Părintele Arsenie Boca nu știa să se roage și, de aici, i s-au tras toate.

  1. e) Părintele Arsenie Boca nu știa să se roage și, de aici, i s-au tras toate.

Biruieste-l pe diavol repetand cat mai des numele lui Iisus

Sfântul Macarie spune: „Să te rogi oricum, dar des. Iar să te rogi cu adevărat este lucrarea Sfântului Duh”. Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Când ţi se întunecă sufletul cu gânduri necurate, biruieşte-l pe potrivnicul cu numele lui Iisus, repetându-l des, cât mai des. O armă mai puternică şi mai plină de izbândă nu vei găsi, nici în Cer, nici pe Pământ”. Mijlocul principal, unic şi mai potrivit pentru dobândirea faptelor ce ţin de mântuire şi de desăvârşirea duhovnicească, este repetarea deasă a rugăciunii, oricât ar fi ea de neputincioasă. Roagă-te şi gândeşte-te la tot ce vrei, şi gândurile tale se vor curăţi prin rugăciune; „roagă-te şi fă ce vrei” şi faptele tale vor fi plăcute lui Dumnezeu, iar pentru tine folositoare şi mântuitoare. Roagă-te şi nu te teme de nimic, nu te înfricoşa de necazuri, nu te înspăimânta de năpăstuiri, căci rugăciunea le va înlătura. Roagă-te oricum, numai să te rogi mereu, şi nu te nelinişti de nimic; fii vesel şi liniştit cu duhul, căci rugăciunea te va înţelepţi.

[83]  <https://luminapentrucandeladinsuflet. wordpress. com/2015/06/23/biruieste-l-pe-diavol-repetand-cat-mai-des-numele-lui-iisus/>.

Vedem, așadar, că nu a înțeles esențialul rugăciunii lui Iisus: „miluiește-mă pe mine păcătosulși de aici a uitat că se ruga Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, deci… Celui smerit. Nu a înțeles că nu este suficientă rugăciunea, cu mintea împrăștiată la tot ceea ce vrem adică la ce este mai primejdios pentru noi („roagă-te și gândește-te la tot ce vrei” e deviza înșelării). Fiindcă voia noastră, când nu este dăruită lui Dumnezeu prin voia aproapelui, este cel mai mare dușman al nostru, singurul care ne și poate omorî, dacă ne desparte de Hristos (după cum mărturisește chiar Părintele Arsenie Boca: ‎„Căci nimic nu foloseşte pe oameni aşa de mult, ca tăierea acestei voi a ‎lor”; iar „voia e propriu-zis, mişcarea unei patimi spre satisfacerea ‎ei”).

[84]  †PS Daniil Stoenescu, episcop locţiitor al Daciei Felix, Părintele Arsenie: omul îmbrăcat în haină de in şi îngerul cu cădelniţa de aur, E. Charisma, Deva, 22009, p. 431.

Mintea nu trebuie lăsată în orice gânduri. Rugăciunea trebuie însoțită neapărat de gânduri smerite, de stăruirea în vederea păcătoșeniei proprii, de vederea de sine în mijlocul iadului, datorită neputinței și răutății noastre neînțelese de noi, poate chiar nesimțită de noi, dar totuși cumplit de prezente și reale:

Domnul iubeşte atât de mult pe om, încât îi dă darurile Sfântului Duh, dar ‎până când sufletul se învaţă să păstreze harul, se chinuie mult. ‎

In primul an după ce am primit pe Duhul Sfânt, gândeam: „Domnul mi- a ‎iertat păcatele: harul dă mărturie de aceasta; de ce mai am nevoie?”. Dar nu trebuie ‎să gândim aşa. Chiar dacă păcatele ne-au fost iertate, toată viaţa trebuie să ne ‎aducem aminte de ele şi să ne întristăm, ca să păzim zdrobirea [inimii]

N-am făcut ‎aşa şi am încetat zdrobirea şi mult am fost hărţuit de demoni. Eram nedumerit de ce ‎se făcea cu mine şi-mi spuneam: „Sufletul meu cunoaşte pe Domnul şi iubirea Lui. ‎Cum de-mi vin gânduri rele?” Dar Domnului i S-a făcut milă de mine şi m-a învăţat ‎El însuşi cum trebuie să mă smeresc: „Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjduit” Şi ‎prin aceasta vrăjmaşii sunt biruiţi. Dar de îndată ce las mintea mea să iasă din foc, ‎gândurile rele câştigă din nou putere. ‎

Cel ce, asemenea mie, a pierdut harul, e bine să lupte curajos cu demonii. ‎Cunoaşte că tu însuţi eşti vinovat: ai căzut în mândrie şi slavă deşartă, şi Domnul îţi ‎dă să cunoşti cu milostivire ce înseamnă să fii în Duhul Sfânt şi ce înseamnă să fi în ‎luptă cu demonii. Astfel sufletul învaţă prin experienţă vătămările mândriei şi fuge ‎de slava deşartă, de laudele oamenilor şi de gânduri. Atunci sufletul începe să se ‎vindece şi să înveţe să păstreze harul. Cum să înţelegem dacă sufletul e sănătos sau ‎bolnav? Sufletul bolnav se mândreşte, dar sufletul sănătos iubeşte smerenia, aşa ‎cum l-a învăţat Duhul Sfânt, şi dacă nu o cunoaşte încă, se socoteşte pe sine mai rău ‎decât toţi. ‎

Chiar dacă Domnul l-ar înălţa la cer în fiecare zi şi i-ar arăta toată slava ‎cerească în care se află El, şi iubirea serafimilor, a heruvimilor şi a tuturor sfinţilor, ‎chiar şi atunci, învăţat de experienţă, sufletul smerit va spune: „Tu, ‎ Doamne, îmi arăţi slava Ta pentru că iubeşti zidirea Ta; mie însă dă-mi mai degrabă ‎plâns şi puterea de a-Ţi mulţumi. Ţie Ţi se cuvine slavă în cer şi pe pământ, mie însă ‎mi se cuvine să plâng pentru păcatele mele”. Altfel nu vei păzi harul Duhului Sfânt ‎pe care ţi-l dă Domnul după mila Sa. ‎

Domnului i s-a făcut mare milă de mine şi mi-a dat să înţeleg că trebuie să ‎plâng toată viaţa. Aceasta este calea Domnului. Şi iată, acum scriu din milă faţă de ‎oamenii care, asemenea mie, sunt mândri şi din această pricină se chinuie. Scriu ca ‎ei să înveţe smerenia şi să-şi găsească odihna în Dumnezeu. ‎

Unii zic că aceasta a fost cândva, de demult, dar că acum toate acestea s-au ‎învechit; dar la Domnul, nimic nu trece niciodată, numai noi ne schimbăm, ne facem ‎răi şi astfel pierdem harul; dar celui ce cere Domnul îi dă toate [Mt 7, 7-8], nu ‎pentru că am merita aceasta, ci pentru că El este milostiv şi ne iubeşte. ‎

Scriu aceasta pentru că sufletul meu cunoaşte pe Domnul. ‎

[85]  Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Ed. cit. , p. 26-27.

Așadar, nu trebuie să ne rugăm oricum. Aceasta este calea cea mai sigură spre înșelare, fiindcă gustând dulceața rugăciunii, dar fără să știe de amarul gustului propriu, sufletului i se pare că este el însuși dulce și piere în credința că este Sfânt.

Cine iubeşte pe Domnul, acela îşi aduce aminte întotdeauna de El, iar ‎aducerea-aminte de Dumnezeu naşte rugăciunea. Dar, dacă nu-ţi vei aduce aminte, ‎atunci nu te vei mai ruga, iar fără rugăciune sufletul nu va rămâne în dragostea lui ‎Dumnezeu, căci prin rugăciune vine harul / Duhului Sfânt. Prin rugăciune se ‎păzeşte omul de păcat, fiindcă, rugându-se, mintea e ocupată de Dumnezeu şi cu ‎duh smerit stă înaintea Feţei Domnului, pe Care-L cunoaşte sufletul ce se roagă. ‎

Fireşte, începătorul are nevoie de o călăuză, căci până se dă harul Sfântului ‎Duh, sufletul are mare luptă cu vrăjmaşii şi nu-şi poate da seama dacă vrăjmaşul îi ‎aduce dulceaţa sa. Poate deosebi aceasta numai cel ce a gustat el însuşi din ‎experienţă harul Duhului Sfânt. Cine a gustat Duhul Sfânt recunoaşte apoi harul ‎după gust. ‎

Cine vrea să se îndeletnicească cu rugăciunea fără o călăuză şi îşi închipuie ‎în mândria lui că poate să o înveţe singur după cărţi şi nu se va duce la un „stareţ” ‎‎[„bătrân iscusit”], acela a căzut deja pe jumătate în înşelare. Dar pe cel smerit ‎Domnul îl va ajuta şi, chiar dacă nu găseşte un povăţuitor experimentat, dar va ‎merge la duhovnicul lui, oricare ar fi el, Dumnezeu îl va ocroti pentru smerenia lui. ‎

Gândeşte-te că în duhovnic viază Duhul Sfânt, şi el îţi va spune ce trebuie să ‎faci. Dar dacă îţi spui: „Duhovnicul vieţuieşte în nepăsare, cum poate via în el ‎Duhul Sfânt?”, pentru un astfel de gând vei suferi silnic şi Domnul te va smeri şi, ‎negreşit, vei cădea în înşelare. ‎

Rugăciunea se dă celui ce se roagă, cum se spune în Scripturi; dar ‎rugăciunea pe care o săvârşim numai din obişnuinţă, fără zdrobire de inimă pentru ‎păcate, nu este plăcută Domnului. ‎

[86]  Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Ed. cit. , p. 21-22.

Așadar, nu orice rugăciune este plăcută lui Dumnezeu, ci numai cea smerită. Altminteri se cade în înșelare. Verificarea smereniei și progresul adevărat în rugăciune pentru dobândirea harului autentic al Sfântului Duh se face prin sfătuirea cu alții:

Cine vrea să se roage neîncetat trebuie să fie curajos şi înţelept şi în toate să ‎întrebe pe părintele său duhovnicesc. întreabă-l chiar dacă el însuşi n-a trecut prin ‎experienţa rugăciunii şi pentru smerenia ta Domnul se va milostivi de tine şi te va ‎păzi de orice nedreptate; dar dacă gândeşti: „Duhovnicul este neexperimentat şi ‎prins în zădărnicii; mă voi călăuzi eu însumi după cărţi”, eşti pe o cale primejdioasă ‎şi nu departe de înşelăciune. Cunosc pe mulţi care s-au amăgit aşa în gândurile lor ‎şi, din pricina dispreţului faţă de părintele lor duhovnicesc, n-au înaintat ‎duhovniceşte. Ei uită că în Sfânta Taină [a Mărturisirii] lucrează harul Sfântului ‎Duh, care ne şi mântuieşte. Aşa amăgeşte vrăjmaşul pe nevoitori [asceţi], ca să nu ‎mai fie rugători, dar Duhul Sfânt înţelepţeşte sufletele atunci când ascultăm sfaturile ‎păstorilor noştri

[87]  Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Ed. cit. , p. 111.

Sărmanul Părintele Arsenie Boca, neștiind să se roage, a crezut că își este suficient el însuși pentru a se mântui, și a început să nu mai asculte de nimeni. Ba, mai mult, să disprețuiască oamenii. Mai întâi să se vadă pe sine cu un pas mai înainte ca alții, dacă credem:

chiar vorba Părintelui, oamenii îţi iartă orice, dar nu şi să ‎le-o iei cu un pas înainte

[88]  Florin Duţu, „Şi cărţile…, Ed. cit. , p. 268   

Iar mai apoi să îi vadă pe ceilalți niște proști, care nu pot fi iertați:

‎„In vremea prin care trecem şi pentru vremea şi mai grea ce se ‎arată să vie peste toată lumea, a mai despărţi pe oameni şi a-i învăjbi – şi ‎lucru de mirare în numele lui Dumnezeu – a-i mai învrăjbi zic, a-i sminti ‎de la lucrarea mântuirii, a-i mai ţine în întunerec, e mai mult decât un ‎păcat, mai mult ca o greşală, e o prostie, căci un păcat ţi-L iartă ‎Dumnezeu dacă te pocăieşti de el; o greşelă ţi-o iartă, că n-ai ştiut. – ‎Prostia însă nu ştim dacă o iartă, căci aceea dovedeşte rea credinţă şi stă ‎împotriva adevărului. ‎

[89]  ‎†PS Daniil Stoenescu, episcop locţiitor al Daciei Felix, Părintele Arsenie: omul îmbrăcat în haină de in şi îngerul cu cădelniţa de aur, E. Charisma, Deva, 22009, p. 148.

[ce păcat că Părintele Arsenie Boca nu știa puțină etimologie: Прости, citit prosti înseamnă tocmai a ierta. Dar aici sărmanul Părinte contrazice chiar pe Sfânta Scriptură:

Ier 5:4 Şi mi-am zis: „Poate că aceştia sunt nişte bieţi nenorociţi! Sunt nişte proşti, pentru că nu cunosc calea Domnului, legea Dumnezeului lor.

Luc 12:47 Iar sluga aceea care a ştiut voia stăpânului şi nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui, va fi bătută mult. 48 Şi cea care n-a ştiut, dar a făcut lucruri vrednice de bătaie, va fi bătută puţin. Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere. – n. n. ]

Ce păcat că sfinția sa nu făcea ca oamenii lui Dumnezeu, să se acuze pe sine însuși de prostie:

Pil 30:2 Căci sunt tare prost, ca să mă pot socoti ca om şi nu am pricepere (care ar putea să fie vrednică) de un om. :3 Nici n-am învăţat înţelepciunea şi nici ştiinţa celor sfinţi nu o cunosc.

Ci îi acuza pe alții:

Oarecine avea multă dreptate când spunea: ca să-ţi faci ideea ‎infinitului gândeşte-te la prostia omenească: nu mai are margini.‎

[90]  †PS Daniil Stoenescu, episcop locţiitor al Daciei Felix, Părintele Arsenie: omul îmbrăcat în haină de in şi îngerul cu cădelniţa de aur, E. Charisma, Deva, 22009, p. 482.

Astfel că a ajuns, fără să vrea, să cadă în propriile acuzații:

Actuala scrisoare. ‎

Oamenii au, mai toţi, părerea că ei ştiu cum să-şi ducă viaţa şi ‎nimeni nu are dreptul să se amestece în viaţa lor. Asta-i Himalaia ‎prostiei omeneşti, părerea că ei ştiu. ‎

Ciuma omului e părerea că ştie. ‎

Şi dacă înţeleptul învaţă din păţania altuia, iar prostul nici dintr-a ‎lui, e clar că pentru a găsi un înţelept trebuie să fii tu însuţi un înţelept. ‎

Oamenii însă se contaminează unii pe alţii de această ciumă. ‎

[91]  †PS Daniil Stoenescu, episcop locţiitor al Daciei Felix, Părintele Arsenie: omul îmbrăcat în haină de in şi îngerul cu cădelniţa de aur, E. Charisma, Deva, 22009, p. 481-482.

Iată cum se priveau pe ei înșiși, adevărații Sfinți:

Domnul m-a învăţat să ţin mintea în iad şi să nu dez-nădăjduiesc şi aşa ‎sufletul meu se smereşte, dar aceasta nu este încă adevărata smerenie, care e de ‎nedescris. Când sufletul vine la Domnul, se înfricoşează, dar când vede pe Domnul, ‎atunci se bucură nespus de frumuseţea slavei Lui, iar iubirea lui Dumnezeu şi ‎dulceaţa Duhului Sfânt îl fac să uite cu desăvârşire pământul. Aşa este raiul ‎Domnului. Toţi vor fi în iubire şi de la smerenia lui Hristos toţi vor fi bucuroşi să-i ‎vadă pe ceilalţi mai presus decât ei înşişi. Smerenia lui Hristos sălăşluieşte în cei ‎mici: ei sunt bucuroşi că sunt mici. Aşa mi-a dat să înţeleg Domnul. ‎

[92]  Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Ed. cit. , p. 27.

Acest duh, de încredere în sine și de a privi pe alții de sus, care se vede în toate scrierile, minunile și repricile sfinției sale, a pus stăpânire cu putere pe sfinția sa și, ce dureros… iată

9.      f) Cum a evoluat în viața Părintelui Arsenie Boca această amăgire, vizibilă și în modul în care nu asculta de ierarhie, dar și în modul în care primea vedeniile:

A venit odată la Drăgănescu un ierarh de la Patriarhie, care i-a poruncit Părintelui Arsenie. să şteargă imaginile neortodoxe pictate in biserică. Părintele Arsenie i-a dat scule să şteargă ce nu-i convine, căci, zicea Părintele: „n-am pictat nimic, decât cu poruncă de Sus, pentru catehizarea poporului, care zace in intuneric”. De aceea, nu l-a putut inţelege intru totul nici Sorin Dumitrescu, un pictor, de altfel, talentat. Dar, pe lângă talent, mai trebuia ceva de Sus, pe care nu-l are oricine. Părintele Arsenie nu a pictat la metru pătrat, după tipare, ci cu descoperire de Sus, nu numai cu documentatie; ci mai ales cu rugăciune si post si, uneori, vorbind cu sfinţii pe, care ii picta.

[93]  Pr. Petru Vamvulescu, Părintele Arsenie Boca MĂRTURIA MEA, s. Ed. , Arad, 2012, pp. 35-36.

Iată cum ar fi procedat Părintele Arsenie Boca, dacă vedeniile erau chiar de sus:

Aşa vieţuind sfîntul, auziră de el părinţii din pustie şi s-au minunat de străina lui nevoinţă, că pînă atunci nimeni nu-şi aflase o viaţă ca aceea, adică să stea pe stîlp. Deci, vrînd ei să ispitească duhul ce era într-însul, au trimis un sol, zicînd: „Pentru ce nu mergi pe calea Părinţilor, ci altă cale nouă ai aflat? Pogoară-te de pe stîlp şi urmează viaţa Părinţilor pustnici de demult!” Au mai învăţat Părinţii pustnici pe trimişi că, de s-ar arăta nesupus, şi de nu ar voi să se pogoare, apoi cu sila să-l tragă jos de pe stîlp. Iar de ar asculta şi de ar voi să se pogoare, să-l lase să stea aşa precum a început. Pentru că din aceasta, ziceau ei, se va cunoaşte că viaţa cea nouă începută de el este de la Dumnezeu, dacă se va arăta ascultător, precum s-a şi făcut.

Deci, ajungînd trimişii şi spunîndu-i cele hotărîte de soborul sfinţilor părinţi pustnici, cuviosul îndată a păşit cu piciorul pe scară, vrînd să se pogoare. Atunci trimişii îi strigară: „Nu te pogorî, sfinte părinte, ci te nevoieşte precum ai început. Acum ştim că lucrul tău cel început este de la Dumnezeu, Care să-ţi fie ajutător pînă la sfîrşit”.

[94]  <http://paginiortodoxe. tripod. com/vssep/09-01-cv_simeon_stilpnicul. html>

Așadar, de nu s-ar fi împotrivit, ci imediat s-ar fi urcat pe schele și ar fi început să șteargă, ce bine ar fi fost. Acest gest avea în el o mare sfințenie a pocăinței. S-ar fi lepădat de toate erorile scrise, acum imortalizate și prin picturi și, poate, i s-ar fi socotit ca o pocăință publică pentru ereziile pictate, ceea ce i-ar fi adus mântuirea și, dacă ar fi adormit în lacrimi, poate și canonizarea autentică, vădindu-i-se toată amăgirea de către Sfântul Duh care atunci l-ar fi mângâiat cu adevărul. Dar episcopul i-ar fi dat și sfat să picteze nu după vedenii, ci după canoane și ar fi ieșit, în sfârșit, după atâtea tentative nereușite, din mâinile sfinției sale și o biserică frumos pictată, nemaipictându-se pe sine ci pe Atotsmeritul Hristos. Ascultarea, semnul smereniei, ar fi vădit că era în duhul Sfinților Părinți și episcopul l-ar fi lăsat să continue lucrarea. Dar nu numai duhul Părintelui a reacționat neortodox, ci și mesajul picturilor este eretic, după cum vom vedea mai jos.

Ideea de a picta biserica după vedenii este ne primită de Sfânta Biserică:

CANONUL 91, 87

 A plăcut, ca pretutindenea, prin țarini, și prin vii, altare ca cum spre pomenire de mucenici făcute, întru care nici un trup, ori Moaște (rămășițe) de mucenici, se arată a fi învistierite, de este cu putință, de episcopii cei de loc să se răstoarne. Iar de nu se iartă aceasta pentru gâlcevile publicului, gloatele să se sfătuiască, să nu se adune la locurile acelea. Și acei ce cugetă drept, cu nici o superstiție (credință deșartă) să se lege de acest fel de locuri. Și cu totul nici pomenire de mucenici să se săvârșească, de nu cumva ori vreun trup, ori oarecare rămășițe vor fi, ori din vechime se predanisesc. Iar câte prin visuri, și prin zadarnice descoperiri ale unor oameni, oriunde se află altare așezate, cu tot chipul unele ca acestea se vor netrebnici. [Sinod 7, can. 9]

 TÂLCUIRE

 Oarecare ca cum pentru evlavie, ori pentru oarecare vedenii, și zadarnice descoperiri ce le-au văzut în vis zideau case de rugă în nume de mucenici, prin țarini, și prin vii, pentru aceasta canonul acesta rânduiește, că, dacă în acest fel de jertfelnice, nici trup întreg, nici bucăți de trupuri, și rămășițe (Moaște) de mucenici se află învistierite, sau să fie veche predanie, că s-au aflat cândva. Adică, dacă nici cu sfinte mucenicești Moaște s-au sfințit, nici prin obișnuita rugăciune a arhiereului, sau a iereului s-au zidit. Atunci să se risipească, de se va putea. Ori de o popresc aceasta gloatele; atunci pe ele trebuie a le înțelepți și a le sfătui arhiereii, ca să nu se adune într-însele cu evlavie, nici să se amăgească cu disedimonie (credință deșartă) și înșelăciune, că s-ar fi zidit din dumnezeiasca descoperire;

[că diavolul întuneric fiind, de multe ori se închipuiește în îngerul luminii, după dumnezeiescul Pavel, ca să ‎amăgească sufletele oamenilor” (II Corinteni: 11, 14)]

, ci nici pomeniri de ‎mucenici să săvârșească într-însele. Ci dimpotrivă, cu tot chipul să se ‎netrebnicească, și de la evlavie să se scoată.‎

[95]  Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion…, Ed. cit. , p. 383.

160. -“Așijderea, s-a hotărît, ca pretutindenea, altarele, (bisericile) cînd sînt ridicate prin țarini ‎sau vii, ca și cum ar fi întru pomenirea mucenicilor, însă, în ele nu se dovedește a fi așezat ‎vreun tnip și nici moaște ale mucenicilor, de este cu putință, să se distingă de episcopii locului; ‎iar, dacă aceasta nu se poate face din cauza tulburării poporului, totuși oamenii să fie sfătuiți să ‎nu se mai adune acolo și pentru ca cei drept credincioși să nu se lege de aceste’locuri, înșeleți ‎fiind de vreo superstiție, acolo să nu se săvîrșească nicidecum pomenirea mucenicilor, decît ‎numai dacă ar fi vreun tntp sau rămășițe (de ale mucenicilor), sau dacă s-au prcdanisit din ‎vechime, în chip sigur, cum că acolo a fost locuința, moșia, sau locul patimilor vreunui ‎mucenic. Toate altarele (bisericile) care se ridică undeva în urma visurilor și ale falselor ‎descoperiri ale unor oameni de rînd, în tot chipul trebuiesc distruse” – Cart. 83. ‎

[96]  Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, 31999.

Ca să înțelegem cum aveau loc vedeniile și cu ce „sfinți” vorbea,

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s