi? Preotia, cum asta a intrat saracul într-o hora, a ajutat satul, stia toata lumea ca va fi preotul lor, nu-stiu-ce, domnule, s-a întâmplat o chestie: i-a cazut o roata de la caruta. O sa spuna lumea: „Ce s-a întâmplat, domnule, de nu mai ne e preot?” Ei, trebuie sa stim sa trecem peste asta. Pentru ca te-ntrebi mereu: „Domnule, Hristos ar trece peste chestia asta?” Vezi? Aicea e. De-aia va spuneam ca sunt pogoraminte greu de explicat si greu de înteles.

P.I.: – Dar aicea spune, la „Carte foarte folositoare de suflet”, cica, „O, preotule, ce depinde … sa te duci la episcop”.

P.A.: – Numai când aud de „Carte foarte folositoare de suflet” si nu mai e nevoie sa mai… ca acolo nu-ti da voie nici sa te-ncaleci pe cal si nici nu-stiu-ce.

P.I.: – Trimis la episcop. Sfântul Nicodim Aghioritul.

P.A.: – Parintilor, acolo Sfântul Nicodim Aghioritul nu e … nu se poate face o preotie, mai bine zis o înduhovnicire… Pentru ca nu mai poti sa hirotonesti pe nimeni. Totul de bine, e bine preot care te hirotonesti de tânar, sa te caiesti, sa te smeresti, ca ai motive. Mai întâi ai motive ca nu meritai preotia pentru ca nu ti-a fost o viata de sfânt. Si uite, totusi, ai primit-o. Cum a facut Dumnezeu, cum te-a învârtit viata de te-a pus în mâna sin mintea, sau chiar si inima unuia mai mare ca sa te duca la preotie, nu-stiu-ce, nu ne mai intereseaza: esti preot. Si-atunci trebuie sa te smeresti. Ca nu suntem vrednici, orice am face noi. Dar, totusi, nu trebuie sa fim neîndrazneti. Chiar mai mult curaj.

P.I.: – Noi, asa procedam, fiindca procedam vecini, aici. Suntem cam de o vârsta, parintele e ucenicul nostru, aici, si parintele duce greul acum. Dar noi stii ce zicem: în cazuri foarte grele -da’ nu-l spovedesc, întâi discut asa-, când vad ca nu ma bizui si ma depaseste, îl trimit la duhovnicii nostri batrâni, cum îi Parintele Cleopa, sau cum era Parintele Ambrozie, sau eventual -pentru ca nu-s toti din eparhia noastra- în eparhia lui. „Du-te în zona matale, la un staret batrân, acolo, sau la episcopul locului, nu-i bine asa? Când e vorba de hirotonie, când e vorba de …, pentru ca eu îmi asum prea mare raspundere: n-am curajul. Eu ma tem. Eu personal ma tem

P.A.: – Parinte, nu trebuie. Sa stiti ca duhovnicul are puteri aproape nelimitate. Si episcopii vin la noi, preotii, sa-i spovedim.

P.I.: – Tocmai aici meditez si eu.

P.A.: – Dar de dezlegat e dezlegat, parinte. Dar pentru liniste sufleteasca reciproca, spunei si episcopului. Dar de dezlegat e dezlegat, n-ai ce sa… Da-ti mai mare atentie, duhovnice! Nu-ti facea curaj tiganesc: „Las pe mine: eu sunt tatal vostru, v-aranjez eu!” Ca mai sunt si fel de fel de alte cazuri. Fel de fel. Uite, bunaoara, preoti tineri, si chiar batrâni, care nu citesc Molitfele Sfântului Vasile. Cica: „Mi-e frica, parinte!” „Ce e, ma? Ai dezarmat, arunci armele jos?”

P.I.: – Parintele Cleopa nu ne lasa. Pe nimeni.

P.A.: – Nu ma intereseaza. Eu am raspunderea mea.

P.I.: – Eu stiu ca sfintia voastra sunteti curajos.

P.A.: – Adevarul este ca esti preot. Pe cine sa aduc? Vârsta, sau preotia? …sa citeasca. Nu dau voie, însa, la mireni. Ca „noi avem voie sa citim”. Nu! Cu nici un chip. Preotul pune mâna pe arma si trage-n satana. Parintele Antim: – Parintele Iustin Pârvu, zicea -când eram la Bistrita- bai, daca slujesti preotiei, Molitfele Sfântului Vasile nu le poti sluji?

P.I.: – Asa este: e mai mare preotia, Sfânta Liturghie, decât molitfele.

P.A.: – Faci Liturghia, care e cea mai înfricosata, va dati seama? Ca acolo unde spune, înainte de Heruvic: „Ca tu esti Cel ce aduci, Cel ce Te-aduci, Cel ce primesti, Cel ce Temparti”. Si atunci preotii ar putea sa… „Da’ eu ce sunt, domnule, daca El e Totul?” Îi raspunde Hristos: „Da, dar fara Tine nu pot sa fac asta”. Deci, de unde se vede -asta-i altceva- ca Hristos împrumuta miscarea si glasul preotului. Dar Harul Lui este care lucreaza. Si fac lucrul asta, si nu pot sa gonesc dracii cu blestem? Nu dau voie la mireni sa blesteme pe dracul, sa aiba dialog cu dracul: „Fugi! Du-te!” Nu le dau voie. Eu asta le spun. Asa: „Ziceti rugaciunea, ca de aia fuge! Te-a atacat dracu-ntr-un fel, te-a apasat, nu-stiu-ce: «Doamne Iisuse, Hristoase, …, Doamne, Iisuse…», ca el fuge de puterea numelui. Deci, arma de-al goni … nu spune „Fugi, drace, de-aici!”, ca îi convine dialogul dracului, chiar daca… îl consideri, îl bagi în seama”. Vedeti? Tactica duhovniceasca, tactica în lupta cu dracul: a nu da voie. Dar tu, preot, citeste molitfele. Nu le citesc … si pentru oboseala. Dar eu miercurea, vinerea si duminica, cu mare regularitate, chiar daca sunt la pamânt, le citesc.

P.I.: – Vin si acolo cazuri de îndraciti, de demonizati?

P.A.: – U!… aoleu, ca am unele … tipete: „Arsenie! A!… A!…” Apoi, e de speriat lumea, stii? Parintele Antim: – Nu va tulbura diavolii, dupa molitfe?

P.A.: – Nu, citeam mai departe, ce sa, adica ce? A venit un grup la ultima Liturghie pe care-am facut-o, când am ajuns cu ectenia la „…Preafericitul nostru …, Patriarhul României”, niste tipete-n biserica: „Jos, jos patriarhul! Traiasca Patriarhul Arsenie!” Va dati seama? Eu: „ce-o fi aia, domnule? Ce-o fi aia?” Erau vladimiriste de-astea, stii, care … Si-am început ectenia tot cu patriarhul, macar ca o zisesem, pentru ca sa se înteleaga bine, ca nu… Le-a scos lumea afara, stiti?… Asa parintilor: faceti-va treaba de preot întreg. Nu trebuie sa chemati preotul vecin, ca sa-ti faca molitfele. Si pe urma, mai spun un lucru; va spun un lucru, sa stiti: va rog sa tineti la chestia asta foarte mult. Nu se poate face Maslu cu un singur preot.

P.I.: – La noi nu se face. Cu trei. La preotii de mir e …

P.A.: – Macar cu doi. Adica sa fie la plural, stii? Taina respectiva se întemeiaza pe cuvântul: Mergeti la preoti. Nu la preot. Parintele Antim: – Dar mai intra frica asta, ca ne spunea Parintele Cleopa ca Parintele Ioanichie Moroi a citit molitfele si a intrat diavolul în el, si o saptamâna a stat închis în chilie.

P.I.: – A fost un caz, da.

P.A.: – Asculta, draga, mai stiu si alt caz, mai interesant: unul s-a dus la un preot sa-i scoata dracii. Si preotul i-a spus: „Eu nu pot sa-ti scot, dar du-te la parintele cutare”. Ala s-a rugat, si-a fugit dracu’. Si i-a zis dracu’: „Nu pentru molitfele tale, ci pentru smerenia preotului ala plec”. Asta-i un caz. Alt caz este ca a zis unui parinte dracului: „Iesi!” Si zice: „Ies, dar intru în tine!” „Intra-n mine!” L-a dansat pe dracu’, ca el ducea viata mai departe, si era un fel de canon, ca-l chinuia si ala, dar nu-l lasa nici asta. Si dupa o serie întreaga de ani, a fugit dracul. Si-i zice: „De ce fugi? Mai stai!” Ei, si-a fugit. Asta spun. Da, preot. Sa salveze pe fratele lui: „Daca asta-i solutia sa-l salvez, intra-n mine!” Asa. Asta nu-l oprea sa faca Liturghie si sa …

P.I.: – Dar eu va pun o întrebare. Duhovniceasca: daca un om se îmbolnaveste de duh necurat, demonul intra cu slobozenia lui Dumnezeu, cu voia lui Dumnezeu, în acel om. Nu intra fara voia Lui. Ca sa vezi ca nici în porci n-au intrat: „Da-mi voie sa ma duc!” Si atunci eu am zis asa, tata, parinte: daca noi facem de trei ori Sfântul Maslu, îi citim si rugaciuni, si ce putem noi, ca oameni si ca preoti; daca el nu se vindeca, îi semn ca nu sio fi împlinit omul canonul, nu?

P.A.: – Fara discutie. Socotelile lui Dumnezeu. Dar noi sa ne facem, cinstit, smeriti, datoria. Nu s-o facem sa scapam. Vedeti, fiti atenti, ca nu este un lemn pe care îl dai la rindea: „Te-am lustruit. Acuma, altul!” Nu asa. Trebuie sa ai caldura sufleteasca, sa fii sincer ca preot. Cu credinta sa fii ca preot, sa stii. Mai ales ca si dracul te simte si nu-i de acord.

P.I.: – Dar, tot în privinta asta: ati observat ca în ultimii trei ani s-au dublat cazurile de diabolizare? Nu era acum 50-30 de ani treaba asta.

P.A.: – Da. Si mai ales farmece. Farmece.

P.I.: – Si mai mult la femei. Observati?

P.A.: – Domnule, n-am crezut ca în Dobrogea, acolo, sa fie atâta lucrare de farmece, stii? Însa, nu trebuie sa ne temem deloc. Asta pâna la urma se vindeca, …face. Dar aceste farmece nu se prind de omul credincios. Chiar rugaciunea, daca sfintiile voastre sunteti atenti, unde scrie acolo, împotriva celui care e blestemat, zice: „… pentru ca chiar fapta ta rea te-a blestemat”. Pacatele tale. Dar sa fereasca Dumnezeu, feriti-va sa blestemati. Nu ne-a facut Dumnezeu ca sa blestemam. Ne-a facut izvoare ale binecuvântarii, nu ale blestemului. Feriti-va. Rabdati, asa, ca un om, palmuirile, dar nu asa.

P.I.: – Voiam sa va amintesc un lucru foarte important -mi s-a parut mie-: singura, Taina Sfintei Spovedanii a fost întemeiata în ziua de Pasti. În ziua întâi de Înviere, S-a dus la ucenici, prin usile încuiate: Luati Duh Sfânt. Carora le veti ierta se vor ierta … Va întrebam: Care ar fi tâlcuirea ei? Arata probabil ca prin spovedanie învie un om din nou, din moartea pacatelor. Ca nici o Taina nu s-a întemeiat de Pasti, decât numai Taina Spovedaniei. A suflat asupra lor: Luati Duh Sfânt. Carora le veti ierta, …

P.A.: – Pai, fara discutie. Dumnezeu, plecat de pe Pamânt, Si-a dat puterea Apostolilor, si gata.

P.I.: – Dar chiar din partea asta… Am vrut sa spun ca-i ca o înviere a omului, a sufletului.

P.A.: – Bine, trebuia sa o dea, pentru ca S-a înaltat la cer. N-avea cum sa faca, stiti?

P.I.: – E foarte important. Zic ca e important ca a fost întemeiata Taina Spovedaniei chiar în ziua Învierii.

P.A.: – Foarte bine. Lucrarea Lui. Bine ca s-a dat. Noi discutam ce ni s-a dat. Dar când s-a dat, aia ramâne ca sa ne bucuram…

 

CASETA 5

P.A.: – Dar când v-au închis la Falticeni, cu evreul, cu opincosul acela, asta a fost mai înainte?

P.C.: – Da, mai înainte a fost.

P.I.: – Spuneati ca v-au dus la Suceava.

P.C.: – Da. De trei ori am fost arestat pentru predici. Nu mai vorbesc. Si la Pasarea am fost arestat cu el.

P.I.: – Unde, la Pasarea?

P.C.: – În Bucuresti, la Pasarea. Nu tii minte, mai? Ne-au dus la Afumati. Erai preot ori diacon?

P.A.: – Eram preot. Marturiseam maicile. Patriarhul ne-a trimis acolo.

P.C.: – I-am dat dezlegare.

P.I.: – Iustinian, parca, nu? A fost un mare patriarh la vremea lui. Grecii îl iubesc grozav.

P.A.: – A avut o parere; el ne-a împartasit-o: sa ne trimita în toate mânastirile din România; cel putin de doua ori sa ajungem în fiecare an la fiecare mânastire.

P.I.: – Era un aspect misionar frumos.

P.A.: – Eu i-am spus ca nu sunt de parere, pentru ca mânastirile au si ele duhovnicii lor. Te duci peste ei: „Cine sunt astia, ce sunt astia, niste pustnici? Acuma nu prea i-am califica noi mari sfinti. S-ar crea antagonisme.

P.I.: – Da, invidia.

P.A.: – Atunci am fost de parere sa tinem mânastirea noastra mânastire deschisa: sa vina toata lumea sa se foloseasca. Si asa s-a întâmplat.

P.I.: – La tine acasa e altceva.

P.A.: – Când venea la noi, la Slatina…

P.I.: – A venit prin tara Parintele Andrei Scrima. A fost la Parintele [Cleopa].

P.C.: – Mi-a trimis o carte despre sfântul rug. Organizarea care a facut-o…

P.I.: – Spune ca vorbeste de rau pe Parintele Staniloae. E adevarat?

P.A.: – Nu trebuia sa va luati. Parintele nu este…

P.I.: – Înaltul Anania spunea… Eu nu am citit-o.

P.A.: – Sunt si niste lucruri care nu se pot vorbi. Eu am fost martor chiar atunci când am fost la proces. Nu se pot vorbi, pentru ca sunt…

P.I.: – Lucruri de taina.

P.A.: – Sa divulgi oricui ca sa strici aureola unui mare Staniloae.

P.I.: – Da, nu se poate.

P.A.: – Dar acolo nu se prezinta decât aspecte istorice, stiti… Întâmplarea fizica a cazului… nu-stiu-ce.

P.C.: – Tin minte când venea aici.

P.A.: – 90 de zile a durat ancheta, si foarte nesuferita… batai, ciocniri, ma tragea de barba în tot felul; pâna la urma s-a speriat anchetatorul. Era un capitan foarte rau. Si mi-a luat barba si mi-a taiat-o la jumatate. Barba tot asa era. Si zic: „Ai sa raspunzi de asta în fata lui Dumnezeu”. Stiti ce mi-a zis? „Lasa, ca nu sta calugaria în barba”.

P.I.: – Stia si el.

P.A.: – Când a vorbit vorba asta zic: „N-ai vorbit dumneata, ci Duhul Sfânt”. Dar Sfântul Clement al Alexandriei are o vorba despre barba: „are o mare înrâurire sufleteasca asupra cugetului, si o mare putere magnetica”. P.C: – V-a spus când am fost la Pasarea?

P.A.: – Se temea de barba. Însa ma dezbracase de lung, numai civil, în pantaloni.

P.I.: – Asta unde, la Suceava?

P.A.: – La Suceava. M-au dus îmbracat. Dar la ancheta la Bucuresti -la arsenal acolo- ce erau, pe sub pamânt acolo ce era!… Doamne, Doamne!

P.I.: – La interne, acolo.

P.A.: – Vorba Parintelui Anania: cu ocazia reformei pe care a facut-o Ceausescu, când a facut palatul acela mare, s-a distrus arsenalul. Da’ Anania zice: „Bine ca l-a distrus!” Ca si el, acolo s-a chinuit.

P.I.: – A fost si el chinuit.

P.C.: – Mult saracul. Am 7 episcopi la marturisit. El a fost curând.

P.I.: – A fost saptamâna trecuta.

P.I.: – Parinte Arsenie, dati un sfat la ucenicii acestia. Ucenicii Parintelui Cleopa. 10-12. Un cuvânt.

P.A.: – Fratii mei tineri… daca auziti aceste lucruri de la niste parinti, hai sa zic mai în vârsta si cu numele de traitori, folositi-va! Pentru ca e nu mare lucru sa aveti o tinerete batrâna ca sa puteti avea o batrânete tânara. Stiti fratiile voastre cât de mare lucru e sa ai tinerete la batrânete? Ne întrebati, ne cautati, ne bateti la usa. Da’ noi suntem întinsi, trasi de lume…

P.I.: – Da, obositi.

P.A.: – Nu putem sa vorbim dupa inima fratiilor voastre, asa ca sa umplem de multe ori. Dar o data cuvântul auzit -ni s-a întâmplat si lucrul acesta, sa vorbim mereu aceleasi lucruri la aceiasi oameni- odata cuvântul auzit, bagati-l în inima. Nu trebuie cu nici un chip sa va jucati cu vârsta. Uite, va spun: dati-mi-o mie daca nu stiti ce sa faceti cu ea- cu tineretea voastra. Nu va jucati cu lucrul acesta. Sa multumiti lui Dumnezeu sincer -când zic sincer zic chiar si cu fata la pamânt- ca v-a dat harul acesta, sa pasiti spre aceasta mare institutie care este calugaria. Si calugaria -ca sunteti deja veniti – înseamna, când ai venit la mânastire, cum le spuneam la parinti: sa faci tu mânastire când te duci la mânastire, prin trairea ta. Sa asculti – sa faci mânastire. Nu mai vorbiti mult despre altul rau! Vorbiti de bine! Sa stiti ca dupa cuvintele tale te va judeca, zice vestea. Sau dupa cuvintele tale te vei bucura. Ca e o foarte mare rusine sa vorbesti de fratele tau de drum, în lupta cu acelasi dusman nesuferit: dracul. E foarte mare darul sa ai pe cineva lânga tine. În iad e o mare fericire -cum zice la Sfântul Macarie- când se vede unul cu altul. Zice: „Ce bucurie aveti când ma rog eu pentru Egipt?” „Ne vedem unul cu altul”. Auzi ce bucurie! Acum, când suntem tovarasi de drum toti, ne urâm unul cu altul? Ai în traista un lucru bun, care tine de foame si celalalt nu are si tu mergi cu el si nu-i dai si lui? Îi dai sarpe? Îi dai rautate? Va dati seama cât de mult se greseste în fata lui Dumnezeu, pentru ca nu pretuim faptul ca suntem împreuna?! Vorbitiva de bine! Spuneam ca -sunt foarte convins si puteti sa ma judecati dupa cuvântul asta toti- ca în iad sunt cei mai multi care vorbesc de rau. Vorbesc de rau si se si motiveaza: „Ce, numai eu vorbesc?” „Da’, ce, eu n-am dreptate?” „Da’, … nu-stiu-ce”. Nici n-ai dreptate. Si ce te intereseaza ca vorbeste acela de rau? Acela, hai sa zicem dracu, nu acela!… Tu ai venit la mânastire pentru binecuvântare, ai venit la mânastire ca sa te înfratesti. Ati vazut fratiile voastre -daca ar fi cu putinta sa vedeti- îngeri certânduse, vorbindu-se îngeri cu îngeri de rau despre alti îngeri? Si noi suntem îngeri ai pamântului. Suntem cin îngeresc, suntem dincolo de lume, în lume fiind. Sigur ca da, iubiti-va! Eu am spus voua: va priveste. Ca Sfântul Grigorie de Nazianz spune ca pentru orice cuvânt în plus dam raspuns. Cu atât mai mult orice cuvânt rusinos. Si zic eu mai departe: cu atât mai rau de orice cuvânt ucigator. Ca a vorbi de rau te încadreaza canon la ucidere -la ucidere cu îngaduinta- ca ai vorbit numai de rau, stii? Adica n-ai ucis, dar ai vorbit cu acela sa ucida, stii? E sigur ca si tu cazi în ucideri. Vorbiti de bine! Credeti fratiile voastre… Ati observat: criteriul de mântuire în Evanghelie este iubirea. Dupa asta ne va judeca: de ce n-ati iubit? Ati observat când se citesc Evangheliile cum repeta mereu Dumnezeu: „Iubiti-va!” „Porunca noua va dau voua: sa va iubiti unul pe altul…” „Sa va iubiti cum v-am iubit Eu!” „Sa va iubiti”. Mai fratilor, ne întrebam de ce oare nu iubim, mai?! Stam asa întâmplator, mergem în virtutea inertiei (adica a venit ziua de azi, vine si ziua de mâine, ma scol, nu-stiu-ce). Da’ auzi: veti fi obligati si certati, si judecati, si eu, si toti, daca am vorbit de rau în loc sa binecuvântam pe fratii nostri. Iaca lucrul acesta este de mare importanta: a nu vorbi de rau. Stiti parintele acela de prin Pateric, care era considerat mai lenevos în mânastire. Si îmbolnavindu-se, a venit staretul cu toata mânastirea la el si el era vesel. Si i-a spus staretul: „Esti vesel, dar ai fost cam lenevut, frate!” Si el a raspuns: „Asa, preacuvioase, dar n-am vorbit pe nimeni de rau! Si daca n-am vorbit de rau, Cel care judeca, ne-a spus: «Sa nu vorbesti de rau, ca nici Eu nu te judec pe tine!», sa nu ma judece nici pe mine, ca nici eu n-am vorbit de rau”. Si stiti ce-a zis staretul? „Mai mult decât noi ai facut”. Da! Pentru ca e o lupta interioara, deci, care este obiectivul? Sa ne cucerim pe noi însine. E o lupta interioara foarte mare: sa nu vorbesti de rau, si sa iubesti. Da, dar e posibil. Mai, când a zis Hristos o vorba, e totul posibil! Iubiti pe vrajmasii vostri! Nu e un lucru imposibil. A zis Hristos; deci e posibil. Dar s-a încercat macar, sau numai se aude din literatura sa iubesti pe vrajmasi? Ia încercati! O sa-mi spuneti: „Nu se poate!” Dar si eu va raspund ca se poate. Si va raspunde Hristos ca se poate. Dar cum? Uite cum: încearca sa nu mai urasti pe vrajmasi. N-ai sa poti la nivelul zilei, nici poate la nivelul întregii vieti; da’ tu te lupti, te lupti, si lupta asta este foarte harazita, foarte, foarte mult ajutata de Harul lui Dumnezeu si eventual daca vine moartea te gaseste ca ai fost în lupta pentru asa ceva. Pentru ca tu, totusi, realizezi un lucru: chiar daca n-ajungi sa-l iubesti, n-ai sa-l mai urasti… care iarasi esti în afara de balta, esti pe scara; pe treapta prima, pe a doua, da’ nu esti în apa. Deci asta e lupta care trebuie sa o dam noi calugarii. Între timp intervin ascultarile, care sunt niste lucruri extraordinare. A caracteriza un calugar: îl caracterizezi când, domnule, e în ascultare. Asta înseamna ascultare. Pentru rugaciune, asta e neîncetata. Cine va opreste în ascultare sa ziceti: Doamne, Doamne, Doamne, Doamne, si sa nazuiti asa cu oarecare sentimente de iubire catre Dumnezeu. Deci prezenta asta a ta în continuu la Dumnezeu, în ascultari, si ascultarea, o faci pentru ca ai venit la mânastire. Te puteai ruga si acasa, cu rugaciunea care voiai tu; chiar rugaciune de tipic, adica îngenunchiata. Ce cauti aici? Ai venit aici sa asculti, sa-ti tai voia. Pentru ca asa te prefaci, asa te transformi din chip omenesc în chip îngeresc: taindu-ti voia. Adica nu mai sunt eu nimic, si ma transforma în înger. Îngerii nu cârtesc în ascultari, si chiar sufera un proces de despatimire si ei, când li se da o porunca, sa faca ceva, sa împlineasca ceva -porunca gânditoare-. El se bucura nespus de mult si sufera acel proces, adica primeste acel proces de despatimire, nu în sens omenesc, ca la ei nu sunt patimi, ci în sensul ca i se descopera o noua taina. Si acesta e un proces de despatimire la ei. Si va dati seama: cerul e plin de îngeri, miliarde de îngeri, si le este foarte mare drag de noi. Ne pare rau, ei sunt fratii nostri. Parintilor, am fost -iertati-ma ca va spun… Mi-e frica sa spun pustie, ca eram destul de slab. Doamne, zic, sunt aici din ascultare, nu sunt dintr-o mare vitejie, si rezistam cu asta. Ca nu era de gluma cu dracu’. Si a venit o ispita mare pe capul meu; o ispita pe care nu puteam sa o accept cu nici un chip. Nu-mi ceda în nici un chip si nici eu nu-i cedam în nici un chip. Foarte chinuitor! Nu va dati seama ce-nseamna chinurile pustiei sau chinurile acestea când… însa… Si am zis -am zis ca un copil: Domnule, daca ma rog la Sfântul Gheorghe, Sfântul Gheorghe cine stie pe unde o fi?

P.I.: – Îl roaga altii.

P.A.: – Totusi am zis: Ia sa ma rog eu la îngerul pazitor! Care e cu mine de la botez. Ia uite colea! Ce mai îngeri… Parintilor! Va rog sa ma credeti: atât de imediat, de observat, de total, m-a eliberat îngerul pazitor, si atunci mi-am luat o fagaduinta: sa desenez îngeri pazitori si sa scriu canonul îngerului pazitor.

P.I.: – Parintele e un desenator grozav!

P.A.: – Am facut, am facut, am desenat, am trimis îngeri mari, mici… da’ m-au luat altele, stiti… Dar am ramas cu mare evlavie la îngerul pazitor. Eu nu v-as dori vreodata sa ajungeti sa cunoasteti pe dracu’… da’ nu va temeti, ca daca nu te au la mâna cu ceva slabiciuni nu-ti face , nu are… se baga, se strecoara, daca esti fricos intra mai mult si te sperie. El nu e tolerat, el nu e o putere. Nu va temeti cu nici un chip. N-am venit la lupta? Si zice „luati crucea si urmati-Mi Mie!” Am luat crucea. Adica si asta-i crucea: sa-ti tai voia, sa asculti, sa lupti, sa nu dusmanesti si va repet: cruce înseamna sa duci ceva ce nuti convine. Asta înseamna cruce. Altfel nu mai e cruce. O faci cum vrei tu? N-ai taierea voii si asta este: taierea voii înseamna lupta cu firea si trebuie sa birui. Cuvânt mare-i asta, parintilor! Astea-s cuvintele de vârf ale Scripturii, ale luptei noastre împotriva raului. Noi avem obiectiv sa biruim raul cu orice chip. Sa n-avem alt ideal decât a ne harazi Dumnezeu fericirea sa murim sfârtecati si chinuiti pentru scânteia de Adevar ce stim ca o avem în noi, pentru a carei aparare vom porni la înclestare cu stapânitoarele puteri ale întunericului, pe viata si pe moarte. Asta e Adevarul! Avem scânteie de Adevar în noi; sa-l aflam pe Dumnezeu, ca ni s-a dat în dar si atunci, iata, avem chip de dumnezei pamânteni. Dupa Har, bineînteles. Mare e calugaria, parintilor. Nu s-a vorbit despre ea; n-a fost chip. Trebuie sa treaca mii de ani sa se poata vorbi de tot. Fiecare ins e o particularitate îngereasca. Întelegeti. Dar ne lepadam de niste lucruri care stim ca se fac în comun: vorbirea de rau, nestatornicia, ori ma duc în alta parte…

P.I.: – Neascultarea.

P.A.: – Unde? Ca ai venit la un Hristos la mânastire. Unde te duci? La care Hristos, ca ai venit la asta. Înseamna ca ala nu mai e Hristos. Unde sa te duci? Mergi asa de colo pâna colo: e cea dintâi bucurie draceasca. Si cum ai plecat, acolo pe câmpie vânatorul te-a zarit; cu pusca -ce urgie!- direct în cap te-a lovit. Nu fiti nestatornici. Si când zic nestatornici nu înseamna numai sa plec; sa-ti fie drag aici unde esti. Nu v-a chemat nimeni. Ati luptat ca niste eroi, v-ati biruit patimile tineretii, ati biruit poftele tineretii si ati plecat la mânastire; ati plecat cu gândul ca mânastirea e ceva înalt. Nu stiati multe, nu stia nimeni, nu stim nici acum tot, dar macar avem bucuria celor descoperite si cum zic…

P.C.: – Ia, dumnezeiescul Iov, la capitolul 17, zice: o lupta si o ispita e viata omului pe pamânt.

P.I.: – Sunt si maicutele de la Agapia… Sunt 1000 de suflete în doua mânastiri. Se bucura de câte un cuvânt.

P.A.: – Da. Si pentru dânsele am vorbit. Le-am vazut, da. Da, maicutelor. Am mare evlavie si eu pentru mânastirile sfintiilor voastre. Si ca preoti avem cu totii ocazia, la Proscomidie si în anumite momente din Liturghie (la epicleza), sa ne rugam unii pentru altii. Foarte drag. Si atunci ma gândeam, si îmi vine în minte, si m-a încurajat foarte mult ca Sfântul Macarie se ruga pentru Egipt si se foloseau de rugaciunile lui si ereticii (popii idolesti). Pentru toti cetatenii Egiptului s-a rugat. Si sa nu neglijati rugaciunea… ma asculta pe mine Dumnezeu… Parintilor, fratilor… daca tu, frate… cum te consideri amarât… erai pe lume… Hristos se rastignea pentru tine. Ati stiut lucrul acesta? S-a rastignit întreg pentru fiecare din noi si atunci nu mai suntem usor de biruit. Se lupta îngerul pazitor cu îngerul rau sa ne câstige pe noi. Si stiti care biruie? Acela de partea caruia suntem noi, acela biruie. Daca ai fost de partea dracului, a biruit pe frumusetea asta de înger bun, de care se spune într-un loc asa: „e cu neputinta sa mori daca ai vedea un înger în adevarata lui lumina”. Si uite ce-i daruim noi gratis dracului asa de simplu: îi daruim îngerul nostru, adica l-am anulat, si te-ai daruit pe tine refacut, restaurat de rastignirea lui Hristos. Suntem fiintele cerului, parintilor, nu va lasati cu nici un chip! Rugati-va mult, parintilor, nu în sensul de rugaciune îngenunchiata, de tipic. Ci cu mintea si cu inima. Nu va lasati deloc! Tresariti asa: „Doamne, ajuta!”

P.I.: – Si în ascultare.

P.A.: – Ti-a venit în minte judecând pe un frate: „Doamne, Iisuse Hristoase, ce fac eu? Nu ma lasa, Doamne!…” Saracul de el! Pentru ca ti-o spun, frate: acela a gresit cum a gresit, mult, putin, dar tu l-ai judecat mult; si mai mare e greseala ta decât ce a facut acela. Tu lai judecat, el se pocaieste, si tu ramâi ca un prost, osândit.

P.I.: – Si asta-i calugaria. Asta-i calugaria.

P.A.: – Si asta-i crestinatatea, nu numai calugaria. Pentru ca noi va spunem acuma ca oameni cercetati de lume straina: sa stiti ca gasim în lumea straina lume foarte traitoare, de ne folosim. Va rog sa credeti! Ma folosesc de foarte multa lume, de felul frumos cum se spovedesc, cum dibuiesc subtilitati de pacate, si uite cum se curata! Si ti-e drag de ei!

P.I.: – Unii sunt mai sporiti decât calugarii: citesc Filocalia, Biblia, cartile sfintilor.

P.A.: – Si au probleme foarte multe; noi nu avem probleme. Noi n-avem vecini rai cum au ei, nu ne fura porcul, nu ne înseala sotia sau barbatul cum îi înseala pe ei. Si le seaca inima, în sfârsit.

P.C.: – Mai, copii, fiindca preacuviosul va spune despre ispite, eu am sa … oleaca. Dumnezeu sa-l odihneasca pe vladica care a murit la Cluj… saracul… Teofil Irineanul. El sa… Si m-a pus sa vorbesc despre ispitele… Despre ispitirea cea din 8 parti: omul se ispiteste în viata aceasta din 8 parti: dinainte, din urma, de la stânga, de la dreapta, de sus, de jos, dinauntru -din inima-, din afara -prin cele 5 simturi. Din fata uite cum se ispiteste: începe a-ti face ca, mai, daca ai da de ispita cutare, te tulbura cu cele ce crezi ca au sa fie asupra ta. Din urma: ti-aduce aminte diavolul de pacatele care le-ai facut din copilarie, si vrea sa ti le mai bage în minte si acum; rautatile pe care le-ai facut, pacatele. De la stânga: te ispiteste sa cunosti pacatul si-l faci: stiu ca-i pacat sa ma mânii, sa ma îmbat, sa înjur, sa fac… Si fac. De la dreapta ne ispiteste în doua feluri: mai întâi asa: sa facem fapta buna, da’ cu scop rau -sa stie ca trece de partea rea. Al doilea, întelegi, tot de la dreapta, când întelegi cu mintea pe altul, dupa mintea noastra si… De sus: când începi o nevointa mai mare decât trebuie: post, rugaciune, priveghere, cutare; asta-i ispitirea de sus, ca n-ai voie s-o iei prea sus. De jos: când ne lenevim sa facem ce putem: posturi, privegheri, pot sa ma rog, pot sa ma înfrânez, pot sa suspin, sa-mi citesc pravila si nu fac. Asta este ispitirea de jos; lenevirea care ne trage în jos. Dinauntru: auzi ce spune Evanghelia: din inima ies gândurile cele rele, preacurviile, uciderile, cutare. Când nu bagam de seama cele ce ies din inima noastra, pacate si rautati, ca sa le oprim cu frica mortii si cu frica lui Dumnezeu. Dinafara: când ne ispitim prin vedere, prin miros, prin vorbire, auzire, prin pipait -cele 5 simturi. Nu v-am spus pe larg acestea; numai oleaca. Mi-aduc aminte ca unul, când vorbeam eu în biserica la Roman, zice: „Ai facut omul octogon”, a zis unul. Eu am vorbit pe larg de chestiile astea. Dar toate aceste feluri de ispitiri din 8 parti le poate birui omul daca are doua lucruri: frica lui Dumnezeu si frica mortii. Mai, peste un ceas mor, ma duc. Si frica lui Dumnezeu, ca la Dumnezeu nu este nestiinta sau neputinta. El stie nu ce gândim noi: Cele mai înainte gândite ale Mele le-au vazut ochii tai. Dar cu ispitirea din 8 parti nu-i asa: daca cugetam la moarte si la Dumnezeu, cu mila lui Dumnezeu pe toate le biruim. Asa, oleaca, am intervenit, am întrerupt.

P.I.: – Parinte, faceti sfârsitul la baieti, ca se duc devale.

P.A.: – Ispitirea despre care ne spune Parintele Cleopa, cea mai primejdioasa -toate sunt grozave, iadul manânca pe om daca nu se astâmpara- este ispita de-a dreapta. Da, pentru ca pe multi i-a încurcat.

P.I.: – Mândria.

P.A.: – Au o râvna sa faca binele si îl exagereaza.

P.C.: – Îl face cu un scop rau.

P.A.: – Vezi, de aceea toate se fac cu masura. Ca Sfântul Antonie daca a întrebat: „Domnule, care e pacatul de care sa tinem cont? Care e pacatul de care sa tinem neaparat cont? Sau, pardon, fapta buna”, nici unul nu a raspuns. Zice: „Dreapta socoteala”.

P.A.: – S-ar concepe asa ceva? Începi sa te rogi, si uitându-te acolo în rugaciune, zice… sa dea Dumnezeu sa nu uitam rugaciunea… pentru ca acolo-i Hristos, unde te cheama. Cine? Cei care-I tin locul, care conduc. Acestia capata un har deosebit, care te pune pe tine în situatia: vrei, nu vrei sa te mântuiesti. Asa te duci la ascultare.

P.C.: – Mântuitorul a venit pentru mântuirea Lui pe calea ascultarii: N-am venit sa fac voia mea, ci voia Tatalui care M-a trimis.

P.A.: – Nu trebuie sa exagerezi în rugaciune, însa suntem obligati sa ne rugam oriunde suntem. Dar ascultarea e mai mare decât canonul care ti l-a dat, care îl faceti obligatoriu. Nu e rau daca-l faceti ca aveti pentru ce si pentru cine, dar ascultarea e mai peste canon, pentru ca nu pot sa zic ca nu vin la ascultare, ca am de facut canon. Iar ascultarea, daca te-a tinut mult timp si n-ai facut, este o scuza în fata duhovnicului. Într-adevar, dar pentru ca tu te-ai asigurat cu ascultarea. E mare lucru: suntem în tot felul aparati, în tot felul paziti si sigur de nadejdea lui Dumnezeu de mântuire. Gândul la iad si nadejdea la Dumnezeu. Amin!

P.C.: – Sa ne vedem la Rai.

P.I.: – Aveam bucuria sa închei si eu o idee, ca Parintele Arsenie, dupa 15 ani de când nu l-am mai vazut aici, a venit în mijlocul nostru o zi sau doua; si acolo la Techirghiol este asteptat, e foarte cunoscut si vestit în toata tara, mai ales în zona Munteniei. Si ne bucuram ca aici la noi sunt peste 100 de frati, parinti mai tineri si mai batrânei, ca au avut ocazia sa sarute mâna Parintelui Arsenie, Parintelui Cleopa, sa ia o binecuvântare, sa asculte un cuvânt de folos.

P.A.: – Eu va marturisesc drept: m-am bucurat ca am vazut foarte multi tineri aici.

P.I.: – Da, e mânastire cu tineret.

P.A.: – E foarte mare lucru. Dar, iubiti tineri, pretuiti batrânii! Ca sa nu umblati dupa batrâni te miri pe unde. Sa-i pretuiti ca-i aveti. Orice cuvânt, cum spune acolo Sfântul Vasile cel Mare, ca orice cuvânt al sfintilor are putere canonica. Pentru ca el vorbeste de la Duhul Sfânt. Nu vedeti ca se vorbeste cu o siguranta nemaipomenita?

P.I.: – Precizie. Exact.

P.A.: – Pentru ca nu se vede lucrul acesta. Dar se simte. Si intrati în simtire, aveti încredere în Dumnezeu! Si aveti si voi încredere, nu va pierdeti încrederea ca nu puteti. Scuza asta, scuza asta care e împletita cu sfaturi dracesti: „Nu pot! Nu pot!”, fratilor, nu exista. Nu exista: „Nu pot!” S-au dat atâtea exemple cu îngerii pazitori care au numarat pasii ascultatorilor, de-ti sta mintea în loc de frumusetea întâmplarilor. Nu va lasati deloc! Iubiti pe mai-marii vostri! Iubiti-va între voi cu orice chip! Sunteti nadejdea Bisericii lui Hristos! Frumos ca sunteti la mânastire. E o mare bucurie si pentru mine; dar pentru Dumnezeul nostru? Mare bucurie e calugaria, parintilor! Da. As vrea, va repet, sa spun la moarte: „Doamne, multumesc ca mor calugar!”

P.I.: – Asa este. Sunt multi fericiti ca au trait în calugarie.

P.A.: – Asa este. Pentru ca nu este chiar gluma. E foarte mare lucru. Nu se pot vedea în împaratia lui Dumnezeu. Când s-a cerut de catre marii traitori de la Dumnezeu… care fapta e mai aureolata, mai aurita, mai frumoasa în cer… a fost ascultatorul, pentru ca avea un lant de aur. Ascultatorul, calugarul ascultator, acesta era cu fapta cea mai mare din împaratia lui Dumnezeu. Pentru ca, într-adevar, vedeti bine ca e ceva care te opreste. Scoate sabia, frate! Uite sabia! Da-i drumul: „Doamne Iisuse Hristoase…”! Fratiile voastre credeti ca a zice „Doamne Iisuse Hristoase” ziceti degeaba? -Nu zicem cu atentie. -Suntem împrastiati la ascultare.

P.A.: – Draga, din momentul în care ti-ai revenit înseamna ca nu te-ai pierdut. Nici o nenorocire nu înseamna ceva, nimic nu este pierdut, daca credinta ramâne în picioare, daca capul se ridica din nou si… Repet asta de mai multe ori: asta e; nu te pierde!

P.I.: – Este firesc omului sa fie împrastiat.

P.A.: – Atunci când vezi ca n-ai facut ceva, nu esti pierdut; esti înca pe pozitie buna. Ca daca nu erai pe pozitie buna nu vedeai ca ai facut ceva rau.

P.I.: – Deh, recunoaste.

P.A.: – Esti deja pe o pozitie buna numai ca ai vrut cu niste râvne -care se nasc în noi totisa faci mai mult. Dar nu numai la matura. Taci din gura. Daca n-ai vorbit pe nimeni de rau ai facut cel mai mult în ziua aceea. Dar sa lupti!

– Preacuvioase, vreau sa va întreb: ce se întelege prin a avea smerenie? Si cum se poate ajunge la smerenie?

P.A.: – Parinte, mai întâi de toate asta e o întrebare la care nu poate raspunde nimeni. Toti Parintii au vorbit la superlativ, pentru ca nu putem vorbi despre smerenie cu jumatati de masura. Zice: „A te vedea pe tine sub toata faptura, fiule”.

 

P.C.: – Ascultarea, ascultarea-i maica smeritei cugetari.

P.A.: – Auzi cum zice: a te vedea pe tine sub toata faptura.

P.I.: – Cel mai pacatos adica.

P.A.: – Da, dar faptura e si viermele, faptura e si sarpele. A te vedea pe tine sub ei? Uite cum: acestia nu stau degeaba; umbla sa existe, misca sa traiasca; umbla dupa hrana, umbla dupa cutare. Va sa zica, îsi asigura viata. Tu ti-o asiguri?

P.I.: – Da, viata duhovniceasca.

P.A.: – Da. Si pe urma ce fel de faptura esti tu? Un om smerit nu se vede niciodata smerit. Dar eu am obisnuit sa va spun ca nu-i vorba de o smerenie smerenie din asta amestecata cu… (e smerit mândruletul, stii)… e vorba de o smerita smerenie, adevarata. Domnule, nu zic ca nu sunt nimic: sunt fiinta care pot sa ma rog, deci sunt ceva. Dar altii sunt mai buni ca mine, nu? O socoteala simpla, nu? Unu si cu unu fac doi. Daca gresesti, împarte pe doi la doi si îti da unu, adica pe tine, stii?

P.I.: – Sunt buni tinerii baieti. Uite, aveti si de la sfintia voastra doi ucenici, cât si din Muntenia, si din Banat, si din Transilvania, si din Moldova.

P.A.: – Stim copii scumpi ca suntem în formare toti.

P.I.: – Copii buni, maica.

P.A.: – Noi am ajuns la vârste mari. Uite, ne punem problema mortii si ne temem. Adica n-am ajuns… Dar tot noi am vazut un lucru extraordinar si-l confirma un parinte din Pateric: într-o zi putem ajunge la o masura dumnezeiasca. Da-mi, Doamne, ziua, nu mi-o pierde.

P.C.: – Omul, de dimineata pâna seara poate sa ajunga la masura dumnezeiasca. Scrie în Pateric.

P.I.: – Prin rugaciune si smerenie, cred. Altfel nu se poate.

P.A.: – Nu se poate fara smerenie. Nu va pacaliti. Nu va pacaliti: l-am biruit pe acela, am zis, mi-a placut, m-a laudat, mi-a batut din palme. Ei, se poate. „Doamne, iarta-ma, de la Tine au fost toate acestea”… Adica leapada-ti… si vezi-ti de treaba, tine-te de Biserica, duceti-va la slujba…

P.I.: – De duhovnicie.

P.A.: – Sigur, ascultati si cum se mai spune, se reuseste întrebând. Nu banalitati. În lupta ta ti-ai descoperit poate o nedumerire, ceva, stii… Sa zicem „AMIN!”

P.C.: – Sa nu ma uiti la rugaciune!

P.A.: – Ei, parinte…

P.C.: – Si daca mâine-poimâine primesti telegrama ca am murit, sa vii sa ma dezlegi la mormânt.

P.A.: – As vrea sa-mi ajute Dumnezeu. Dar cine stie ce momente am si eu…

P.A.: – Dar care vor pleca mai înainte? Nu stim. Uneori pleaca cei tineri.

P.C.: – Mântuitorul spune în Evanghelie: Privegheati si va rugati, ca nu stiti ziua, nici ceasul. Dar la vârsta asta ce sa astepti?

P.A.: – Eram amândoi în padure, în preajma Slatinei, ca au vrut parintii sa ne vada, sa ne apropiem nitel. Sa nu ne vada numai doi-trei, au vrut toata obstea. Si erau 120 de vietuitori. Si s-au linistit; noaptea parintele dormea sub un brad, si eu sub un alt brad. Asa, ca la o distanta de doi metri. Dimineata un sarpe a iesit de sub culcusul meu, ca dormeam pe radacini.

P.I.: – L-ati trimis la Parintele Cleopa.

P.A.: – Nu, în partea ailalta s-a dus. Nu. Dar nu asta am vrut sa spun, ca de-astea erau multe. Dar n-a trecut mult si un traznet a sfarâmat bradul sub care am dormit, l-a retezat jumatate.

P.I.: – Pai, cum asa?

P.A.: – Am avut o presimtire ca ma aresteaza. M-au arestat într-adevar. Si va spun si alta: ce înseamna ascultarea. Ne-a apucat o mare ploaie într-o padure marunta; o padure nu prea înalta, mai cât casa, asa. Parintele într-o parte, eu într-o parte, cautam tufisuri dese sa ne adapostim. Parintele însa insista, asa, pe sub ramuri, sa vin la el. Pâna acolo erau cam 30 de metri. Eu ziceam ca culcusul meu e mai bun, si zic „Nu”. Si zic: stai, mai, baiete, ia sa ascult! Ei, am fugit acolo, si a traznit locul acela unde am fost eu, acolo. Mai, baiete, m-a facut… m-a impresionat ce înseamna ascultarea. Si s-au întâmplat si altele, dar nu vreau sa mai…

P.A.: – Mânca-v-ar Raiul!… Mânca-te-ar Raiul!… Sa te rogi pentru mine…

P.A.: – … ce vrei matale de a te ruga; si nu exista, frate scump, crestin, nu mai vorbesc de monah, sa nu fie ispitit când face rugaciune. Pe toti ispiteste, dar nu te lasa! Nici nu te descuraja! Lui Dumnezeu îi place lupta ta. El deja stie ce vrei tu, si vei primi. Ei, dar nu te lasa! Vezi ispita si cedezi, [atunci] o iei de la capat.

– Se întâmpla de multe ori ca adorm.

P.A.: – Nu va agitati! Sa fiti calmi. Ca tot apuci sa zici ceva… Asta este lupta dracilor: pe toate fronturile. Orice crestin, nu mai vorbesc de monahi -si te rog sa ma crezi, pe mine si pe toti, n-am întâlnit om care sa nu-mi spuna ca îi fuge mintea la rugaciune-… Domnule, si femei din lume, si simple, si bogate -adica bogate la minte. Toti au ispite. Vine satana: nu-i convine deloc. Asta e semnul bun ca noi facem lucrul bine, bun. Dar nu-i convine lui. Dar ia sa te gândesti la lucruri desarte, sa vezi ca nu te opreste.

– Azi dimineata, preacuvioase, m-am trezit pe la 5. Am zis sa fac un acatist, un paraclis, dar de la 5 pâna la 7 numai am dormit. Iar mai dormeam, iar mai citeam, si asa de rau îmi parea…

P.A.: – Ei, ce sa-i faci, e neputinta omeneasca. Si pâna la urma te-ai sculat, nu?

– Ei, nu. Pai eram la rugaciune si adormeam. Un parinte a zis: „Pai asta-i lupta: ca daca te lasi, vrajmasul râde de tine. Dar tu trebuie sa lupti în continuare!”

P.A.: – Sa lupti încontinuu, parinte! Nu ne lasa Dumnezeu. Suntem si noi ajutati, si are si el libertatea sa ne ispiteasca. Atât. Încolo nu are putere. Si nu faceti greseala sa-l blestemati! Nu dialogati cu dracul. Cu dracul nu se sta de vorba. „Doamne Iisuse…”, recurge la rugaciune, ca el fuge de rugaciune, de puterea numelui.

– Si rugaciunea „Doamne, Iisuse…”, de exemplu, o zici unde sunt eu acum la ascultare, o zic de doua-trei ori, sau de trei-patru ori, si pe urma, gata, îmi dispare din minte.

P.A.: – Unde lucrati?

– La un atelier de fierarie, amestecatura. Eu lucrez la strung. Si mai zic rugaciunea de câteva ori, si gata, dispare din minte. Si i-am zis Parintelui Cleopa. Si mi-a zis: „Mai, baga de seama în continuare, ca vrajmasul ti-o fura din minte, dar tu zici în continuare. Zici. Pai asta-i lupta!”

P.A.: – Trebuie sa nu te tulburi. Nu, agitatia îi convine satanei. Pe urma nu esti în stare sa îti mai revii…

CASETA 6

P.A.: – …de Boca, si a fost foarte prezent cu Biserica, el.

P.I.: – Ei, apropo, cu Parintele Arsenie Boca, ca îl declara ca-i sfânt, ca se fac minuni la mormântul lui… Maica Zamfirica, aceea…

P.A.: – Asta-i nenorocita, Zamfira.

P.I.: – Zamfiruca. Trebuie sa fie câte o Eva undeva, ca sa încurce treburile, ca daca nu-i Eva, nu merge…

P.A.: – Nu Eva, parinte, Julieta.

P.I.: – Ei, i-au facut acatist, i-au facut tropar, i-au facut, i-au facut condac, si-acuma i-a iesit o carte, foarte elegant legata, „Cararea Împaratiei”, în care spune si lucruri stiintifice, si teologice, biologice. Ati auzit de ea?

P.A.: – Parintele Boca, pacat de el. A fost un om inteligent, cu suflet bun, mare pictor, foarte pregatit. Dar, parinte, cazuse în patima acesta a proorociei, cândva, si a sfinteniei. Si a intrat duhul asta, al mândriei. El, sfintiile voastre erati foarte mici, si eu eram mic, si înainte de a ma duce la mânastire auzisem, nu-stiu-ce, era o miscare în studentime, si… Eu m-am dus la el, la Sâmbata, ca era curentul asta, arsenist, foarte puternic, m-am dus la el, ca voiam sa plec la mânastire, si voiam o binecuvântare. Si când m-am dus acolo la Sâmbata -m-am dus foarte greu, straini, nu prea cunosteam, nu eram un om de tupeu, asa, sa-mi fac loc. M-am dus cu adresa… m-am dus. Si stând la masa, era pe-acolo… Acolo era staret un parinte, Serafim. Mult m-am folosit de Serafim. Nu de Arsenie, de Serafim m-am folosit. Si Parintele Arsenie era la o masa fara asternut pe ea, cam latimea asta, asa, eu aici si el aici, ca era într-o vineri, si se luase masa si mi-a pus mie ceva. Si-a pus mâinile asa. Niste ochi albastri, puternici, la mine, asa, fix. Eu, când am vazut, zic: „Vezi de treaba, domnule”. Eram „prost”. Eram baiat citit, într-un fel. Ce-nseamna antimadarul asta, sa nu…? L-am simtit. Cât era de puternic curentul despre el, pentru mine, zic, gata. Si nu mi-a mai trebuit. ei, mi s-au întâmplat niste lucruri, asa, de o mare traire, care am avut-o eu acolo, a vrut sa vina catre mine, care eram într-o margine de padure, s-a întors din drum. Eu m-am rugat mult la Dumnezeu sa nu vina… Asa. Nu stia lucrarea mea. Am plecat la mânastire. Mi-am vazut de treaba. A trecut o vreme, si noi am condamnat cu ce-a facut el. Mai întâi de toate, a fost arestat. Pentru ca facuse niste proorocii cu rusii. Ca vin rusii, ca vin comunistii, ca nu-stiu-ce. Si astia nu l-au crutat. Si el în închisoare s-a lasat si de preotie si de calugarie. S-a eliberat din închisoare, civil, a ramas, s-a ocupat de pictura la un preot, în marginea orasului Bucuresti. Era un mare pictor, sa stiti. Talentat. Facuse Belle Artele pe lânga Teologie, stiti. Si împreuna cu Julieta. Cine este Julieta? Era un curent foarte puternic, în România, cu „arsenismul”. Mai ales la Bucuresti. Da, si el era la Sâmbata. Când te duceai acolo, era cel mai mare dar sa-ti fi întâlnit privirea cu el. Îti dai seama!… Julieta, care era o studenta, ambitioasa, pe care am cunoscut-o când am plecat eu la mânastire. Era studenta la Teologie, colega cu Antonie. Am fost la Teologie, acolo, am vorbit cu sudenti, s-au bucurat, le-am spus: „Plec la mânastire, nu-stiu-ce”, s-au bucurat. Si m-au condus pâna la poarta, Antonie (Plamadeala), care era si el student, si Julieta… N-am primit nici o alintare, nu, nimic, „Domnule, am venit sa va vad”. Nu stiu ce cautam eu , de fapt. Sa-i vad pe ei. Asa am cunoscut-o pe Julieta. Acuma, când s-a ivit arsenismul si astea toate, s-a dus si Julieta la Sâmbata. Dar cum era interior voluptoasa, si sa i se dea atentie, plina de ea, nu i-a dat nimeni nici o atentie, acolo. Era lume multa, studentime, care era deja în gratiile lui Arsenie, pe-acolo. Arsenie, alintat, trecea de colo pâna colo, privit. Si asta ce-a facut? S-a aruncat în apa care era acolo! Era apa adânca, putea sa se înece.

P.I.: – Un act de sinucidere?

P.A.: – Ei, a simulat ca… A sarit lumea, ca era lume multa. Au scos-o. Sigur, Parintele Arsenie era acolo de fata, a intervenit, nu-stiu-ce, zice „Ce-ai facut”, nu-stiu-ce, si asa dascalind-o, sau asa, au ramas în intimitate. În mare intimitate. Plecau în padure împreuna, si Julieta a reusit sa-l ia pe Arsenie de la toti. Si de la toate. Si acum s-a facut Mânastirea Prislop. Cu staret Arsenie. Noi, cei de la Antim, l-am învinuit ca „nu tii legatura cu Biserica, si te invitam sa iei parte la consfatuiri, cu noi, aici”. N-a primit, pentru ca nu putea sa-si împlineasca antimadarele lui. Credea în metempsihoza, adica în reîncarnare -lucruri dovedite, nu se punea problema… Eu personal sunt convins de asta, cu multe lucruri l-am prins, si a ramas mare prieten cu Julieta. Când s-a facut mânastirea Prislop, pentru ca sa-l aduca Biserica si pe el într-o oficializare, într-o apropiere de unitate, l-au numit staret la Prislop. El, cu Antonie, care era diacon -absolventi de Teologie amândoi-, si înca unul, cum îl chema… care a murit.

P.I.: – Dometie.

P.A.: – Dometie. Care a fost pâna la urma, duhovnic la Râmet. Ala era preot de mir si s-a calugarit. S-a calugarit la Prislop. Cu staret Arsenie. Julieta, care acuma era într-o faza noua din punct de vedere al Bisericii, „teoloaga”, s-a dus pe acolo, ca era nedespartita… Antonie: „Tu ce cauti aici? Aici suntem noi acum”. Parintele Antonie a început sa fie urmarit, a disparut…

P.I.: – A venit la Slatina.

P.A.: – Justitia îl cauta. Pe Antonie îl chema Leonida Plamadeala, dar el, acuma, calugarit, era Antonie. Si Securitatea n-a stiut, si el s-a strecurat. L-am primit eu la Slatina, ca eu eram egumen acolo: „Stai aici, ca te ocrotesc eu aici…”. L-am ocrotit. Si lam si folosit ca diacon.

P.I.: – Capabil, bun de condei. Stiu, ca l-am apucat si eu. Era aici când am venit si eu, în ‘49.

P.A.: – Eram prieteni. L-am trimis la Râsca, sa conduca, pentru ca noi aveam vreo sase, sapte mânastiri, schituri, pe acolo. Era Sihastria… Am scos Sihastria din pozitia de schit al Secului. Si aveam sapte mânastiri. Aveam Putna, aveam… multe sub control. Era obstea lui Teodor Studitul. Cu centrul la Slatina. În sfârsit. Ma duceam la Iasi, trimis de mânastire ca delegat, pentru ca eram egumen, sa stau la capul Sfintei Paraschieva cu ocazia hramului. Si mergea cu mine un însotitor, si mânastirea mi l-a dat pe Antonie de data asta. Ei, Antonie, fiind cu mine acolo, umbla si el. Eu nu stateam cu el, îmi vedeam de treaba mea, eu eram la capul Sfintei Paraschieva. Parintele Eftimie, staretul de la Bistrita, care-i episcop acuma la Roman, era staret si statea la picioarele Sfintei Paraschieva. Si asa ne-am împrietenit. El la un cap, eu la un cap. Am ramas prieten cu Preasfintitul Eftimie, un parinte linistit si bun. Dar l-a descoperit pe Antonie cineva, când eram la Iasi, si l-au arestat. L-au arestat pe Antonie. L-au depistat aia pe acolo. Nu stiu ce cunostinte a avut el, a vorbit, nu stiu unde a vorbit, si au venit. Julieta l-a scos si pe Dometie, si a ramas cu Arsenie acolo. Si asa s-a facut [mânastire] de maici. Arsenie duhovnic si Julieta staret. Si e normal acuma sa faca o serie întreaga de greseli. Se duc la mormântul lui si se roaga. Si el se lasase si de preotie si de calugarie. M-am întâlnit cu el odata -eram staret la Cheia-, si m-am dus pe la Bucuresti, ca la consiliul asta care… sa iau cruciulite, sa iau material de colportaj. Si m-am întâlnit la Institutul Biblic, acolo, cu Arsenie. El era la consilier. Când a iesit el de acolo: „A, ce faci parinte!…” Arsenie, nu-stiu-ce. Eu: „Nu, n-am nevoie”… „Lasa, ca îmi tii sfintia ta locul”. Zic: „Parinte, eu tin locul meu, nu tin locul nimanui, sa stiti”. A fost ultima mea întâlnire cu el. Dupa ce m-am eliberat din închisoare am mai avut o întâlnire cu el, înainte de asta cu mult, dupa ce l-am pus la punct, tot acolo, la Bucuresti. Se casatorise Veronica, si ma întreba: ce zic? „Un prunc la anul, blând si mic, sa creasca mare si voinic, noi ca mai vorbim un pic, si la botez”. Asta-i Veronica cu Gigel. „Un prunc la anul”, dupa Cosbuc. Si zice: „Nu, zice, nu cred. Cred ca o face din tactica”. „Nu exista tactica între barbat si femeie, parinte! Exista numai iubire. Asta-i, nu ne pacalim. Nu ne mai jucam cu astea…” Si [timpul] a dovedit.

P.I.: – Deci nu l-ati mai întâlnit pe Parintele Arsenie?…

P.A.: – Parinte, poate Dumnezeu l-a luat din vreme, sa nu faca greseli mai mari, stiti? Ca aia e nebuna, parinte. A vrut sa schimbe culionul la maici, sa faca altul… Si a cam schimbat, într-un fel… sa-l faca un culion, asa, cu parul pe spate, ca ciobanitele „tai-lailai”, stii…

P.I.: – Ce sa faci, daca a ajuns monahismul în mâna lor?…

P.A.: – Parinte draga, a fost si Parintele Arsenie o mica problema în Biserica noastra. Nu vrei sa stai în unitate, domnule, sa te dezvolti, sa vorbesti, sa spui, sa traiesti, sa primesti observatia de corectare, ca esti om si tu, si poti sa gresesti? Ai un duhovnic care, fara discutie, poti sa comunici cu el, poti sa ai zece, nu te oprea nimeni… S-a izolat, si a ramas asa, cu Julieta, si cu…

P.I.: – Da. A stat în Bucuresti tot timpul. Dar pe Parintele Teofil Pârâian l-ati mai întâlnit? A fost la Constanta, a vorbit la sudenti…

P.A.: – A venit pe la mine. A venit de doua ori la Techirghiol. A vrut cu orice chip; eu am mai corespondat cu el.

P.I.: – L-ati cunoscut mai dinainte?

P.A.: – Ei, cum sa nu? Eram eu duhovnic la Mânastirea „Dintr-un lemn”, în Vâlcea. Si acolo a venit. Avem si o fotografie împreuna, ne-am… Si acuma era curios. A auzit ca am stat în pustie, nu-stiu-ce, ma rog, puscarie… „Ma, asta are multe lucruri de spus”. Si n-am avut timp deloc sa stau de vorba cu el. Ca el venise invitat pentru Constanta. Si a trecut si pe la… A dormit la noi, dar a fost la aia, acolo. Si n-am avut timp sa stau de vorba cu el, decât numai câteva minute, dar a venit a doua oara, si a venit pregatit acuma, sa nu mai scap. Cu aparate, cu astea, asa, cu casete. Umbla… orb, orb, dar le scotea!… Si m-a întrebat de multe lucruri. Am stat mai mult de un ceas, poate de doua ceasuri, de vorba cu el, acolo. M-a înregistrat el… Stiu ca m-a întrebat vorba asta: daca cred ca ma mântuiesc. Zic: „Cred ca nu ma mântuiesc, parinte!” A ramas… „Cum?” „Parinte, eu nu cred, eu nu ma nadajduiesc, nu cred, ma gândesc ca faptele mele, si orice as fi facut, nu ma mântuiesc… Numai daca vrea Dumnezeu. Si am facut destule sa nu ma ierte, dar ma rog de el sa ma ierte. Am nadejde puternica, ziceam eu. Ca nu este permis sa spui ca tu esti desavârsit”. Chiar daca n-ai fost tavalit, chiar daca n-ai fost… Dar nu-i asa. Pentru ca se observa la Sfintii Parinti, spuneau ca sunt foarte pacatosi. Sfântul Antonie cel Mare spunea ca el e singurul care nu se mântuieste. Antonie cel Mare, domnule, care-i grozav, crede ca nu-l mântuieste Dumnezeu. Numai mila lui Dumnezeu ne mântuieste, Harul Lui. Si noi sa fim, cum spune Sfântul Siluan -de fapt sunt cuvintele Mântuitorului, nu sunt ale lui-: „Gândul la iad si nadejdea la Dumnezeu”. „Asta sunt eu, parinte”, îi zic. Si el vorbea cu oarecare siguranta, ca acuma, cred si eu ca te mântuiesti: orb toata viata, atât îti mai trebuie: sa nu te mântuiesti.

P.I.: – Da. Eu cred ca-i un om ales de Dumnezeu. E un om curat.

P.A.: – Si a stat de vorba cu stareta: „Domnule, sunt foarte multumit ca am vorbit cu parintele”. Si satisfacut, si nu-stiu-ce. Si nu ne-am mai întâlnit. Însa am toata admiratia pentru el, saracul…

P.I.: – Vorbeste frumos la studenti. Mi se pare, însa, ca nu prea concludent. Sunt unele lucruri pe care trebuie sa le spuna frontal. El, asa, le da în doi peri, asa.

P.A.: – Ce pot sa… Ei, nu trebuieste asa.

P.I.: – Daca-i pui o întrebare… I s-a pus o întrebare despre Yoga: „E bun sa facem Yoga, sau nu?” „Pai, avem altceva de vorbit acuma”, si n-a raspuns concret. Trebuia raspuns concret: „Dar ce, noi am trait cu Yoga în 2000 de ani de ortodoxie, în România?”

P.A.: – Da, s-au bagat si… domnule, ca niste furi.

P.I.: – Pai îs platiti aceia, îs platiti, sigur ca da… Asta e treaba… Si toti dascalii, si de Yoga, si de tot, stiti ca sunt evrei, sau nu stiti? Bivolaru, Vasile Andru… A fost pe la sfintia voastra Vasile Andru?

P.A.: – Am auzit, dar nu…

P.I.: – Si înca unul mai este:…

P.A.: – „Multe flori sunt, dar putin rod în lume o sa poarte. Toate bat la poarta vietii, dar se scutur multe moarte”. Eminescu. „Critici, voi, ca flori desarte, care roade n-ati adus, e usor a spune multe când nimic nu ai de spus. Dar când inima-ti framânta doruri vii si patimi multe, cine le mai tine minte si pe astea sa le-asculte?”. Ce intuitie avea Eminescu!…

P.I.: – Astazi nu se mai vorbeste de Eminescu, ati observat? De 6 ani încoace Eminescu e pus la dosar.

P.A.: – Ei, nu-i chiar asa… Adevarul e ca se ocupa de politica lumea, si de altele. Însa, nul vor jidanii. Asta e.

P.I.: – Asta-i toata treaba. Le da Dumnezeu si lor grija multa. Tata, parinte, iata…

P.A.: – Si-a facut datoria. Prea si-a facut-o. Daca l-a luat Dumnezeu de tânar…

P.I.: – Teribil. Ce spuneti, ca el n-a murit de moarte buna? L-a ajutat cineva sa moara mai repede. Asta e sigur.

P.A.: – Ei, s-ar putea si asta.

P.I.: – Pai, nu, pentru ca era foarte direct. Si se zice ca de acolo, de la Viena, i-au inoculat ceva, si i-au afectat creierul.

P.A.: – L-am învinuit si pe asta care conducea… Titu Maiorescu. L-am învinuit: îl tinea oarecum în necaz, ca sa fie inspirat. Ei, e posibil asa ceva?…

P.I.: – Tata parinte, uite, baietii astia speram noi sa-i avem calugari, aici. Ce ziceti? Sa-i blagosloviti! Cei mai tineri sunt asta de la Constanta si asta, Petrica. Parintele Ciprian, ucenicul Parintelui Ambrozie, îl binecuvântati sa spovedeasca si el! Nu vrea sa spovedeasca ucenicii astia tineri, se teme. Se teme de noi, de moarte, de pacate, de canoane… Astia sunt fratiori, si noi ne bucuram din suflet ca ati zabovit doua zile cu noi. Tare ne bucuram. În special pentru tineretul asta, ca se bucura si ei. Sau de un cuvânt, de un…

P.A.: – Da, foarte mult m-am bucurat de multe lucruri în Sihastria, dar sa stiti: cel dintâi este ca am vazut mult tineret aici.

P.I.: – Vin studenti… Apropo, ne vin studenti care n-au terminat facultatea. Vor sa vina la mânastire. Noi asa îi îndemnam: stai, tata, si fa-ti studiile. Stai si te coace oleaca la minte!… Vezi si tu ce-ai de facut în viata.

P.A.: – Si eu la fel îi sfatuiesc. Înseamna ca îi grabeste ceva.

P.I.: – Uite, a venit un tânar, de la Ploiesti, student la Medicina, nu era sanatos.

P.A.: – Ei, si la mine, fete neterminate cu scoala, studente. Iar eu în nici un chip nu le dau voie. Îsi termina scoala si gata.

P.I.: – Dar sunt multi tineri afectati psihic. Trebuie sa te coci oleaca la minte. Îi strici si drumul, ma-sa plânge ca au cheltuit paralele…

P.A.: – Ei, ar putea sa fie fara sa tina cont: domnule, pe mine nu ma intereseaza: ma intereseaza sufletul, nu-stiu-ce. Dar daca ai ajuns anul trei la facultate si vrei sa te lasi de ea… sau am avut una, chiar ultimul an era. Si astia… Nu, nu, nu: sa termine facultatea!

P.I.: – Asa zic si eu. Asta-i cel mai bun sfat.

P.A.: – Cel mai bun lucru.

Fratele Sorin: – Parinte Arsenie, daca am ajuns în mânastire, mai facem facultatea? Ca ne mai da parintele staret… ori la Seminar…

P.I.: – Eu am zis: macar Seminar sa-l învete, sa stie si ei oleaca de religie, ca doar nu stiu nimic baietii astia. Daca nu-l pui la…

P.A.: – La facultate? Nu e rau. E foarte bine! Numai sa te tii bine.

– Parintele Cleopa nu ne lasa. Zice sa facem practic, aici, lasa aia…

P.A.: – Însa, acuma, daca esti la mânastire, te-as sfatui sa înveti din mânastire, sa nu te duci la Teologie… Sa înveti sa fumezi? Sau sa te înveti cu fetele, sau sa înveti sa fii staret, sau nu-stiu-ce… Cea mai mare greseala… Mânastirea nu o poate înlocui NIMIC. Nimic! Nici marii filosofi, nimic. Nimic! E cel mai mare lucru, calugaria. Pentru ca nu exista elementele filosofiei, oricât ar fi de dibace ele, si de creier de epoci, e nimic pe lânga un calugar, un frate de mânastire.

P.I.: – Mânastirile pastreaza sacralitatea unui neam.

P.A.: – Baze teologice! Citeste carti. Acuma ai ocazie. Si ce trebuie sa stii doua mii despre Sfânta Treime, daca tu nu esti smerit la Sfânta Treime? Si aici avem ocazia sa ne smerim la Sfânta Treime! Dumnezeu n-o sa te trimita… Cine a apucat sa învete, e altceva. Dar si lor li se recomanda smerenie si ascultare în situatia când se duc la mânastire.

P.I.: – Tata parinte, eu închei, ca baietii-s obositi, si eu am rugamintea ca sa mai veniti printre noi si sa ne mai dati sfaturi.

P.A.: – … de timpul care îl avem. Dragii mei, am spus de atâtea ori fara jena, si fara sa mai încerc sa ma repet, ca daca ar fi cu putinta sa-i întrebam pe cei de sus: „Ce v-a fost de ati ajuns la atâta fericire, cu mântuirea?”, asta-i raspunsul: „Timp putin, [dar] timp petrecut bine. Asta am facut pe pamânt!” Ce vreti mai mult decât mânastirea? Nu pierdem vremea cu gândul ca am sa fac, am sa… Am si facut-o, am si plecat! Casatoria e îngaduita de Dumnezeu, e binecuvântata de Dumnezeu, dar este legata de pat, legata de gospodarie. Si daca te casatoresti si-ti vin dorurile tale de mânastire, dorul de zbor, ce folos ai, daca pleci fara judecata? Fr. Gheorghe: – Ati zis ca daca v-ati naste din nou v-ati face tot calugar.

P.A.: – De o mie de ori. Fr. Gheorghe: – Asa. Ce va pare rau din viata, ca ati trait si n-ati împlinit?

P.A.: – Îmi pare rau ca n-am împlinit multe. Fr. Gheorghe: – Dar cam ce anume?

P.A.: – Uite, nu e vorba sa… am facut… Cu cât înaintezi catre un munte, cu atât îl vezi mai mare. Si atunci te vezi tu mai mic. Numai ca am gasit nevoia si metoda sa chem eu muntele la vale, adica Dumnezeu sa vina la tine, daca doresti si daca te smeresti, si daca… ca altfel poti sa stai si sa-ti lasi barba, ca nu vine muntele la tine. Cine poate crede ca e desavârsit? Cine? Însa, ceea ce pot sa spun e ca sunt un om sincer, doresc sincer sa ma mântuiesc, toate problemele pe care le fac, le fac cu scopul mântuirii. Eu stiu, ca ma întâlnesc, ca spun adeseori la spovedit, unora: „Sa stii, ca ma întâlnesc cu dumneata la Judecata de apoi si atunci n-o sa-ti para rau ca n-ai spus…?, ca eu voi fi de fata. Ca zice: „Sa-mi fiti de fata la Judecata”, e o formula pe acolo, care … nu prea îmi plac mie alea… Dar […e necinstit si nu-stiu-ce …] … si eu îi las. Zic: „Nu te teme ca voi fi de fata, si atunci nu te mai iert. Atunci te condamn si eu. Pentru ca ai putut sa spui cu o vorba, sa te scap, si eu te dezlegam, nu-ti zicea nimeni nimic. Te scoteam din adânc de ape si nu te mai certam ca de ce esti ud. Bine ca te-am scos din ape, stii…” Bogdaproste, parinte, eu va spun din toata dragostea ca…

P.I.: – Copiii-s buni. Avem peste 60 de tineri, copii, baietani din astia. Bogdaproste de toate.

P.A.: – Acu, numai sa învete cât mai mult din adevarul pe care l-am pus în discutie. Numai de învatat… ca aude batrân, ca aude tânar, e frumos din partea fratiilor voastre ca, uite, ne tinem de treaba, ne tinem de cuvânt, si puneti întrebari. Puneti întrebari, corectativa. Cum spun unii parinti, ca „mântuirea se ia întrebând”. Însa, voi trebuie sa stiti ca nu se poate fara jertfa nimic. Oriunde ai fi, în iubire, unde ai fi, în casnicie, fara jertfa nu se poate. Iar din punctul asta de vedere, al jertfirii asteia trupesti, e mult mai usor în mânastire, decât în lume. Ca muncesti de te razbesti, acolo, si, în sfârsit, e consum, sotii, copii, nu-stiu-ce. Se duce pofta aia de femeie. Se duce, ho-ho-ho, dispare, se consuma, ramâi cu copii de gât si cu nu-stiu-ce. Si o duci pâna când? Pâna când s-or face nepotii tai batrâni. Amin

 

http://documents.tips/documents/ne-vorbeste-parintele-arsenie-papacioc-vol-2.html

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s