Învățăturile eretice scrise ale Părintelui Arsenie Boca: (3) Învățătură ariană, provenită de la Origen

1.      a) Învățăturile eretice scrise ale Părintelui Arsenie Boca:

(3)     Învățătură ariană, provenită de la Origen.

(CONTINUARE – bis)

După ce am văzut mai sus și cum au fost oamenii zidiți, ce înseamnă nenăscut și nezidit, cum S-a întrupat Hristos, să vedem mai jos care sunt obârșiile omului și cum nu e dezmințită obârșia din Hristos de către nimeni, nici măcar în iad, ci doar unii oamenii se dezmint de ei înșiși devenind nefericiți:

Dumnezeu, care a zidit firea omenească, nu a creat împreună cu ea nici plăcerea nici durerea din simțire (din simțuri), ci a dat minții ei o anumită capacitate de plăcere, prin care să se poată bucura în chip tainic de El. Această capacitate (care e dorința naturală a minții lui Dumnezeu), lipind-o primul om de simțire îndată ce a fost creat, și-a văzut plăcerea mișcându-se potrivnic firii, spre lucrurile sensibile, prin mijlocirea simțurilor (1). Dar Cel ce se îngrijește de mântuirea noastră a înfipt în mod providențial în această plăcere, ca pe un mijloc de pedepsire, durerea, prin care s-a zidit în chip înțelept în firea trupului legea morții, ca să limiteze nebunia minții, care și mișcă, potrivnic firii, dorința spre lucrurile sensibile (2).

Astfel, datorită plăcerii potrivnice rațiunii, care a pătruns în fire, a pătruns, ca un antidot, și durerea conformă cu rațiunea. Aceasta e mijlocită de multe pătimiri, între care și din care este și moartea, și are rostul să înlăture plăcerea potrivnică firii, ba chiar să o desființeze cu desăvârșire, ca să se arate darul plăcerii dumnezeiești în minte (3). Căci toată durerea având drept cauză a nașterii sale fapta unei plăceri care îi premerge, e o datorie pe care trebuie să o plătească în chip natural, în virtutea cauzalității, toți cei ce sunt părtași de firea omenească. Fiindcă plăcerea potrivnică firii e urmată în chip firesc de durere în toți cei a căror naștere a fost anticipată de legea plăcerii fără cauză. Iar fără cauză numesc plăcerea primei greșeli, întrucât nu a fost urmarea unei dureri premergătoare.

Deci după cădere toți oamenii aveau în mod natural plăcerea ca anticipație a venirii lor pe lume și nici unul nu era liber de nașterea pătimașă prin plăcere. De aceea toți plăteau în mod natural durerile ca pe o datorie și ca pe o datorie suportau moartea de pe urma lor, și nu se afla chip de scăpare pentru cei tiranizați silnic de plăcerea nejustificată (4) și stăpâniți în mod natural de durerile justificate și de moartea cea atotjustificată de pe urma lor. 516

 (516 Se mai pot traduce: plăcerea nedreaptă și durerea sau moartea dreaptă. Sau plăcerea necuvenită și durerea și moartea cuvenită.) Căci pentru desființarea plăcerii atotnecuvenite era trebuință de durerile atotcuvenite de pe urma ei care sfâșiau în chip jalnic pe om (ce-și avea începutul facerii în stricăciunea plăcerii și sfârșitul în stricăciunea morții).

Iar pentru îndreptarea firii ce pătimea, trebuia să se iscodească o durere și o moarte în același timp și necuvenită și necauzată; necauzată (nevinovată) prin faptul de-a nu avea plăcerea ca anticiparea nașterii, și necuvenită prin faptul de a nu fi urmarea unei vieți pătimașe. Aceasta pentru că durerea și moartea atotnecuvenită, așezându-se la, mijloc între plăcere necuvenită și moartea atotcuvenită, să desființeze total originea atotnecuvenită a firii din plăcere șisfârșitul ei atotcuvenit prin moarte, cauzat de acea origine. Și așa să se facă neamul omenesc iarăși liber de plăcere și de durere, recăpătându-și firea limpezimea de la început, nemaifiind întinată de trăsăturile care au pătruns în firea celor supuși nefericirii și stricăciunii (5).

Pentru aceasta Cuvântul lui Dumnezeu, fiind Dumnezeu desăvârșit după fire, se face om desăvârșit, constatator din suflet mintal și trup pătimitor după fire, asemenea nouă, afară numai de păcat, neavând câtuși de puțin plăcerea răsărită din neascultare, ca anticipație a nașterii Sale în timp din femeie, dar însușindu-și, din iubirea de oameni, de bunăvoie, durerea de pe urma aceleia, care este sfârșitul firii (6). Iar aceasta a făcut-o ca, suferind pe nedrept, să desființeze obârșia noastră din plăcerea necuvenită, care ne tiraniza firea; căci moartea Domnului n-a fost o datorie plătită pentru această obârșie din plăcere, ca la ceilalți oameni, ci mai degrabă o putere opusă acestei obârșii. De asemenea ca să înlăture cuvenitul sfârșit al firii prin moarte, întrucât acesta ‎‎(7) nu avea la El ca pricină plăcerea nelegiuită, pentru care a pătruns (acest sfârșit în fire) și, care era pedepsită prin el după dreptate.

Căci Domnul fiind înțelept, drept și puternic după fire, se cădea ca înțelept să nu ignore modul tămăduirii, ca drept să nu înfăptuiască în chip silnic mântuirea omului stăpânit de păcat cu voia lui, iar ca atotputernic să nu se arate slab în aducerea la îndeplinire a vindecării.

Înțelepciunea și-a arătat-o în modul tămăduirii,făcându-se om fără vreo schimbare sau știrbire. Cumpăna dreptății a arătat-o în mărimea pogorârii, luând de bunăvoie osânda noastră în trăsătura pătimitoare518 a firii Sale și făcând din această trăsătură o armă spre desființarea păcatului și a morții de pe urma lui, adică a plăcerii și a durerii de pe urma ei. Pentru că în trăsătura pătimitoare (8) stătea puterea păcatului și a morții, adică domnia silnică a păcatului prin plăcere și stăpânirea morții prin durere. Căci e vădit că în trăsătura pătimitoare a firii stă puterea plăcerii și a durerii. Pentru că vrând să scăpăm de simțirea chinuitoare a durerii, ne luăm refugiul la plăcere, încercând să ne mângâiem firea torturată de chinurile durerii. Dar grăbindu-ne să tocim împunsăturile durerii prin plăcere, întărim șimai mult zapisul aceleia împotriva noastră, neputând ajunge la o plăcere eliberată de durere și de osteneli (9).

Iar tăria puterii atotcovârșitoare și-a arătat-o dăruind firii neschimbabilitatea prin toate cele contrare suferite de El (10). Căci dăruind firii prin patimi nepătimirea, prin osteneli odihna și prin moarte viața veșnică, a restabilit-o iarăși, înnoind prin privațiunile Sale trupești deprinderile firii și dăruindu-i acesteia prin, întruparea Sa harul mai presus de fire, adică dumnezeirea.

Făcutu-s-a deci Dumnezeu om cu adevărat și a dat firii o altă obârșie

[220]  Obârșia omenească (nu divină) a treia, în dar de la Hristos.

 

pentru o a doua naștere, obârșie care o duce prin osteneală și durere spre plăcerea viitoare.519 Căci protopărintele Adam, călcând porunca dumnezeiască, a dat firii altă obârșie decât cea dintâi,

[221]  Obârșia omenească (nu divină) dintâi, din creație, de Tatăl prin Fiul în Sfântul Duh.

constatatoare din plăcere, dar sfârșind în moartea prin durere;

[222]  Obârșia omenească (nu divină) a doua, din plăcere, de la Adam, prin păcatul strămoșesc.

și a născocit, la sfatul șarpelui, o plăcere, ce nu era urmarea unei dureri de mai înainte, ci mai degrabă ducea la durere. Prin aceasta i-a dus, cu dreptate, pe cei toți născuți din el după trup, împreună cu sine la sfârșitul morții prin durere, datorită obârșiei lor nedrepte prin plăcere. Dar tot așa Domnul, făcându-Se om și dând o altă obârșie firii, pentru o a doua naștere din Duhul Sfânt, și primind moartea atotcuvenită din durere a lui Adam, devenită în EL atotnecuvenită, întrucât nu-și avea ca obârșie a nașterii Sale plăcerea atotnecuvenită de pe urma neascultării protopărintelui, a adus desființarea ambelor extreme: a obârșiei și a sfârșitului făpturii omenești după chipul lui Adam, ca unele ce nu au fost date de la început de Dumnezeu. Și așa a făcut pe toți cei renăscuți în El duhovnicește, liberi de vina ce apăsa asupra lor. Drept urmare aceștia nu mai au de la Adam plăcerea nașterii, dar păstrează din pricina lui Adam durerea care lucrează în ei moartea, nu ca o datorie pentru păcat, ci ca mijloc împotriva păcatului, potrivit unei orânduiri înțelepte dintr-o necesitate naturală (11). Iar când moartea nu mai are plăcerea ca mamă, care o naște și pe care trebuie să o pedepsească, se face în chip vădit pricina vieții veșnice. 520 Astfel, precum viața lui Adam din plăcere s-a făcut maica morții șia stricăciunii, la fel moartea Domnului pentru Adam (căci el era liber de plăcerea lui Adam), se face născătoare a vieții veșnice.

Deci socotesc că Scriptura a deosebit bine lucrurile, arătând cum proveniența din Adam prin plăcere, punându-și pecetea silnică peste fire, a dat-o pe aceasta hrană morții ce s-a ivit din pricina ei, și cum nașterea Domnului după trup a adus desființarea amândurora, adică a plăcerii din Adam și a morții din pricina lui Adam, ștergând odată cu păcatul lui Adam și pedeapsa lui Adam. Căci nu era cu putință să fie predat la sfârșit stricăciunii prin moarte, cel venit pe lume neatins de originea prin care s-a ivit ca sfârșit moartea (12). Dar dacă-i așa, potrivit acestei deosebiri, până când au stăpânit silnic peste fire, în ce privește începutul și sfârșitul, adică nașterea și stricăciunea, numai stricăciunile lui Adam, nu era vremea să se înceapă judecata spre deplina osândire a păcatului. Dar când s-a arătat Cuvântul lui Dumnezeu în trup și s-a făcut om desăvârșit, afară numai de păcat, purtând prin fire, dar cu voia Sa, în trupul lui Adam numai pedeapsa, și a osândit păcatul în trup, suferind în chip nevinovat Cel drept pentru cei drepți, și a răsturnat rostul morții; prefăcând-o în osândă a păcatului din osândă a firii, a venit vremea să se înceapă judecata pentru osândirea păcatului prin răsturnarea rostului morții.

Dar să lămuresc și mai bine acest lucru: Păcatul, amăgind la început pe Adam, l-a înduplecat să calce porunca dumnezeiască. Prin aceasta dând ființăplăcerii, iar prin plăcere sălășluindu-se pe sine în însuși adâncul (sânul) firii,a osândit la moarte întreaga fire, împingând prin om toată firea celor create spre destrămare prin moarte (13). Căci aceasta a plănuit-o diavolul cel viclean, semănătorul păcatului și tatăl răutății, care prin mândrie s-a înstrăinat pe sine de slava dumnezeiască, iară din invidie față de noi și față de Dumnezeu, l-a scos pe Adam din Rai: să nimicească lucrurile lui Dumnezeu și să împrăștie cele ce au fost aduse la existență. Fiindcă ne pizmuiește păcatul nu numai pe noi, pentru slava ce-o primim de la Dumnezeu din pricina virtuții, ci și pentru Dumnezeu pentru puterea prealăudată ce o are în ochii noștri din pricina mântuirii (14).

Deci toată firea noastră este stăpânită de moarte din pricina căderii. Iar motivul stăpânirii era plăcerea, care, luându-și începutul dintr-o neascultare, se menține de-a lungul întregului lanț de nașteri naturale. Din pricina acestei plăceri a fost adusă moartea ca osândă peste fire. Dar Domnul, făcându-Se om și neprimind ca anticipație a nașterii sale după trup plăcerea necuvenită, pentru care a fost adusă peste fire osânda cuvenită a morții, dar primind cu voia după fire moartea în trăsătură pătimitoare a firii, adică suferind-o, a răsturnat rostul (întrebuințarea) morții, nemaiavând aceea în El rostul de osândă a firii, ci a păcatului. Căci nu era cu putință ca în Cel ce nu și-a luat nașterea din plăcere să fie moartea osândă a firii. Drept aceea în El a avut rostul să desființeze păcatul protopărintelui, din pricina căruia stăpânea peste toată firea frica morții.

Căci dacă în Adam moartea a fost osândă a firii, întrucât aceasta și-a luat ca obârșie a nașterii ei plăcerea, pe drept cuvânt moartea în Hristos a devenit osândă a păcatului, firea recăpătând din nou în Hristos o obârșie liberă de plăcere. Astfel, precum în Adam păcatul din plăcere a osândit firea la stricăciune prin moarte și cât a stăpânit el a fost vremea în care firea era osândită la moarte pentru păcat, tot așa în Hristos a fost cu dreptate ca firea să osândească păcatul prin moarte și să fie vremea în care să înceapă a fi osândit păcatul la moarte, pentru dreptatea dobândită de fire, care a lepădat în Hristos cu totul nașterea din plăcere, prin, care se întinsese peste toți cu necesitate osânda morții ca o datorie. Deci aceeași moarte, în Adam este o osândă a firii de pe urma păcatului, iar în Hristos o osândă a păcatului de pe urma dreptății. Căci cel ce suferă moartea ca o osândă a firii de pe urma păcatului său, o suferă după dreptate. Dar cel ce nu o suferă de pe urma păcatului său, primește de bunăvoie moartea adusă în lume de păcat spre desființarea păcatului, dăruind-o mai degrabă din iconomie firii ca un har spre osândirea păcatului.

Deci precum din pricina lui. Adam, care a înființat prin neascultare legea nașterii din plăcere și drept urmare a acesteia moartea ca osândă a firii, toți cei ce aveau existență din Adam, după legea nașterii din plăcere, aveau în chip necesar și fără să vrea, împreunată virtual cu nașterea, și moartea ca osândă a firii și deci atunci era vremea în care firea era osândită prin păcat, întrucât stăpânea peste fire legea nașterii prin plăcere, tot așa din pricina lui Hristos, care a smuls din fire cu totul legea nașterii prin plăcere și prin urmare rostul morții ca osândă a firii, primind-o de bună voie numai ca osândă a păcatului, toți cei ce s-au renăscut cu voia din Hristos prin baia renașterii în duh și au lepădat prin har nașterea de mai înainte prin plăcere din Adam și păzesc harul nepăcătuirii de la Botez și puterea nemicșorată și neîntinată a înfierii tainice în duh, prin legea poruncilor evanghelice, au în ei după cuviință moartea ‎‎(întrebuințarea morții) ce se lucrează spre osânda păcatului

[223]  Vedeți că sunt mulți ce nu-și dezmint obârșia din Hristos și nu puțini cum vrea să ne convingă Părintele Arsenie Boca fiindcă el nu experimenta acestea datorită plăcerii de sine și, deci, nu credea că sunt posibile.

522 Ei au apucat vremea în care se osândește prin har păcatul în trup. Iar osândirea aceasta are loc în general după fire, pentru marea taină a înomenirii, chiar din vremea întrupării; iar în special, după plecarea prin har, din vremea când primește fiecare prin Botez harul înfierii. Prin acest har, lucrat (actualizat) în chip voluntar prin împlinirea poruncilor, 523 având la început numai nașterea în duh suportă fiecare, prin multe pătimiri, moartea ‎‎(întrebuințarea morții) spre osânda păcatului (5).

[224]  Vedeți că nu prin vedenii și stări mângâietoare de aleși ai lui Dumnezeu se obține vindecarea firii, ci prin multe pătimiri?

Pentru că cel ce a fost botezat și primește Botezul, întărindu-1 prin porunci, nu mai plătește moartea ca o datorie pentru păcat, ci primește întrebuințarea morții ca osândă a păcatului, care să-l treacă în chip tainic la viața dumnezeiască și fără de sfârșit. Căci Sfinții,

[225]  De unde, așadar, ideea că Hristos este singurul care nu și-a desmințit obârșia? Vedeți că și învățătura aceasta a Părintelui Arsenie Boca este o idee eretică?

care au străbătut calea vieții de aici trecând prin multe pătimiri, pe care le-au purtat cu bărbăție pentru adevăr și dreptate, au eliberat firea din ei de moartea ca osândă pentru păcat, și arma morții, care slujea spre nimicirea firii, au folosit-o spre nimicirea păcatului, după pilda căpeteniei mântuirii lor, Iisus. Fiindcă dacă păcatul se slujea de moarte ca de-o armă pentru nimicirea firii în cei ce săvârșeau păcatul asemenea lui Adam, cu atât mai mult se va sluji firea de moarte, ca de o armă spre nimicirea păcatului, în cei ce săvârșesc dreptatea prin credință.

Drept aceea, când s-a înfăptuit taina întrupării și Dumnezeu cel întrupat a desființat cu totul în cei născuți cu duhul din El, nașterea firii după legea plăcerii “a venit vremea să se înceapă judecata de la casa lui Dumnezeu“, adică să fie osândit păcatul, începând să fie osândit prin pătimiri de la cei ce cred și au cunoscut adevărul și au cunoscut prin Botez nașterea din plăcere. Căci pe aceștia i-a numit Petru “casa lui Dumnezeu“, precum mărturisește dumnezeiescul Apostol Pavel, zicând: “Iar Hristos în casa Sa, a cărui casă suntem noi.524

(524 Evr. 3. 6.)

Dar și Petru însuși, corifeul Apostolilor, arată aceasta prin cuvântul următor: “Iar dacă (începe) întâi de la noi (se înțelege judecata), care va fi sfârșitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu? E ca și cum am zice: Dacă noi, care am fost învredniciți să devenim, din darul Domnului, casa lui Dumnezeu prin Duh, suntem datori să arătăm o așa de mare răbdare în pătimirile pentru dreptate spre osânda păcatului și să primim cu dragă inimă moartea de ocară ca niște răufăcători, măcar că suntem buni, “care va fi sfârșitul celor ce nu ascultă de cuvântul Evangheliei“? Cu alte cuvinte, care va fi sfârșitul sau judecata celor ce nu numai că țin cu toată silința, până la sfârșit, vie și lucrătoare în suflet și în trup, în aplecarea voii și în fire, nașterea lor de la Adam prin plăcere, ce stăpânește peste fire, dar nu primesc nici pe Dumnezeu și Tatăl Fiului celui întrupat, care ne cheamă, nici pe însuși Mijlocitorul și Fiul, trimis al Tatălui, care a primit, cu voia Tatălui de bunăvoie, moartea pentru noi, ca să ne împace cu Tatăl? Iar aceasta a făcut-o ca să ne slăvească pentru Sine de pe urma faptei Sale, luminându-ne cu frumusețea dumnezeirii proprii atât de mult, cât a primit El să fie necinstit pentru noi, prin pătimirile noastre. Căci aceasta socotesc că este “Evanghelia Lui Dumnezeu“: solie și îndemn a lui Dumnezeu către oameni, trimisă prin Fiul Său, care s-a întrupat și a dăruit ca răsplată a împăcării cu Tatăl, celor ce ascultă de El, îndumnezeirea nenăscută (sau necreată) (16).

Din pricina aceasta marele Apostol îi plânge pe cei, neascultători în cele ce urmează, zicând: “Iar dacă dreptul abia se mântuiește, unde se va arăta necredinciosul și păcătosul? Dreptnumește pe cel credincios și pe cel ce păstrează harul dat lui la Botez, păzind prin multe pătimiri nesmulsă din el înfierea prin Duhul. Iar “mântuire“, harul deplin al îndumnezeirii, pe care-l va da Dumnezeu celor vrednici și pe care abia îl va primi cel ce stăruie cu toată puterea în toate cele dumnezeiești, în sfârșit “necredinciosșipăcătos“ ‎numește pe cel străin de harul Evangheliei; “necredinciospentru necredință în Hristos, iar “păcătos“, pentru făptura cea veche, care se menține vie în el prin stricăciunea patimilor. Sau poate “necredincios“ a numit Scriptura pe cel lipsit cu totul numai de cunoștința cea întru Hristos, iar “păcătos“ pe cel ce crede, dar calcă poruncile evanghelice, care păstrează curată cămașanestricăciunii primită prin Sfântul Botez.

[…] 19.‎    ‎ Dumnezeu prin una și aceeași voință nesfârșit de puternică a bunătății va cuprinde pe toți îngerii și oamenii, fie buni, fie răi. Dar nu toți aceștia se vor împărtăși la fel de Dumnezeu, care se află în toți în chip nesilit (άσχέτως),

[ci cei ce și-au făcut în toate voința – n.n.]

în conformitate cu firea, și au făcut-o în stare să primească în mod actual rațiunile firii, conform cu rațiunea întreagă a fericirii veșnice, se împărtășesc, pentru consimțirea voii lor cu voia dumnezeiască, în întregime de bunătate, prin viața dumnezeiască ce luminează în ei ca în îngeri, sau ca în oameni. Iar cei ce și-aufăcut în toate voința neconformă cu firea, prefăcând-o în factor de risipire a rațiunilor firii, în opoziție cu rațiunea fericirii, vor cădea din întreaga bunătate dumnezeiască din pricina dezbinării voii lor de voia dumnezeiască prin împrietenirea acestei voi cu o existență ticăloasă. Făcând așa, aceștia pun o distanță între ei și Dumnezeu, neavând rațiunea fericirii fecundată de voință prin lucrarea binelui, prin care obișnuiește să se arate viața dumnezeiască. Deci rațiunea firii este acul balanței, care dă pe față mișcarea voinței fiecăruia, dacă aceasta se apleacă spre rău sau spre bine, urmând ca în conformitate cu această mișcare să se împărtășească de viața dumnezeiască, sau să nu se împărtășească. Căci sub raportul existenței și al existenței veșnice, Dumnezeu va cuprinde pe toți, fiind în toți prezent; dar sub raportul fericirii veșnice, va cuprinde în chip deosebit numai pe îngerii și pe oamenii sfinți, lăsând celor ce nu sunt așa nefericirea veșnică, ca rod al voinței lor.

[226]  Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia…, Vol. III, Ed. cit., pp. 365-380.

Ce diferență între scrierile Sfinților Părinți și scrierile Părintelui Arsenie Boca! Atât intelectuală cât și duhovnicească. Numai aceasta înțelegându-o vom vedea că sfinția sa a fost superficial toată viața și că nu erau insuflate de același duh, sfința sa nefiind într-un duh cu Sfinții.

Să nădăjduim că Părintele Arsenie Boca a folosit expresia:

Iisus Hristos, care pentru noi oamenii, Dumnezeu fiind s-a făcut Om

[227]  Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Imparatiei, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 42003, p. 145.

(de ce n-a folosit oare majuscula dumnezeiască S-a făcut?) ca o dezmințire

[și nu ca o mascare (cum a făcut Arie) a tuturor celorlalte afirmații eretice pe care le-a emis prin scrierile și picturile sale]

, și a mărturisit cu adevărat că Fiul lui Dumnezeu este născut iar nu făcut, Dumnezeu după fire. Să nădăjduim că sensul eretic al afirmațiilor sfinției sale

[228]  ‎Din conglomeratul de fraze încâlcite pe care le folosește să pară mai interesant, fără să spună de fapt nimic ziditor.

[că Fiul lui Dumnezeu are obârșia identică cu a noastră, ceea ce înseamnă indirect că ori a fost Dumnezeu doar prin har, fiind făcut iar nu născut (cum susțineau Origen

[229]  Sfântul Ierarh Epifanie al Salaminei, Panarion – Πανάριον εἴτουν κιβώτιον – Cutia cu leacuri, <https://www.scribd.com/doc/212964920/Panarion-%CE%A0%CE%B1%CE%BD%E1%BD%B1%CF%81%CE%B9%CE%BF%CE%BD-%CE%B5%E1%BC%B4%CF%84%CE%BF%CF%85%CE%BD-%CE%BA%CE%B9%CE%B2%E1%BD%BD%CF%84%CE%B9%CE%BF%CE%BD-Cutia-cu-leacuri-Sfantul-Epifanie-al-Salaminei-Ciprului>, pp. 140-141.

și, după el, Arie) ori că noi suntem născuți iar nu făcuți, prin preexistența sufletului (cum susținea Origen)]

            nici măcar el nu-l înțelegea și nu-l credea. Deși, iar se contrazice pe sine adăugând la propoziția de mai sus, imediat, următorul paragraf:

Ştiam şi până la HI

[de ce oare scrie preadulcele Nume al Mântuitorului, care ar fi trebuit să-l aibă ca o pomenire neîncetată, cu lene, ca pe o onomatopee HI. Iar dacă tot dorește să-L prescurteze, de ce nu o face ca toți Ortodocșii IS HS? – n.n.]

 că avem o obârşie divină, că suntem nemuritori cu sufletul, că este un singur Dumnezeu, spiritual, nevăzut – ştiau acestea şi dacii lui Zalmoxis, de pe meleagurile noastre – dar cu venirea lui Iisus Hristos, ca Om între oameni, în istorie, se repară structural firea omenească.

[230]  Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Imparatiei, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 42003, p. 145.

Prin aceasta arată că nu se referea la obârșia din Hristos, prin Sfântul Botez, ci la cauza firii, astfel că Părintele Arsenie Boca reintră în confuzia ce patinează între origenism și arianism, mai mult înclinând acum, ca de obicei, spre origenism prin fraza că avem o obârşie divină, că suntem nemuritori cu sufletul, cu alte cuvinte legând realitatea nemuririi sufletelor de erezia obârșiei lor divine. În contextul de aici această frază sugerează că sufletele se trag din firea dumnezeiască. Iar aceasta este exact panteismul sau credința tuturor păgânilor, din care făceau parte chiar și dacii până la încreștinarea lor (deși erau pregătiți mai intens spre primirea lui Hristos ca alte neamuri). Se întărește și mai mult evidența că sfinția sa credea în preexistența sufletului, de care vom vorbi mai jos.

Să nădăjduim, iarăși și iarăși, de dragul Părintelui că toate ereziile debitate prolific aproape în fiecare pagină (fiindcă am ales a analiza doar câteva din frazele încâlcite, neavând rost să facem o analiză completă la niște scrieri anoste) nu le înțelegea și nu le credea, fiindcă altfel ar fi un eretic mascat în piele de păstor Ortodox.

Dar dacă el nu le înțelegea cum să le înțeleagă alții, care se chinuiesc să-i citească opera, având senzația că se sfințesc citind cuvintele unui Sfânt?

Și dacă (Doamne ferește!) le înțeleg și devin, după ele, eretici, ce va fi cu sufletul lor?

Și chiar dacă nu se iau după ereziile lui, fiindcă nu le înțeleg, tot se vatămă deprinzând o neclaritate în gândire și un gust îndoielnic care îi va despărți de posibilitatea de a dori, studia cu râvnă și înțelege limpezimea de suflet mântuitoare a Sfinților Părinți. Se vor mulțumi doar cu starea de dulceață putredă a mulțumirii de sine, atât de evidentă, pregnantă, fascinantă și hipnotizantă, ce înrobește cu putere sufletul cititorului, făcându-l după felul autorului.

Înțelegându-le acestea sau neînțelegându-le noi, cu toții trebuie să înțelegem, însă, un lucru foarte important… ce păcat că Părintele Arsenie Boca nu a citit, sau nu a înțeles Dogmatica Ortodoxă… ce păcat că ne-a lăsat astfel de învățături, în contrast atât de evident cu limpezimea și pacea înțeleaptă a Sfintei Predanii… .

Iată un alt motiv pentru care nu poate fi canonizat Ortodox.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s