Învățături împotriva Sfintelor Canoane – exemplul negativ personal de comportament (bis)

  1. a) Învățături împotriva Sfintelor Canoane:

(CONTINUARE)

Foarte interesant este că informațiile de mai sus sunt mărturisite chiar de ucenicii Părintelui Arsenie Boca, desigur cu o altă interpretare… hipnotizată de prejudecata că și sfinția sa și Maica Zamfira sunt sfinți mai mari ca alții, astfel că ei pot face excepție de la turma lui Hristos putând să încalce canoanele Bisericii, fără a fi vătămați:

 

  1. Secretul lui Arsenie Boca: femeia care a stat 40 de ani lângă el. Cutremurătoarea poveste a Zamfirei, tânăra pe care duhovnicul nu a lăsat-o să se omoare 

1 Jun 2015 02:25:40

Autor: Daniel Guţă

Arsenie Boca şi Zamfira, în 1962. FOTO: marturisitorii.ro.

Ucenica lui Arsenie Boca, maica Zamfira îşi are locul de veci la Mănăstirea Prislop, alături de mormântul părintelui. I-a fost alături timp de peste 40 de ani, din primele zile în care a ajuns la mănăstire şi până la moartea duhovnicului. Povestea ei de viaţă este cutremurătoare. Potrivit unor mărturii, a fost salvată de la moarte de părintele Arsenie Boca şi, la rândul ei, a fost ucenica şi “îngerul păzitor” al acestuia.

Măicuţa Zamfira, pe numele ei Julieta Constantinescu, a fost unul dintre puţinii oameni care i-au stat alături părintelui Arsenie Boca pentru aproape toată viaţa. Relatările foştilor apropiaţi ai duhovnicului şi mărturiile prezentate în documentele şi în notele informative păstrate până în prezent îi dezvăluie o poveste de viaţă tulburătoare. Măicuţa Zamfira a fost “singurul ucenic” al părintelui Arsenie Boca, omul care i-ar fi salvat viaţa în tinereţe. Zamfira îşi are locul de veci la Mănăstirea Prislop, alături de mormântul părintelui Arsenie, pe care l-a urmat în ultimele patru decenii din viaţa acestuia. S-a născut în 1925, în Ialomiţa, şi până la 24 de ani, când a fost tunsă în monahism, a purtat numele de Julieta. Provenea dintr-o familie săracă şi avea doi fraţi şi o soră, totuşi a reuşit să finalizaze cursurile unei facultăţi de Teologie. La doar 25 de ani, maica Zamfira a devenit stareţă a mănăstirii Prislop, în momentul în care locul fusese transformat în aşezământ de maici.

  1. SALVATĂ DE LA MOARTE

Julieta Constantinescu l-a cunoscut pe părinte în 1946, iar trei ani mai târziu a ajuns la mănăstirea Prislop, unde a fost tunsă în monahism şi a devenit apoi stareţă. Mărturiile unor apropiaţi ai săi din acei ani o prezentau ca fiind o tânără cu o personalitate complexă, foarte hotărâtă, însă în unele cazuri cu o atitudine dusă la extrem. Ar fi încercat de mai multe ori să se sinucidă, iar cel care a salvat-o a fost părintele Arsenie Boca, potrivit unor mărturii prezentate în dosarele de urmărire a părintelui. „Până în septembrie 1950, Maica Zamfira “încercase în nenumărate rânduri să se sinucidă, luând pastile în cantitate mare, iar cu o lamă de ras a încercat să-şi taie vinele de la mână. Urmele se văd şi azi, cauza ar fi fost o dragoste neîmpărtăşită. Stareţul (n.n. Părintele Arsenie) căuta să-i satisfacă toate dorinţele, încât în ultimul timp a devenit conducătoarea mănăstirii” (din vol. al II-lea al cărţii „Părintele Arsenie Boca în arhivele securităţii. Opis de documente)”, informează site-ul anomismia.wordpress.com, dedicat vieţii părintelui Arsenie Boca.

  1. A DEVENIT STAREŢĂ LA 25 DE ANI

Această fată care venise din Bucureşti să viziteze Mănăstirea Prislop nu a mai voit să plece de la mănăstire, deşi eu şi colegul meu i-am arătat călugărului B.A. şi ei personal, că şederea unei fete între călugări şi între noi care eram mai tineri, atâta timp (două – trei luni), nu este potrivită şi deci am cerut călugărului să îi spună să plece de la mănăstire. Din această cauză s-au iscat certuri între noi, fapt pentru care B.A. mi-a pus în vedere mie şi colegului să ne căutăm alt loc dacă nu ne place acela, iar până la urmă a plecat această fată, Constantinescu Julieta; pe urmă am plecat şi eu, din cauza că mereu m-am certat cu călugărul B.A. pentru plecarea acestei fete, iar el fiind mereu trist şi supărat. Menţionez că nu am nici o bănuială de ordin moral asupra prieteniei ce s-a legat între B.A. şi Constantinescu J. La fel am auzit că după plecarea mea de la mănăstire la Mitropolia Olteniei, această fată s-ar fi întors din nou la Prislop şi că ar fi devenit stareţă. La auzul celor spuse de noi, că ea ar fi bine să părăsească mănăstirea, s-a supărat pe mine şi pe colegul meu şi nu a mai vorbit cu noi, decât cu călugărul B.A., cu care studiau împreună toată ziua. Totodată disperată că va pleca din mănăstire, i-a spus călugărului B.A. că dacă o va alungă se va sinucide, fapt pentru care B.A. motiva faţă de noi reţinerea ei în mănăstire”, se arată în declaraţia călugărului Antonie, prezentată în cartea biografică.

  • A ÎNCERCAT SĂ ÎL SCOATĂ DIN AREST

În ianuarie 1951, duhovnicul a fost ridicat de Miliţie de Mănăstirea Prislop şi arestat apoi. Stareţa Zamfira a reacţionat la scurt timp, trimiţând o scrisoare patriarhului Justinian, prin care solicita ajutorul pentru a-l elibera pe preot. De asemenea, a mers de mai multe ori la Ministerul Cultelor, pentru a cere ajutor în demersul ei pentru a-i reda libertatea călugărului de la Prislop.

Într-o scrisoare adresată episcopului Andrei Magieru, în 26 ianuarie 1951, maica Zamfira relata următoarele: „Cu strângere de inimă vă aducem la cunoştinţă şi în scris, precum ni s-a spus, ridicarea părintelui nostru stareţ şi duhovnic, Arsenie, de către autorităţi. O facem din ascultare. Pentru noi stă mereu prezent în formarea creştină pe care ne-a dat-o. Şi o mai facem cu nădejdea că cel pe care-l socotim ca pe părintele nostru mai mare, ca pe episcopul nostru

[este foarte interesant că  pentru sfințiile lor Părintele Arsenie Boca era deja episcop, remarcă făcută tocmai atunci când trebuia să fie mai smerite ca să poată primi ajutorul. Ne întrebăm cum îl priveau când era în culmea gloriei și popularității bine finanțate ce părea de o stabilitate de nezdruncinat – n.n.]

în mentalitatea de creştinism primar cu care ne-a desprins părintele Arsenie, Prea Sfinţia Voastră, veţi sprijini tânăra obşte a Prislopului, încercând, personal sau prin delegat, să arătaţi IPS patriarhului activitatea părintelui Arsenie în această mănăstire şi, prin ea, în această regiune. Cunoaşteţi caracterul pur religios al activităţii părintelui Arsenie încadrată în întregime în spiritul curat al Bisericii. Cunoaşteţi inflorirea pe care a luat-o mănăstirea noastră sub ocârmuirea Sfinţiei Sale”, scria aceasta.

În aceeaşi perioadă, Mănăstirea Prislop şi stareţa Zamfira erau puse sub supraveghere informativă de organele Securităţii. Informatorii care ajungeau la Prislop vorbeau despre faptul că în perioada în care părintele a fost dus în unitatea de muncă forţată de la Canalul Dunăre – Marea Neagră, stareţa l-a vizitat de mai multe ori. De asemenea, alte mărturii păstrate în dosarele CNSAS, arătau că i-a fost alături şi a încercat să îi ofere ajutorul şi în anii următori, în care duhovnicul a fost arestat şi trimis în mai multe închisori.

Un moment de cumpănă în viaţa stareţei de la Prislop s-a petrecut în anul toamna anului 1955, când părintele Arsenie a fost arestat din nou şi condamnat la şase luni de detenţie, pentru „omisiunea de denunţ” a legionarului Nicolae Bordaşiu, căutat de autorităţi. Maica Zamfira a fost anchetată în perioada 20 – 29 septembrie 1955, de Procuratura Timişoara, potrivit documentelor din arhivele CNSAS, prezentate în studiul „Părintele Arsenie Boca în Dosarele Siguranţei şi Securităţii”, publicat pe site-ul marturisitorii.ro.

  • PRIETENIE STRÂNSĂ

Patru ani mai târziu, maica Zamfira şi părintele Arsenie au fost îndepărtaţi din mănăstirea Prislop şi li s-a interzis să mai poarte veştmântul monahal, lui pentru toată viaţa, iar ei până în 1964, când a avut loc amnistia preoţilor anticomunişti. Preotul a fost angajat la atelierul de pictură al Patriahiei, iar potrivit unor mărturii, cei doi au locuit împreună pentru o perioasă, într-o casă în Bucureşti.

„Din anul 1959 a venit în Bucureşti dimpreună cu fosta stareţă de la Prislop Julieta Constantinescu. Unii spuneau chiar că Arsenie Boca este căsătorit cu aceasta. În momentul de faţă, Boca este angajat la atelierul de pictură de la Patriarhie. Nu are încă buletin de Bucureşti. Acum a fost trecut pe tabel pentru a i se elibera buletin. El nu mai umblă în haine clericale şi nici nu mai poartă barbă. Participă cu regularitate la slujbele religioase de la Patriarhie, în sărbători. Se fereşte însă că să mai aibă legături cu diferiţi credincioşi şi credincioase, care îl admiră şi ar vrea să stea de vorba cu el”, se arată într-o notă informativă semnată „Florica”, prezentată în cercetarea „Părintele Arsenie Boca în Dosarele Siguranţei şi Securităţii – Un studiu de Adrian Nicolae Petcu”, publicat de marturisitorii.ro.

O altă notă informativă din 1965, întocmită de locotenentul major Ştefan Băjenariu, arăta că Julieta Zamfira Constantinescu, „din dosarul informativ ce îl avem asupra lui Boca, după izgonirea din mănăstire, trăieşte cu acesta într-o casă cumpărată de amândoi în Bucureşti, dar nu sunt căsătoriţi”, informau autorii cercetării.

  1. L-A ÎNGRIJIT ÎN ULTIMII ANI DE VIAŢĂ

Fosta stareţă rămăsese în atenţia Securităţii, datorită legăturilor strânse cu Arsenie Boca, păstrate şi în anii următori când ea s-a mutat la Sinaia, iar Arsenie Boca rămăsese în Bucureşti.

În 1968, părintele Arsenie Boca a fost găzduit de familia surorii maicii Zamfira, în satul Drăgănescu, de lângă Bucureşti, unde a început pictarea bisericii, la care paroh era preotul Savin Bunescu, soţul surorii Zamfirei

[deci, biserica din Drăgănescu este o afacere de familie – n.n.]

Din anul 1977, duhovnicul Arsenie Boca s-a mutat la Sinaia, mai aproape de ucenica sa. În ultimii ani ai vieţii lui, ea a fost cea care l-a îngrijit.

Maica Zamfira Constantinescu s-a ocupat de organizarea funeraliilor părintelui, înmormântat la Prislop, fiind apoi cea care a făcut posibilă publicarea unei părţi a lucrărilor acestuia. A murit în 2005 şi a fost înmormântată la Mănăstirea Prislop, unde a slujit alături de părintele Arsenie Boca.

 

Deși acum e un mare interes pe acest subiect obsedant, noi nu l-am fi abordat dacă era vorba de ceva concret, fiindcă prin pocăință toate se pot curăți și nu vrem să cădem în osânda clevetirii vreunui preot. Nu putem să nu înțelegem cu durere condițiile grele de alungare a monahilor, din acea perioadă. Săracii… au pătimit multe suferințe. Dar căderile lor nu trebuie ridicate la rangul de sfințenie ci numai prigoana și pocăința, dacă a avut loc. Desigur că Părinții Arsenie Papacioc, Ioanichie Bălan, Cleopa Ilie, fiind preocupați de binele Bisericii, ca duhovnici, știau multe și puteau vădi în chip binecuvântat acest păcat notoriu pentru a ne feri pe noi de primejdia înșelării.

Din punctul de vedere al abordării noastre, prin prisma amăgirii, însă, cunoaștem că de multe ori satana dă poruncă demonilor desfrânării să se apropie de inima celor ispitiți, bărbat și femeie, mai ales dacă sunt călugări, să-i atragă unul de altul prin admirație și fascinație, cu pretext duhovnicesc, și să-i facă să desfrâneze în taină, fără ca să o simtă, printr-o poftă mascată de „iubirea duhovnicească”. Tot el le poruncește cu strășnicie duhurilor trimise ca în nici un caz să nu-i facă să cadă trupește unul cu altul, fiindcă vederea necurăției adusă până la faptă le dezvăluie amăgirea mascată de până atunci și îi ridică la pocăință făcându-i să-i scape din gheare, arzându-l pe satana prin vederea păcatului propriu și smerenia ce apare după aceea. Mântuitorul ne previne despre aceasta arătându-ne cumplita slăbiciune și dându-ne și antidotul pentru a ști cum să ne ferim de ea:

Mat 5:27 Aţi auzit că s-a zis celor de demult: „Să nu săvârşeşti ‎adulter”.  28 Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-‎o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui.  29 Iar dacă ochiul tău cel ‎drept te sminteşte pe tine, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci mai de folos ‎îţi este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul să fie aruncat ‎în gheenă.  30 Şi dacă mâna ta cea dreaptă te sminteşte pe tine, taie-o şi ‎o aruncă de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din ‎mădularele tale, decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă.‎

În afară de asta cetele diavolești, după cum spune Sfântul Macarie cel Mare sunt de două feluri: ai poftelor (care acționează la cei robiți de plăcerile trupești) și ai îngâmfării (ce acționează la vrăjitori și eretici) și înclinăm să credem că, după manifestări, diavolul n-ar fi vrut să scape ocazia unei așa grandioase subtile înșelări de-a dreapta, prin îngâmfare, ce putea amăgi așa de mulți, datorită marilor capacități cu care a fost înzestrat fascinantul întemeietor de mișcare de mase de la Prislop. Astfel că e posibil să-l fi ferit chiar el însuși de căderea cu trupul pe Părintele Arsenie Boca pentru ca să aibă impresia că a ajuns la nepătimire și încredințat de aceasta să se propovăduiască pe sine ca cel mai bun exemplu de urmat:

Odată mi-a spus:,, Măi, să nu cumva să judecaţi pe preoţi, căci cei ce judecă pe ‎preoţi ajung la judecata lui Dumnezeu. Şi ei greşesc, şi ei sunt oameni. Dacă ‎zice cineva ceva rău de preoţi, să mă dai exemplu pe mine…‎

[De ce nu pe Hristos, pe Sfântul Ieromonah Visarion Serai, pe dascălul dascălilor și cel mai mare teolog al secolului XX Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, măcar din recunoștință că el l-a promovat de a ajuns celebru la Sfânta Mănăstire Sâmbăta de Sus, sau pe vreun alt contemporan evlavios al Părintelui. În opinia sfinției sale nu mai era vreun alt exemplu pozitiv atunci? – n.n.]

[186] Ioan Cişmileanu, Mărturii din Ţara Făgăraşului despre părintele Arsenie ‎Boca, Ed. Agaton, Făgăraş, 2004, p. 99.

Nu te feri a face tot lucrul cu smerită cugetare, nici iarăşi de dezbate. Şi de vei fi silit a râde să nu ‎ţi se vadă dinţii tăi. Şi de vei fi silit a vorbi cu femei, întoarce-ţi faţa ta despre vederea lor şi aşa ‎vorbeşte cu dânsele, Iar de monahii depărtează-te ca de foc şi ca de cursa diavolului, precum şi de ‎întâlnirea şi de împreună vorbirea şi vederea lor, ca să nu se răcească inima ta din dragostea lui ‎Dumnezeu, şi ca să nu-ţi pângăreşti inima cu noroiul patimilor; măcar de ar fi şi surori ale tale ‎după trup, ca şi de cele străine fereşte-ta. De amestecarea cu ai tăi fereşte-te ca să nu se răcească ‎inima ta din dragostea lui Dumnezeu.

[187] Sfântul Ioan Iacob Românul (Hozevitul), Din Ierihon catre Sion – Trecerea de la pamant la cer, s.n., Jerusalem, 1999, <http://www.misiune-ortodoxa.ro/download/detalii/sf.-ioan-iacob-romanul-hozevitul-din-ierihon-catre-sion.html>, sâmbătă, 17 august 2013, p. 408.

Dar diavolul, uneori, mai aplică și un alt truc. Dacă totuși cei doi cad, din neatenție, în împreunare trupească, după o pocăință scurtă, la care se face și el părtaș în sensul sădirii unor sentimente ce mimează umilința fierbinte, ce merge pe aceleași cărări ale senzațiilor înșelate (vezi celebrul caz al lui Francisc de Assisi), le retrage iar pofta trupească sesizabilă și îi convige că, acum, odată căzuți, sunt cu experiență și nu mai pot cădea altădată, și iar îi aduce în starea dinainte, dar agravată prin faptul că au ignorat evidența la care i-a chemat Dumnezeu.

Sau, iar este posibil, dacă mentalitatea se strică foare mult prin practicarea credinței păgâne, cum a fost și cazul Părintelui Arsenie Boca, după cum vom vedea mai jos, să amestece în cap ideea că păcatul desfrânării nu-i păcat ci dătător de sănătate sau chiar îndumnezeitor, după cum citim în Cărarea Împărăției și în toate scrierile hinduse, mai ales în cele tantrice, dar nu numai. Atunci se practică și desfrânarea fățișă și se păstrează și ideea că s-a ajuns la desăvârșire.

Mai bine-ţi este a mânca venin de moarte, decât a mânca cu femeie, măcar de ar fi şi maica sau ‎sora ta.

[188] Sfântul Ioan Iacob Românul (Hozevitul), Din Ierihon catre Sion – Trecerea de la pamant la cer, s.n., Jerusalem, 1999, <http://www.misiune-ortodoxa.ro/download/detalii/sf.-ioan-iacob-romanul-hozevitul-din-ierihon-catre-sion.html>, sâmbătă, 17 august 2013, p. 408

Ca bărbatul să poată sta împreună cu femeia în aceeași locuință și să nu desfrâneze nici măcar în duh, trebuie să fi ajuns amândoi la nepătimire:

Cineva se teme de Dumnezeu ca să nu-L supere cu ceva – aceasta e întâia ‎iubire. Cineva are mintea curată de gânduri – aceasta e cea de-a doua iubire, mai ‎mare decât prima. Cineva are în chip simţit harul în sufletul său – aceasta e a treia ‎iubire, încă mai mare. Cea de-a patra şi desăvârşita iubire de Dumnezeu e atunci ‎când cineva are harul Duhului Sfânt în suflet şi în trup. Trupul unuia ca acesta se ‎sfinţeşte şi după moarte se va preface în sfinte moaşte. Aşa a fost la marii sfinţi ‎mucenici, la proroci şi la cuvioşi. Cine a ajuns la această măsură rămâne neatins de ‎iubirea trupească. El se poate culca liber cu o fată, fără a încerca faţă de ea nici un ‎fel de dorinţă. Iubirea lui Dumnezeu e mai puternică decât iubirea de fată spre care ‎este atrasă toată lumea, afară de cel ce are harul lui Dumnezeu în deplinătate; pentru ‎că dulceaţa Duhului Sfânt renaşte omul întreg şi-l învaţă să iubească pe Dumnezeu ‎în deplinătate. Pentru deplinătatea iubirii dumnezeieşti, sufletul rămâne neatins de ‎lume; chiar dacă omul trăieşte pe pământ în mijlocul altora, din iubirea lui pentru ‎Dumnezeu el uită tot ce este în lume. Nenorocirea noastră stă în aceea că, din ‎pricina mândriei minţii noastre, nu stăruim în acest har şi el părăseşte sufletul, şi ‎sufletul îl caută plângând şi suspinând, şi zice: „Sufletul meu tânjeşte după ‎Domnul”.‎

[189] Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Ed. cit., p. ‎63‎.

După cum ați înțeles deja, având acest fel de ispită continuă prin mândria că este mai deosebit și nu trebuie să asculte de vreun povățuitor, Părintele Arsenie Boca nu putea să fi ajuns la nepătimire. Dar nu numai atât, după cum vom vedea mai jos, trupul sfinției sale nu s-a prefăcut în Sfinte Moaște ci are un aspect negru și respingător, ca o mare și ultimă dovadă că nu trebuie să-l urmăm în nimic, nici în a fi în neascultare, dar nici în sta în aceeași casă cu o femeie care nu ne este soție, soră sau fiică, nici măcar cu pretextul misiunii creștine.

Cum că nu se cade ca întâlnirile femeilor ‎să se facă fără de pază

Pentru stăpânirea gândurilor şi înfrânarea patimilor, din destul am zis mai sus. Dar trebuie nu ‎numai de acestea să ne păzim, ci şi de întâlnirile cu femeile pe cât este cu putinţă să fugim, de nu ‎vreo nevoie oarecare netrecută ne-ar sili spre întâlnire. Încă şi vreo nevoie de ne va ajunge, ca de ‎foc trebuie să ne ferim şi prea iute şi grabnică despăţirea să o facem, căci iată ce zice pentru ‎aceasta Înţelepciunea lui Solomon (Pilde 26, 27): „Va lega cineva foc în sân şi hainele lui nu le va ‎arde? Sau va călca cineva peste cărbuni de foc şi picioarele lui nu le va arde?”. Iar de va zice ‎careva că dintru a se întâlni cu femeile şi de a petrece împreună multă vreme, nu se vatămă, apoi ‎să ştiţi că unul ca acesta sau nu se împărtăşeşte firii bărbăteşti, în mijlocul amândurora firilor stând ‎‎- precum spun că sunt famenii cei din naştere, de vom zice că aceia au nepătimire către femei, ‎uităm ce zice înţeleptul că pofta famenului este stricând fecioria fetei – sau deşi s-au împărtăşit ‎firii bărbăteşti , dar unul ca acesta fiind înecat de patimi nu mai simte că pătimeşte, întocmai fiind ‎cu oamenii beţi sau cu cei ieşiţi din minte cari cele mai cumplite pătimind, socotesc că sunt afară ‎de pătimire.‎

Dar cum să zicem (ceea ce nu este de zis) că este cineva care nu se îmboldeşte de patimă ‎bărbătească; deşi el nu pătimeşte, nu îi va ameninţa însă pe alţii că adică, nu pătimeşte? Căci deşi unul ca acesta n-ar avea sminteală, întâlnindu-se des cu femeile şi vorbind, dar oare puţină pagubă ‎pricinuieşte celor cari îl văd întru asemenea întâlniri?‎

Să nu se înşele unul ca acesta, căci oricum ar fi se primejduieşte. La asemenea întâlniri pătimeşte ‎vătămare în gânduri; dar cum ne va încredinţa pe noi că şi femeia este fără pătimire? Căci adeseori ‎aceea fiind mai slabă cu firea, pătimeşte sminteală în cuget din pricina celui care face întâlnirile ‎fără de pază. El adică nu s-a rănit, dar a pricinuit rănire fără ca să cunoască … De multe ori femeia, ‎ca şi cum din dragoste duhovnicească, venind la călugăr începe cu ochii a se umple de păcat; căci ‎prin căutături obraznice se vânează de chipul aproapelui şi pe fecioria cea dinăuntru (pe care ‎Mirele Hristos o iubeşte mai ales) a sufletului cu gânduri necurate o strică.‎

Pentru ca să înţelegi mai bine, frate ori soră, cât de multă pază se cuvine să avem a nu da pricină ‎smintelii, voi aminti o pildă de la Sfântul Macarie:‎

În vremea când se făcea prigoană pentru credinţa creştinească, unul dintre creştini suferise multe ‎chinuri grozave din partea tiranului, fusese spânzurat pe lemn şi tot trupul lui era rănit, apoi a fost ‎aruncat în temniţă în stare jalnică. Acolo îi slujea la cele de nevoie o călugăriţă. Dar pentru că ‎nefericita de ea petrecea adesea cu el fără de pază, a căzut la urmă în păcatul curviei acolo în ‎închisoare. O cădere jalnică şi vrednică de plâns. Prin urmare iată că nici sângele acestui mucenic ‎pe care l-a vărsat pentru Hristos, nici rănile cele grozave, nici strâmtoarea temniţei, şi nici măcar ‎evlavia cea multă a călugăriţei, n-au putut să le ajute spre a nu cădea în păcat, pentru că nu s-au ‎păzit de pricinile păcatului.‎

Ce-ţi ajută ţie iscusinţa la vorbă şi bărbăţia sufletului, dacă nu vei fi cu pază şi mai ales de nu vei ‎fugi de pricinile smintelilor şi de întâlnirile zăbavnice cu femeile. Căci Sfântul Apostol Pavel nu ‎ne îndeamnă să stăm de vorbă şi să ne luptăm (când este vorba de sminteala trupească), ci mai ‎vârtos ne porunceşte: fugiţi de curvie (I Cor, cap.6.18). Deci ca nimic din cele zise să nu se ‎întâmple trebuie să fugim, de este cu putinţă, cu desăvârşire de întâlnirile cu femeile, iar de nu este ‎cu putinţă cu desăvârşire cel puţin să ne ferim de întâlnirile cele dese şi cu zăbavă (adică lungi) cu ‎femeile; nu pentru că urâm neamul lor, să nu fie! Nici nu ne lepădăm de rudenia lor. Ci mai ales le ‎povăţuim şi cu pilde voim a le folosi după putinţă pe cele care cu adevărat voiesc a-şi păzi cinstea, ‎dar mai ales pe cele cari au îmbrăţişat cinul monahicesc şi au intrat în stadiul luptelor pentru ‎curăţenie, de vreme ce acestea se nevoiesc asemenea cu noi pentru acelaşi scop. Iar de întâlniri ‎dese şi vorbiri lungi să ne ferim, ca nu cumva să se facă aducere aminte a patimii pe care am ‎lepădat-o şi pe care am oprit-o, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos. Amin

[190] Sfântul Ioan Iacob Românul (Hozevitul), Din Ierihon catre Sion – Trecerea de la pamant la cer, s.n., Jerusalem, 1999, <http://www.misiune-ortodoxa.ro/download/detalii/sf.-ioan-iacob-romanul-hozevitul-din-ierihon-catre-sion.html>, sâmbătă, 17 august 2013, p. 408-410.

Având în vedere aceste realități dureroase ale firii căzute, descrise mai sus, chiar dacă am închide ochii la evidențe și am admite că ei ar fi ajuns amândoi la nepătimire, și așa au păcătuit împotriva Sfintei Învățături Ortodoxe. Pentru aceasta, ca de obicei, să vedem:

 

Ce spun despre aceasta, Sfinții Părinți?

‎ CANONUL 3‎ (Sinodul I ecumenic)

‎ A oprit desăvârșit marele sinod, nici episcopului, nici prezbiterului, nici diaconului, nici măcar ‎vreunuia din cei ce sunt din cler, a-i fi cu putință să aibă împreună locuitoare muiere; afară ‎numai decât maică, sau soră, sau mătușă, sau de singure fețele acele cu care ar putea scăpa de ‎tot prepusul.‎‎ [Sinod 6, can. 5; Sinod 7, can. 22, 23; Ancira, can. 19; Cartagina, can. 45; Vasilie, can. 88]

‎ TÂLCUIRE

‎ Cei ierosiți (adică sfințiți), și clericii nu se cuvine a pricinui vreo pricină de presupus, și de ‎sminteală poporului, pentru aceasta și canonul acesta rânduiește, că, marele sinodul acesta, cel ‎întâi adică, desăvârșit a oprit, a nu avea stăpânire și voie, nici episcopul, nici prezbiterul, nici ‎diaconul, nici altcineva din clerici să aibă muiere străină în casa sa, și a locui împreună cu dânsa, ‎afară numai maică, sau soră, sau mătușă, sau singure fețele acelea care nu dau presupus.‎

[191] Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Credința Strămoșească, s.l., 22007, verificat după cel de la Sfânta Mănăstire Neamț, 1844, în fotocopie caractere chirilice, după exemplarul Părintelui Cleopa Ilie, p. 110.

 

Așadar, nu numai împreunarea trupească cu Maica Zamfira e un păcat grav, ci și locuirea celor doi, fiindcă dau bănuială de aceasta. Canonul nu spune că ar putea fi vreo excepție în cazul celor nepătimitori, fiindcă cei răniți sunt și toți ceilalți din preajma lor. Nu putem avea lipsa de minte să credem că ar putea fi toți oamenii dintr-o localitate, sau toți cei ce cunosc pe cei nepătimitori, și ei nepătimitori. Iar dacă nu sunt nepătimitori sunt împinși de vedere la judecată și astfel să îi părăsește harul Sfântului Duh și își pierd pacea:

Toţi oamenii vor să aibă pacea, dar nu ştiu cum să ajungă la ea. Paisie cel ‎Mare s-a mâniat şi l-a rugat pe Domnul să-l izbăvească de mânie. Domnul i S-a ‎arătat şi i-a zis: „Paisie, dacă nu vrei să te mânii, nu dori nimic, nu judeca pe nimeni, ‎nu urî pe nimeni, şi nu te vei mai mânia

[192] Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Ed. cit., p. ‎37‎.

Nu putem avea ca pretext că încălcarea canoanelor a dus la ceva bun. Dacă ar fi avut credință curată în Dumnezeu, s-ar fi lăsat în grija Lui și i-ar fi ajutat, să trăiască în lume, cu sfiala cuvenită cinului îngeresc, împlinindu-și vocația de singurătate monahală. Dacă apare vreo nevoie de a se încălca Sfintele Canoane (ceea ce nu este cazul nostru) trebuie după aceea, dar chiar și în timpul acela pocăință reală, însemnând căutarea unei soluții duhovnicești. 40 de ani nu au găsit? Este exclus ca Dumnezeu să nu le fi ajutat dacă ar fi vrut. Dacă erau așa de mult primite rugăciunile sfințiilor lor, fiindcă ucenicii îi consideră sfinți, oare nu au fost ascultați ca să se supună rânduielilor Sfintei Biserici? Aceasta înseamnă că ori nu au dorit să viețuiască după Sfintele Canoane, ori nu s-au rugat, ori nu au fost primite rugăciunile lor. Dar toate aceste variante arată, indirect, modelul lor nu numai că nu este unul de sfințenie, dar nici de pocăință reală. Să ne rugăm așadar fraților, cu toții, dacă se poate cu lacrimi, ca să ierte Dumnezeu neputințele și păcătoșenia noastră, să ierte neputința aceasta a sfințiilor lor și să nu îngăduie ca exemplul lor negativ să fie urmat ca un model de sfințenie.

Ideea că se poate face binele amestecat cu răul este greșită și Sfinții Părinți ne descoperă că este o mare capcană, prin care vrăjmașul mântuirii noastre vrea să ne ducă prin vicleșug la rău:

DEOSEBIREA BINELUI ŞI A RĂULUI

Stareţul socotea că aşa cum pentru a cerceta adevărul căii ‎noastre către Dumnezeu principiul călăuzitor de încredere este a ‎doua poruncă, cea pentru iubirea aproapelui, tot astfel criteriul ‎sigur spre a deosebi binele de rău este nu atât scopul în sine,‎ oricât de sfântă şi înaltă ar fi expresia sa exterioară, cât mijloacele ‎alese pentru atingere acelui scop.‎

Singur Dumnezeu este absolut. Răul, nefiinţând prin sine ‎însuşi, ci fiind doar împotrivirea făpturii slobode faţă de Fiinţa cea ‎dintru început, faţă de Dumnezeu, nu poate fi absolut, drept care ‎răul în stare pură nu există şi nu poate exista. Tot răul săvârşit de ‎către făpturile slobode trăieşte neapărat ca parazit pe trupul ‎binelui; el neapărat trebuie să-şi afle o îndreptăţire, să se ‎înfăţişeze învestmântat în haina binelui, şi nu arareori în cea a ‎binelui celui mai înalt. Răul întotdeauna şi neapărat se va împleti ‎într-o oarecare măsură cu o căutare aparent pozitivă, şi aceasta ‎este latura sa care «ademeneşte» omul. El încearcă să înfăţişeze ‎aspectul său pozitiv omului ca pe o valoare atât de însemnată ‎încât, pentru a fi atinsă, toate mijloacele sânt îngăduite.‎

În viaţa empirică a omului nu este cu putinţă a ajunge la binele ‎absolut; în toată facerea omului este prezentă o oarecare ‎nedesăvârşire. Prezenţa nedesăvârşirii în binele omenesc pe de-o ‎parte şi, pe de altă parte, neapărata prezenţă a aparentului bine pe ‎care şi-1 atribuie răul, face ca deosebirea binelui de rău să fie cât ‎se poate de anevoioasă.‎

Stareţul socotea că răul întotdeauna lucrează ca «înşelare», ‎ascunzându-se sub chipul binelui; pe când binele, spre a se ‎înfăptui, nu are nevoie de împreună-lucrarea răului. Drept aceea, ‎acolo unde se ivesc mijloace nu bune (viclenie, minciună, silnicie, ‎şi altele asemenea), începe un tărâm străin duhului lui Hristos. ‎Binele nu se atinge prin mijloace rele, iar scopul nu îndreptăţeşte ‎mijloacele. «Binele dobândit nu prin mijloace bune nu este un ‎bine» – iată legământul lăsat nouă de către Apostoli şi Sfinţii ‎Părinţi. Dacă binele nu arareori biruieşte, şi prin prezenţa sa ‎îndreptează ceea ce fusese rău, ar fi nedrept a gândi că răul ar fi ‎adus binele, că binele ar fi rezultatul răului. Aceasta este cu ‎neputinţă. însă puterea lui Dumnezeu face ca acolo unde ea se iveşte totul să se tămăduiască fără urmă căci ‎Dumnezeu este plinătatea vieţii şi făureşte viaţa dintru nimic.‎

De aceea, ca de obicei, nu am spus acestea spre a-i judeca (dacă au căzut sau nu în adulterul cel mai grav – ca al ereticilor – adică în împreunarea trupească între un monah și o monahie), ci pentru a ne ruga pentru sfințiile lor și pentru a împreună-înțelege că nu pot fi canon în Sfânta Biserică Ortodoxă, fiindcă pilda lor ar duce la lepădarea Sfintei Predanii. Chiar dacă ei ar fi nepătimitori, ceilalți pătimitori le-ar urma exemplul și ar cădea într-o mare înșelare amestecată cu desfrânare, dogmatisită ca sfințenie.

Deci, încă o dată, vă rugăm din toată inima, urmați cuvântul Sfântului Siluan Athonitul, nu-i judecați, ci rugați-vă lui Dumnezeu ca să-i ierte pentru cumplita amăgire în care au trăit:

inimii care a învăţat să iubească îi este milă pentru orice făptură. Dar omul e făptura cea mare. De aceea, ‎dacă vezi că s-a rătăcit şi se pierde, roagă-te pentru el şi plângi dacă poţi; iar dacă nu ‎poţi, atunci suspină cel puţin pentru el înaintea lui Dumnezeu. Domnul iubeşte ‎sufletul care face aşa, pentru că atunci el se aseamănă Lui.‎

Aşa se ruga Cuviosul Paisie cel Mare pentru ucenicul lui care se lepădase de ‎Hristos şi se căsătorise cu o evreică, ca Domnul să-l ierte. Şi Domnul a fost atât de ‎bucuros de această rugăciune, că a vrut să-l mângâie El însuşi pe robul Său şi i S-a ‎arătat şi i-a zis: „Paisie, de ce te rogi pentru acesta, care s-a lepădat de Mine?” Dar ‎Paisie a zis: „Doamne, Tu eşti milostiv, iartă-l!” Atunci Domnul i-a zis: „O, Paisie, ‎prin iubirea ta te-ai asemănat Mie!” Atât de plăcută e Domnului rugăciunea pentru ‎vrăjmaşi.‎

Eu însumi sunt un mare păcătos, dar scriu despre milostivirea lui Dumnezeu, ‎pe care sufletul meu a cunoscut-o pe pământ prin Duhul Sfânt.‎

[193] Sfântul Siluan ATHONITUL, Intre iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Ed. cit., pp. ‎88-89‎.‎

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s