Învățăturile eretice scrise ale Părintelui Arsenie Boca: (1) monofizism (2) nestorianism (3) Învățătură ariană, provenită de la Origen

1.      a) Învățăturile eretice scrise ale Părintelui Arsenie Boca:

Se înțelege că neurmând Sfintele Canoane și neavând o așezare cu frică și luare aminte în învățăturile Sfinților Părinți, pornind la multa predică înainte de a se întări în pocăință, bizuindu-se pe gândirea proprie a deviat în multele sale cuvinte și în învățături eretice scrise și pictate:

. De multa cuvântare păzeşte-te, că aceasta stinge din inimă pornirile cele gândite cari se nasc de la Dumnezeu. Fugi de a dogmatisi ca un leu fără rânduială; nici cu hrănitorii bisericii să nu intri la aceasta, nici cu cei străini

[194]  Sfântul Ioan Iacob Românul (Hozevitul), Din Ierihon catre Sion – Trecerea de la pamant la cer, s.n., Jerusalem, 1999, <http://www.misiune-ortodoxa.ro/download/detalii/sf.-ioan-iacob-romanul-hozevitul-din-ierihon-catre-sion.html>, p. 408.

(1)     Monofizismul

Misterul creştinismului este misterul unităţii în dualitate, găsindu-şi soluţia în Unitatea-Trinitate. lată de ce creştinismul are ca bază dogma hristologică a naturii teandrice a Fiului şi dogma trinitară.

[195]  Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Ed. Charisma, Deva, 22006, p. 50.

Iată că Părintele Arsenie Boca propovăduia monofizismul dat anatema la Sfântul Sinod Ecumenic al 4-lea.

Să vedem ce ne învață despre aceasta Sfântul Ioan Damaschin, numit de Sfântul Sinod al 7-lea Ecumenic: „Luminătoriu carele luminează în lume, cuvânt al vieții țiind”

[196]  Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatic, Ed. Predania, București, 22011, p.15

Firile s-au unit unele cu altele fără să se schimbe şi fără să se prefacă. Firea dumnezeiască nu s-a îndepărtat de simplitatea ei proprie, iar firea omenească nici nu s-a schimbat în firea Dumnezeirii, nici n-a devenit inexistentă şi nici din cele două firi nu s-a făcut o singură fire compusă. Firea compusă nu poate să fie deofiinţă cu nici una din cele două firi din care a fost compusă, deoarece din naturi deosebite rezultă ceva deosebit. Spre exemplu: corpul este compus din cele patru elemente, dar nu se spune că este deofiinţă cu focul, nici nu se numeşte foc, nici aer, nici apă, nici pământ şi nici nu este deofiinţă cu vreunul din acestea. Dar dacă, după cum spun ereticii, Hristos ar fi fost dup ă unire dintr-o singură fire compusă, atunci s-a schimbat dintr-o fire simplă într-o fire compusă şi în realitate ei nu mai este deofiinţă nici cu firea simplă a Tatălui nici cu aceea a mamei. O astfel de fire nu este compusă din Dumnezeire şi omenire, nici nu este în Dumnezeire şi omenire şi nu va putea fi numit nici Dumnezeu, nici om, ci numai Hristos. Iar cuvântul Hristos nu va fi numele ipostasei, ci, după cum ei gândesc, al unei singure firi.

[197]  Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica. Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 21943. Varianta electronică APOLOGETICUM 2004

<http://www.manastirea-sireti.md/uploads/books/ro/Sf.%20Ioan%20Damaschin%20-%20Dogmatica.pdf>, 18.06.2013 22:22:33, p. 84.

Deci în nici un caz nu este vorba de o fire (natură) teandrică, cum susținea Părintele Arsenie Boca. Această învățătură a fost dată anatema la Sfântul Sinodul al 4-lea Ecumenic.

Activitatea însă se numește teandrică, păstrând, însă, neatinsă, deosebirea activităților și celor două naturi dumnezeiască și omenească:

Când fericitul Dionisie spune că Hristos a trăit printre oameni cu o activitate nouă, teandrică 373, nu suprimăm activitățile firești ale celor două firi, în sensul că ar spune că a rezultat o singură activitate din cea dumnezeiască şi cea omenească — căci dacă ar fi așa, am fi spus şi o singură fire nouă, rezultată din cea omenească şi cea dumnezeiască. Căci, după cum spun Sfinţii Părinţi, cele care au o singur ă activitate acelea au şi o singură ființă —, ci fericitul Dionisie a numit cele două activități astfel, voind să arate modul nou şi inexprimabil de manifestare al activităților firești ale lui Hristos, mod înrudit cu modul inexprimabil al întrepătrunderii reciproce a firilor lui Hristos, traiul lui ca om, străin şi minunat şi necunoscut firii existențelor, ca şi felul comunicării însușirilor care rezultă din unirea inexprimabilă a firilor. Nu spunem că activitățile sunt despărțite şi nici că firile activează despărțit, ci fiecare lucrează în chip unit ceea ce are propriu cu participarea celeilalte. Nici pe cele omenești nu le-a lucrat în chip omenesc, căci n-a fost simplu om, şi nici pe cele dumnezeiești numai ca simplu Dumnezeu, pentru că n-a fost simplu om, ci El a fost în același timp şi Dumnezeu şi om. Căci după cum cunoaștem unirea şi deosebirea firească a firilor, tot astfel cunoaștem unirea şi deosebirea voințelor şi activităților firești.

[] Prin urmare, termenul „activitate teandrică“ arată aceasta, anume că Dumnezeu s-a făcut bărbat, adică s-a înomenit şi activitatea Lui omenească a fost dumnezeiască, adică îndumnezeită; activitatea Lui omenească n-a fost lipsită de activitatea Lui dumnezeiască, iar activitatea Lui dumnezeiască n-a fost lipsită de activitatea Lui omenească, ci fiecare este considerată împreună cu cealaltă. Felul acesta se numește perifrază, anume când cineva cuprinde printr-un singur cuvânt două lucruri. După cum spunem că este una atât arderea care taie, cât şi tăierea care arde a cuțitului înroșit în foc; dar spunem că altă lucrare este tăierea şi alta arderea, şi că arderea focului şi tăierea cuțitului sunt activitățile unor firi deosebite, tot astfel şi când vorbim de o singură activitate teandrică a lui Hristos, înțelegem pe cele două activități ale celor două firi ale Lui, a Dumnezeirii Lui, activitatea dumnezeiască, iar a omenirii Lui, activitatea omenească

[198]  Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica. Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 21943. Varianta electronică APOLOGETICUM 2004

<http://www.manastirea-sireti.md/uploads/books/ro/Sf.%20Ioan%20Damaschin%20-%20Dogmatica.pdf>, pp. 118-119.

(2)     Învățătura nestoriană.

Părintele Arsenie Boca avea, însă, și învățătura nestoriană, opusă celei monofizite (cum de a reușit să le acumuleze pe amânduouă laolaltă? Poate prin înclinarea sfinției sale la uniație și ecumenism de tip catolic. Deși mai devreme dezavua pe Nestorie, iată că îi propovăduiește învățătura ca fiind Ortodoxă) dată anatema la Sfântul Sinod al 3-lea Ecumenic:

El personal, întrupat în persoană omeneascăa venit la noi să ne spună toate despre soarta noastră

[199]  †PS Daniil Stoenescu, episcop locţiitor al Daciei Felix, Părintele Arsenie: omul îmbrăcat în haină de in şi îngerul cu cădelniţa de aur, E. Charisma, Deva, 22009, p. 276.

Să vedem ce spune învățătura Ortodoxă despre această problemă (persoana fiind totuna cu ipostasul, atunci când se vorbește despre cei ce au libertatea alegerii în fire):

Prin urmare nu se poate vorbi cu privire la Domnul nostru Iisus Hristos de o singură fire compusă din Dumnezeire şi omenire, după cum se poate vorbi cu privire la individ ‎‎(om) de o singură fire compusă din trup şi suflet. Aici este un individ. Hristos, însă, nu este un individ şi nici nu există specia Hristos, după cum există specia om. Pentru aceea spunem că unirea s-a făcut din două firi desăvârşite, din cea omenească şi cea dumnezeiască; ele nu s-au amestecat, nici nu s-au confundat, nici nu s-au combinat, după cum au zis urgisitul de Dumnezeu Dioscur 284, Eutihie 285 şi Sever 286 şi ceata lor blestemată; şi nici nu s-au unit printr-o unire personală sau morală sau printr-o unire de demnitate sau de voinţă sau de cinste sau de nume sau de bunăvoinţă, după cum au spus urâtorul de Dumnezeu Nestorie, Diodor 287, Teodor al Mopsuestiei 288 şi adunarea lor cea diavolească; ci prin unire, adică după ipostasă, fără schimbare, fără confundare, fără prefacere, fără împărţire şi fără depărtare. Mărturisim o singură ipostasă în două firi desăvârşite a Fiului lui Dumnezeu întrupat. Afirmăm că Dumnezeirea şi omenirea au aceeaşi ipostasă şi mărturisim că după unire se păstrează în el cele două firi.

[200]  ‎283 Nestorie, patriarh al Constantinopolei de la 428 – 431, a ajuns reprezentantul ereziei care îi poart ă numele. Despre Neslorie să se vadă D. Fecioru, op. cit., nota ‎‎5, p. 172.

284 Dioscur, patriarhul Alexandriei de la 444 451, a fost unul din cei mai înver şunaţi apărători ai lui Eutihie (+ după ‎‎451).

285 Eutihie, arhimandritul unei mănăstiri de lângă Constantinopole, mort dup ă ‎‎451, a fost scânteia care a dezlănţuit monofizitismul. Punctele doctrinale ale sale sereduceau la urm ătoarele două: a) Hristos nu este deofiinţă cu noi; b) după unire n-a avut decât o singur ă fire.

286 Sever, episcopul monofizit al Antiohiei, mort dupa 530, a fost cel mai subtil şi cel mai bun teolog monofizit, înverşunarea cu care combate hotărârile sinodului de la Calcedon (451) şi le justifică prin aceea că doctrina sa este identică cu doctrina Sfântului Chiril al Alexandriei (+ 444).

287 Diodor, episcopul Tarsului, mort înainte de 378, a fost întemeietorul şcolii exegetice din Antiohia. Din pricina doctrinei sale hristologice poate fi socotit, după cum spune Sf. Chirii al Alexandriei, drept izvorul ereziei nestoriene.

288 Teodor, episcopul Mopsuestiei, a trăit în sec. IV. Despre Teodor să se vadă: D Fecioru, op. cit., nota 3, p. 184.

Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica. Ed. cit., pp. 85-86.

[…]

Dumnezeirea și omenirea au aceeași ipostasă, adică persoana a 2-a a Sfintei Treimi, Persoană Dumnezeiească, iar nu omenească. De aceea Maica Domnului se numește Născătoare de Dumnezeu iar nu născătoare de om (cum s-ar fi numit dacă Mântuitorul s-ar fi întrupat în persoană omenească, cum susține sărmanul Părinte Arsenie Boca).

Propovăduim că Sfânta Fecioară este în sensul propriu şi real Născătoare de Dumnezeu. Prin faptul că cel născut din ea este Dumnezeu adevărat, este adevărată Născătoare de Dumnezeu aceea care a născut pe Dumnezeul adevărat, întrupat din ea.Spunem că Dumnezeu s-a născut din ea, nu în sensul că Dumnezeirea Cuvântului a luat din ea începutul existenţei, ci în sensul că însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, cel născut înainte de veci, în afară de timp, din Tatăl, care există fără de început şi veşnic împreună cu Tatăl şi cu Duhul, în zilele cele mai de pe urmă, pentru mântuirea noastră, s-a sălăşluit în pântecele ei, s-a întrupat şi s-a născut din ea fără să se schimbe.

Sfânta Fecioară n-a născut simplu om, ci un Dumnezeu adevărat: şi nu un Dumnezeu simplu, ci un Dumnezeu întrupat. Cuvântul nu şi-a pogorât din cer corpul, care să fi trecut prin ea ca printr-un tub, ci a luat din ea un trup de o fiinţă cu noi pe care l-a ipostasiat în El însuşi. Căci dacă şi-ar fi adus corpul din cer şi n-ar fi luat firea noastră, la ce mai foloseşte înomenirea? Înomenirea lui Dumnezeu Cuvântul pentru aceasta s-a făcut ca însăşi firea, care a păcătuit, care a căzut şi care s-a corupt, să învingă pe tiranul, care a înşelat-o şi astfel să se elibereze de stricăciune, după cum spune dumnezeiescul apostol: „Pentru că prin om moartea, tot prin om învierea morţilor318. Dacă prima este adevărată, este adevărată şi a doua.

[…] Şi iarăşi spune apostolul: „A trimis Dumnezeu pe Fiul Său Unul- Născut, care s-a făcut din femeie320. N-a spus „prin femeie“, ci „din femeie. A arătat aşadar dumnezeiescul apostol că însuşi Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu şi Dumnezeu este cel făcut om din Fecioară şi că însuşi cel născut din Fecioară este Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu. Căci s-a născut în chip corporal, întrucât s-a făcut om. N-a locuit într-un om mai dinainte făcut, ca în profeţi, ci însuşi s-a făcut om în chip substanţial şi real, adică în ipostasa Lui există un trup insufleţit cu suflet raţional şi gânditor şi El însuşi s-a făcut ipostasa trupului. Aceasta înseamnă cuvintele: „s-a făcut din femeie“. Căci cum ar fi fost sub lege însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, dacă n-ar fi fost om deofiinţă cu noi?

Pentru aceea pe bună dreptate şi cu adevărat numim Născătoare de Dumnezeu pe Sfânta Maria. Acest nume constituie toată taina întrupării. Iar dacă aceea care a născut este Născătoare de Dumnezeu, negreşit şi cel născut din ea este Dumnezeu şi, negreşit, este şi om. Căci cum s-ar fi născut din femeie Dumnezeu, care are existenţa înainte de veci, dacă nu sar fi făcut om? Este evident că Fiul omului este om. Iar dacă cel născut din femeie este Dumnezeu, este evident că este unul şi acelaşi atât cel născut din Dumnezeu Tatăl, potrivit fiinţei dumnezeieşti şi fără de început, cât şi cel care în vremurile din urmă s-a născut din Fecioară, potrivit fiinţei care are început şi cade sub timp, adică fiinţei omeneşti. Acest fapt indică o singură ipostasă, două firi şi două naşteri ale Domnului nostru Iisus Hristos. Nu numim deloc pe Sfânta Fecioară Născătoare de Hristos. Această denumire a născocit-o spurcatul, pângăritul Nestorie, cel cu cuget iudeu,vasul necurăţiei, pentru a desfiinţa termenul: „Născătoare de Dumnezeu“, ca supărător şi spre a necinsti pe singura care cu adevărat este mai cinstită decât toată zidirea, pe Născătoarea de Dumnezeu, chiar dacă ar crăpa el împreună cu Satan, tatăl său.

[201]  318 I Corinteni XV, 21.

319 I Corinteni XV, 47.

320 Galateni IV, 4.

Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica. Ed. cit., pp. 98-100.

Deci vedem că Domnul nostru Iisus Hristos este numit Dumnezeu deoarece are firea Dumnezeiască, din nașterea mai înainte de veci. Este numit și om, fiindcă are, prin întrupare, și firea omenească din zămislirea din Fecioară. Dar aceeași Persoană Dumnezeiască, Fiul lui Dumnezeu, S-a făcut și Fiu al Fecioarei, păstrând modul lui de a fi Fiu. Așadar, luând firea omenească, a rămas Același Ipostas.

Tatăl este Tată şi nu Fiu; Fiul este Fiu şi nu Tată; Duhul este Sfântul Duh şi nu Tată şi nici Fiu. Căci însuşirea este imobilă. Altfel cum ar putea să rămână însuşire, dacă este mobilă şi se schimbă? Pentru aceea Fiul lui Dumnezeu se face Fiu al omului, ca să rămână imobilă însuşirea. Fiind Fiul lui Dumnezeu, s-a făcut Fiul omului, întrupându-se din Sfânta Fecioară, iar prin aceasta nu s-a depărtat de însuşirea de a fi Fiu.

[202]  Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica. Ed. cit., p.129.

Așadar Persoana a 2-a a Sfintei Treimi, a rămas Aceeași după întrupare, fiind Fiul lui Dumnezeu, și nu S-a întrupat într-o persoană omenească, cum susține Nestorie și Părintele Arsenie Boca.

(3)     Învățătură ariană, provenită de la Origen.

[203]  După cum dovedește Sfântul Ierarh Epifanie al Salaminei în minunata sa carte: Panarion – Πανριον ετουν κιβτιον – Cutia cu leacuri.

Datorită necunoașterii teologiei persoanei avea și învățătura ariană, dată anatema la Sfântul Sinod 1 Ecumenic:

A-I scrie o carte, chiar bună, a rămas şi rămâne o neputinţă; pentru că Iisus e singurul om care nu şi-a dezminţit niciodată obârşia divină. Iar a scrie o „Viaţă” a lui Dumnezeu, nici a îndrăzni nu se poate. Singura „carte” pe care o scriem – şi o scriem şi fără să vrem – e cartea vieţii noastre, cu care mergem înaintea Lui. Şi mergem nu odată, la sfârşitul vieţii, ci în fiecare zi şi în tot ceasul, pentru că El e atotprezent şi în categoriile vieţii noastre

[204]  ‎†PS Daniil Stoenescu, episcop locţiitor al Daciei Felix, Părintele Arsenie, Ed. cit., p. 5.

Tema obârșiei divine a omului este larg dezbătută de Părintele Arsenie Boca. Mărturisim că acest termen, puțin folosit azi, dar de o semnificație uimitor de frumoasă, l-am descoperit cu multă bucurie tocmai datorită acestui studiu, lucru pentru care trebuie să-i mulțumim Părintelui Arsenie Boca. Din nefericire sfinția sa îi dă un sens eretic, datorită nelămuririlor sale dogmatice. Cu mila lui Dumnezeu și ajutorul Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul, datorită ostenelilor Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, am reușit să desțelenim hățișurile gândite ale folosirii sale în opera scriitorului de la Prislop și… ne-am cam îngrozit. Deși recunoaște că Domnul nostru Iisus Hristos este și Dumnezeu:

[205]  Oameni suntem toţi; om însă, numai din când în când câte unul: acela care nu-şi dezminte obârşia divină; iar Om (cu “O” mare) numai unul, Iisus Hristos, care pentru noi oamenii, Dumnezeu fiind, s-a făcut Om.

Cărarea împărăției, Ed. cit., p. 145.

(după cum și Arie a declarat în chip viclean aceasta, fiind constrâns), deși îl dezavuează în scris, după cum am citit mai sus, pe Arie, pictând (datorită antroposofiei pe care o iubea atât de mult), pe arianul Wulfila, în altar, cu nimb în biserica Drăgănescu, preacuvioșia sa se face părtaș din plin arianismului, atrăgând asupra sa anatemele Sfântului Sinod 1 Ecumenic, repetate de toate celelalte 6. Dar nu numai atât, chiar și această teorie a obârșiei divine a omului răstălmăcită de preacuvioșia sa arată o mare necunoaștere antropologică și teologică (datorită căreia, de-alungul întregilor sale scrieri, tot îi patinează cuvântul între termeni și noțiuni făcându-i învățăturile încâlcite și păgubitoare

[206]  Oarecum scuzându-l ca ignorant, dar acuzându-l că s-a apucat a preda oamenilor teologie fără a o deprinde cu seriozitate. Dar oare nu cumva învățăturile sfinției sale sunt și ele insuflate „de sus” de la vameșii arhiconi ai văzduhului ca și picturile preacuvioșiei sale, prin vedenii? Să ne ferească Dumnezeu de o astfel de lucrare!

cum or fi putut unii să-l compare cu Părintele Profesor Dumitru Stăniloae?), dezvăluindu-i întunericul de tip arian.

Spunând că „Iisus e singurul om care nu şi-a dezminţit niciodată obârşia divinăface o un amestec eretic între obârșiile oamenilor și obârșia lui Hristos.

Ce oare vrea să spună sfinția sa cu aceasta? Ori în ce fel am tâlcui-o tot erezie iese.

Mai întâi să vedem ce înseamnă cuvântul obărșie. La început credeam că este vorba numai de:

OBÂRȘIE, obârșii, s. f. 1. Punct de plecare, început, origine. 2. Locul unde s-a născut cineva; familia, neamul din care se trage cineva; origine (socială). 3. Locul de unde începe să se formeze albia unui râu; izvor. 4. Culme, muchie, vârf. – Din sl. obrŭšije.

După aceea, observând că Părintele Nicodim Sachelarie îl folosește cu sensul de săvârșirea Sfintei Liturghii, am căutat nedumeriți semnificația lui mai adâncă:

obârșí, obârșésc, vb. IV (pop.) 1. a scotoci, a căuta rostul, începutul unui lucru, originea; a se trage din, a proveni din. 2. a sfârși, a termina. 3. a trăi. 4. a izvorî. 5. a succeda.

[207]  <http://dexonline.ro/definitie/ob%C3%A2r%C8%99i.

Așadar nu este vorba numai de începutul cuiva ci și de finalul lui, dar și de căutarea cu sete a împliniri. Cu alte cuvinte este vorba tocmai de rostul nostru în creație, de a ne uni cu Dumnezeu. Este vorba de îndumnezeire și mântuire.

Iar mântuirea “sufletelor“ este sfârșitul credinței. Sfârșitul credinței este descoperirea adevărată a Celui crezut. Iar descoperirea adevărată a celui crezut este pătrunderea (perihoreza) negrăită a Celui crezut în cel ce crede, după măsura credinței fiecăruia. Această pătrundere, la rândul ei, este întoarcerea finală a celor ce cred la principiul propriu, este împlinirea dorinței. împlinirea dorinței este odihnirea pururea mobilă a celor plini de dorință, în jurul Celui dorit. Iar odihnirea pururea mobilă a celor plini de dorință în jurul Celui dorit este bucuria veșnică și neîncetată a Celui dorit. Bucuria veșnică și neîntreruptă e împărtășirea de bunurile dumnezeiești mai presus de fire. Iar împărtășirea de bunurile dumnezeiești mai presus de fire, este asemenea celor ce se împărtășesc. Asemănarea celor ce se împărtășesc cu Cel de care se împărtășesc, înseamnă identitatea actualizată prin asemănare a celor ce se împărtășesc cu Cel de care se împărtășesc, atât cât este cu putință.Iar identitatea actualizată prin asemănarea celor ce se împărtășesc cu Cel de care se împărtășesc, este îndumnezeirea celor ce se învrednicesc de îndumnezeire. îndumnezeirea, ca să spun sumar, este concentrarea tuturor timpurilor și veacurilor și a celor din timp și din veac. Iar concentrarea și sfârșitul timpurilor și veacurilor și a celor din ele este unirea nedespărțită a începutului adevărat și propriu în cei mântuiți. Unirea nedespărțită a începutului și sfârșitului adevărat în cei mântuiți este ieșirea cea bună din cele naturale a celor hotărniciți ființial între început și sfârșit. Iar ieșirea cea bună din cele naturale a celor mărginiți între început și sfârșit, este o lucrare atotviguroasă și supra puternică, nemijlocită și infinită a lui Dumnezeu ce lucrează la infinit în cei învredniciți de acea ieșire bună din cele naturale. în sfârșit lucrarea aceasta nemijlocită, atotviguroasă și supra puternică a lui Dumnezeu, ce lucrează la infinit, este o plăcere și o bucurie tainică, și supra tainică a celor stăpâniți de ea în temeiul unei uniri negrăite și mai presus de înțelegere; o bucurie pe măsura căreia nu se poate afla minte sau rațiune, înțelegere sau cuvânt în lumea celor create.

[208]  Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia…, Vol. III, Ed. cit., pp. 343-347.

De aceea tema nu este secundară ci de cea mai mare importanță. Trebuie să vedem ce înseamnă obârșia lui Hristos, obârșia în Hristos, care sunt obârșiile noastre, și ce a vrut să spună preacuvioșia sa prin obârșia divină comună oamenilor și Fiului Omului?

Și Mântuitorul are două nașteri, noi, trei obârșii. El are nașterea Dumnezeiască și cea omenească, iar noi obârșiile din creație, din Adam cel vechi și cea mai uimitoare nașterea de sus, Sfântul Botez, îmbrăcarea în Hristos, Adam cel nou.

  1. Nașterile lui Hristos:

    1. Despre nașterea Dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu:

Nașterea din Tată fără de mamă, mai înainte de toți vecii, nu o putem numi cu adevărat obârșie deoarece nu are început, fiind nezidit. O putem numi obârșie numai dacă numim cauzarea obârșie.

Este clar că oamenii nu pot avea acest fel de obârșie divină, fiind zidiți. Adică și ei sunt cauzați de Dumnezeu, dar nu prin naștere ci prin facere în timp. Unicul Fiu al lui Dumnezeu născut, iar nu făcut este Domnul nostru Iisus Hristos.

Așadar, dacă Părintele Arsenie Boca numește obârșia divină faptul de a fi cauzați de Dumnezeu, ea nu este comună între oameni și Dumnezeu Cuvântul ci diferită. El ca Dumnezeu Își are cauza prin nașterea din Dumnezeu Tatăl, iar ca om își are obârșia din Fecioară, prin întruparea Celui născut din Tatăl. Firea Sa omenească este într-adevăr creată ca și a noastră de Dumnezeu și luată din Fecioară, dar Persoana Sa care a luat această fire nu este creată ci este cauzată prin naștere din Tatăl. La noi, oamenii, și firea omenească ne este creată și persoanele. Comparația Părintelui Arsenie Boca este făcută între persoane, căci spusa Iisus este singurul om care nu și-a dezmințit niciodată obârșia divină se referă la Persoană, altminteri ar fi zis Iisus este singurul Dumnezeu-om care nu și-a dezmințit niciodată obârșia divină a firii sale omenești.

Această frază strâmbă îl arată pe Iisus Hristos iar ca fiind o persoană omenească creată precum noi, ceea ce este un arianism mascat (având cauzarea de Tatăl prin facere ca și noi, iar nu prin naștere din El) sau, prin punerea în comun cu noi prin cuvântul „singurul om” ne face și pe noi oamenii născuți din Dumnezeu, iar nu făcuți, ceea ce ar fi panteism, atingând origenismul (sau păgânismul mascat – lucru vizibil mai jos, când vom discuta despre credința eretică a sfinției sale în preexistența sufletelor prin care l-a copiat pe Origen, deși îl dezavua cu numele, ca și pe ceilalți eretici, când vorbea despre ei), declarând că oamenii sunt dumnezei după fire.

Vom vedea mai jos că până și obârșia omenească a oamenilor este diferită de cea a Domnului nostru Iisus Hristos, nu numai obârșia divină.

  1. Despre naștera omenească a Domnului nostru Iisus Hristos:

Nașterea din Maică fără de tată la plinirea vremii (deci are început, poate fi numită obârșie), a fost fără de plăcerea împreunării, feciorelnică, dar de dragostea noastră Hristos și-a asumat stricăiunea firii ca să o repare, să o restaureze.

Aceasta nu a avut-o nici Adam, căci a fost creat, iar nu născut, și nici Eva, care a fost purceasă din Adam, iar nu născută. Nu o avem nici ceilalți oameni prin fire, căci toți ne-am născut din plăcerea împreunării, în plus avem și tată și mamă oameni, iar Hristos are ca Tată pe Dumnezeu pentru nașterea Sa Dumnezeiască și ca Maică pe Fecioara pentru nașterea Sa omenească. Așadar nici această obârșie nu poate fi valabilă ca o origine comună a omului cu Hristos.

Această obârșie omenească o primim noi prin har, în Sfântul Botez, îmbrăcându-ne în Hristos, dar nu este divină ci omenească și nu a noastră ci primită în dar de noi.

Dacă aceasta o crede Părintele Arsenie Boca ca fiind obârșia divină, ca un fel stâlcit de a spune obârșia omenească îndumnezeită, hulește pe Maica Domnului și pe toți Sfinții că și-ar fi dezmințit-o ca și cum s-ar fi lepădat de darul Sfântului Botez.

  1. Despre obârșia dintâi, din creația făcută de Tatăl prin Fiul în Sfântul Duh:

Adam a fost creat, iar nu născut, Eva, a fost purceasă din Adam, iar nu născută, Hristos și-a construit din sângiurile feciorelnice ale Maici Sale trup însuflețit cu suflet rațional și cugetător.

Obârșia lui Adam:

Fac 2:4 Iată obârşia cerului şi a pământului de la facerea lor, din ziua când Domnul Dumnezeu a făcut cerul şi pământul. Fac 2:7 Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.

Obârșia Evei:

Fac 2:21 Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne.:22 Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam.:23 Şi a zis Adam: „Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.”

Obârșia omenească a lui Hristos:

Luc 1:34 Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?:35 Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.

Vedem limpede, așadar, chiar dacă sunt toate trei obârșii omenești (Atenție! nu divine!), cauzate prin creație, cât de diferite sunt.

Adam și Eva, tot mai au în comun ceva: originea fără păcat și fără stricăciune, dar se deosebesc cu mult mai mult de cea a lui a lui Hristos a cărui fire este fără de păcat, neprovenind din plăcerea împreunării dar, din iubirea lui de oameni, Își ia aspra Sa stricăciunea cauzată de obârșia a doua omenească provenită din Adam, ca să ne vindece de ea și să ne despartă de cauza ei: plăcerea de sine.

Cu cât mai mult este, deci diferită obârșia lui Hristos de a celorlalți oameni, care se nasc din păcatul strămoșesc?

  1. Despre obârșia din Adam a omului, prin păcatul strămoșesc:

Toți oamenii au obârșia în împreunarea din plăcerea trupească a două persoane omenești, născându-se astfel cu firea stricată, supusă morții, în care stăpânește ca un tiran păcatul.

Nici aceasta nu poate fi comună cu a lui Hristos.

Dacă pe aceasta o consideră obârșie comună Părintele Arsenie Boca va cădea mai jos de nestorianism și arianism (acuzând că firea omenească a Domnului nostru Iisus Hristos are păcatul strămoșesc).

  1. Despre obârșia din Hristos a omului, sau Dumnezeiescul Botez:

Omul botezându-se, se naște de sus, primind prin har obârșia omenească a lui Hristos (nicidecum cea divină), și deși firea îi rămâne stricăcioasă (asemănându-se Domnului care Și-a asumat stricăciunea noastră ca să o strice cu putere), dar crește lăuntric din putere în putere, lăsând pe Domnul se întrupeze în el și să-l facă dumnezeu după har, pe măsura în care și el îl lasă pe Hristos să se facă Om în sine prin virtuți.

După cum vedem în nici un chip omul nu are obârșie divină decât că este cauzat prin facere de Dumnezeu, ceea ce nu-i totuna cu obârșia divină a Domnului nostru Iisus Hristos care este născut din Dumnezeu ca Persoană, neavând obârșie în înțelesul de început (cum a declarat Arie și poate și Părintele Arsenie Boca prin această frază, sperăm nu intenționat ci doar fără să înțeleagă) decât a firii Sale omenești și nu a Sa.

Dacă totuși am accepta că aceasta este o metaforă și aceasta duce la o mare hulă. Metafora este nepermisă în învățătura de credință, dar dacă totuși forțăm nota și o acceptăm de dragul Părintelui Arsenie Boca, dorindu-l cu tot dinadinsul Sfânt, că așa ar fi vrut să vorbească, în chip ermetic, ca un filozof, să ne impresioneze pentru Hristos, ce ar fi vrut oare el să spună ca să îl scuzăm? Hai să zicem cam așa:

Obârșia omenească după noul Adam (fiindcă firea omenească a Sa este îndumnezeită prin unirea neamestecată, neîmpărțită, nedespărțită, neschimbată, cu firea dumnezeiască în Persoana Fiului lui Dumnezeu) ar fi această mult trâmbițată obârșie divină comună a lui Hristos și a omului. Este ca și cum am spune, prin pogorământ, că este o obârșie omenească îndumnezeită (chiar dacă divin nu este totuna cu îndumnezeit, ci mai degrabă susține credința în divinități sau mulți zei după fire, adică păgînismul, și divinația adică vrăjitoria cu mască duhovnicească). Dar și așa, dacă obârșia divină ar însemna obârșia omenească din Sfântul Botez, îndumnezeită, tot hulă se propovăduiește: Iisus e singurul om care nu şi-a dezminţit niciodată obârşia divină.

Cu alte cuvinte Maica Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul și toți sfinții s-au lepădat de Sfântul lor Botez, l-au dezmințit?

Dacă Sfântul Cuvios Serafim de Sarov zice:

Acest har al Botezului este atât de mare şi de indispensabil, atât de vital pentru om, încât chiar şi un eretic nu este lipsit de el până la moartea sa; adică până la sfârşitul perioadei desemnate lui de sus prin Pronia dumnezeiască ca o încercare lungă de o viaţă a omului pe pământ, ca să se poată vedea ce va fi el capabil să realizeze (pe timpul acestei perioade dăruite lui de către Dumnezeu) cu ajutorul puterii harului dăruit lui de sus. Şi dacă n-am fi păcătuit niciodată după botezul nostru, am fi rămas sfinţi ai lui Dumnezeu, curaţi, nevinovaţi şi fără vreo necurăţie a trupului sau a duhului.

[209]  Arhimandritul Lazarus Moore, Sfântul Serafim de Sarov…, Ed. cit., pp. 153-154.

Cu alte cuvinte, chiar dacă omul după Sfântul Botez, ar cădea în cel mai mare păcat, al dezbinării de Sfânta Biserică prin erezie, tot nu pierde definitiv harul acestei obârșii, decât la moarte, ca să aibă șansa pocăinței. Dar câți oare nu au rămas Sfinți ai lui Dumnezeu curați, nevinovați și fără vreo necurăție a trupului și a duhului? Nu știa oare Părintele Arsenie Boca de preanevinovata Fecioară Maria, fără păcat personal? Și-a dezmințit oare obârșia din Hristos Cea care este obârșia acestei obârșii, sau, mai degrabă, este ispitit Părintele Arsenie Boca de a o înjosi ca ereticii de tip protestant, neoprotestant și sectar?

Când sufletul e în iubirea lui Dumnezeu, cât de bune, cât de plăcute şi vesele sunt atunci toate. Dar, chiar şi în iubirea lui Dumnezeu sunt întristări şi, cu cât e mai mare iubirea, cu atât mai mari sunt şi întristările. Maica Domnului n-a păcătuit niciodată, nici măcar cu un singur gând, nici n-a pierdut vreodată harul, dar şi în ea au fost mari întristări; iar când stătea lângă cruce, atunci întristarea ei a fost nemăsurată ca oceanul, şi chinurile sufletului ei au fost neasemănat mai mari decât chinurile lui Adam la izgonirea din rai, pentru că şi iubirea ei era neasemănat mai mare decât iubirea Lui Adam în rai. Şi dacă a rămas în viaţă, e numai pentru că a întărit-o puterea Domnului, fiindcă Domnul a vrut ca ea să vadă învierea Lui şi, după înălţarea Lui, să rămână pe pământ spre mângâiere şi bucurie apostolilor şi noului popor creştin.

[…] Intr-o zi ascultam în biserică o citire din prorocul Isaia, iar la cuvintele: ‎‎„Spălaţi-vă şi vă veţi curaţi” [Is 1,16] , mi-a venit gândul: „Poate că Maica Domnului a păcătuit vreodată, chiar şi numai cu gândul”. Şi, lucru uimitor, în inima mea, deodată cu rugăciunea, un glas mi-a spus lămurit: „Maica Domnului n-a păcătuit niciodată, nici măcar cu gândul”. Astfel, Duhul Sfânt a dat mărturie în inima mea curăţiei ei

[210]  Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Ed. cit., pp. 99-100.

Dar sunt și Sfinți care nu și-au dezmințit obârșia din Hristos:

De altfel Scriptura afirmă limpede că bărbații drepți și sfinți nu sînt în afara putinței de a greși: «De șapte ori cade cel drept și se ridica ». Și ce este a cădea, dacă nu a păcătui? Totuși, cînd se spune că de șapte ori cade cel drept, nu însemnează că șubrezenia omenească îi pune sub semnul întrebării dreptatea, fiindcă este mare deosebire între căderea omului drept și a celui păcătos. 2. Una este a săvârși un păcat de moarte și alta a-l prevesti prin gând, care nu este lipsit de păcat, a greși din neștiință și uitare, sau dintr-o vorbă spusă cu ușurință, a șovăi în problemele lăuntrice ale credinței, a simți mângâierea gloriei deșarte, a cădea de pe înălțimile desăvârșirii, tras în jos de poruncile firii. Acestea sînt cele șapte feluri de cădere, în care chiar dacă cel înțelept alunecă, totuși, el nu încetează de a fi drept. Acestea, oricât ar părea de ușoare și de mici totuși îl fac să nu poată fi fără păcat. Căci are pentru ce să se căiască zilnic, să-și ceara iertare și să se roage fără încetare pentru păcatele sale zicînd: «Și ne iartă nouă greșelile noastre »…

[211]  Sfântul Cuvios Ioan Casian, Așezămintele Mânăstirești și Convorbiri Duhovnicești, PSB 57, Ed. Institutului Biblic Și De Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 11990, pp. 699-670.

Oare numește Părintele Arsenie Boca aceste mici alunecări dezmințirea Sfântului Botez? Dar cum poate fi asta, căci iată care sfinți greșeau așa:

Aceia sînt adevărați și nestricați feciori ai lui Hristos, aceia sînt socotiți minunați și străluciți fameni, nu cei ce se tem și cărora nu le place să desfrâneze, nici cei ce înfrânează nerușinarea, ci cei ce au învins chiar cea mai mică ispită a minții și cele mai slabe ațâțări ale poftei și pînă într-atît și-au redus acel simț al trupului, ca să zic așa, încît nu sînt atinși nu numai de nici o plăcere, dar nici măcar de cel mai mic fior al trupului.

[212]  Sfântul Cuvios Ioan Casian, Așezămintele…, p. 696.

Se vede, însă, că neexperimentând în sine starea dreptului, a crezut că nimeni nu o poate avea. Mai mult, neavând adevărate vedenii cu și despre Maica Domnului nici nu o putea cunoaște că este fără de păcat, fiindcă duhurile ce se arătau lui (convingându-l prin nălucire și îndulcire că sunt Preasfânta) erau izvorul necurăției a toată lumea.

După cum vom vedea, însă, în realitate, omul nu are obârșie divină ci numai omenească, cauzată de Dumnezeu, primind, însă, fără vreun merit, dacă vrea viața dumnezeiască după har, pe care nici un Sfânt și nici un păcătos pocăit (deci ajuns Sfânt) nu și-a dezmințit-o, rămânând cu ea în veșnicie, când se vor odihni cu toții de lucrarea firii omenești, odihnind pe Dumnezeu care va lucra în ei dumnezeiește. Și nu numai atât, nici cei mai mari păcătoși nu dezmint obârșia tuturor în Hristos (cum ar putea să-L biruie chiar pe Cel Biruitor și Atotputernic) ci se dezmint de ei înșiși, punându-se în dezacord cu ea.

Părintele Arsenie Boca nu a priceput acestea (nici măcar din Filocalie, pe care probabil că a doar a dactilografiat-o sau conspectat-o fără să o pătrundă cu mintea în înțelesurile ei mai adânci, fiindcă citatele de mai jos, în mare parte, sunt tocmai de acolo).

Și dacă nu le-a priceput nici măcar cu mintea cum să le fi trăit?

Să vedem, însă, ce ne învață despre Nașterile Domnului și obârșiile omului Sfinții Părinți:

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s