Babaji și Sf. Serafim de Sarov, pe care unii îl numesc duhovnicul Părintelui Arsenie Boca

  1.  
  2.  
  3.  
  4.  
  5.  
  6.  
  7.  
  8.  
  9.  
  10.  
  11. h) Pentru a înțelege diferența între manifestările falșilor și adevăraților Sfinți, ca singuri să înțelegem cu ce duh lucra Părintele Arsenie Boca în întâmplările de mai sus, să enumerăm două manifestări opuse, ale lui Babaji și ale Sfântului Serafim de Sarov, pe care unii îl numesc duhovnicul Părintelui Arsenie Boca:

(continuare)

Să vedem acum ce diferită de manifestările forțate și înrobitoare ale lucrărilor Părintelui Arsenie Boca, ale lui Mahomed, ale lui Babaji, ale lui Iosif Carpetinul și ale celorlalți sărmani amăgiți și amăgitori, este răpirea și dăruirea delicată către ucenici a Sfântului Cuvios Serafim de Sarov. Să observăm ‎lucrarea plină de libertate și înțelesuri lămuritoare, de îndreptarea evlaviei către ‎Sfânta Treime, iar nu de încâlceli ale minții și robie către faima proprie ca ‎în primul caz. ‎Se vede, după roade, că Părintele Arsenie Boca nu are cum să fie ucenicul Sfântului Cuvios, neavând același fel de lucrare.

Mat 7:15 Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. 16 După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? 17 Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. 18 Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune. 19 Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc. 20 De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte. 21 Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. 22 Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? 23 Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea.

 

 

Iată cum este răpirea Sfinților:

Iar odată, în timpul Sfintei Liturghii i s-a dăruit o ‎asemenea descoperire dumnezeiască []

“O ‎dată s-a întâmplat să slujesc ca diacon în Sfânta şi Marea Joi. ‎Dumnezeiasca Liturghie a început la ora două după amiaza şi, ‎ca de obicei, a fost precedată de Vecernie. După vohodul cel ‎mic şi ecteniile respective eu, biet păcătos ce sunt, am ‎exclamat în cadrul uşilor împărăteşti: «O, Doamne, ‎mântuieşte-i pe cei credincioşi şi ne auzi pe noi» şi intrând pe ‎uşile împărăteşti şi ridicând orarul către oameni am încheiat: ‎‎«Şi în vecii vecilor», când deodată am fost izbit de o rază ca ‎lumina soarelui. Uitân-du-mă la această strălucire, L-am văzut ‎pe Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, sub înfăţişarea ‎Fiului Omului, strălucind în slavă şi lumină de nedescris, ‎înconjurat de Puterile cereşti, îngeri şi arhangheli, heruvimi şi ‎serafimi, ca de un roi de albine şi zburând prin aer prin uşile dinspre apus ale ‎bisericii. Ajungând la amvon, Domnul a ridicat preacuratele ‎Sale mâini şi i-a binecuvântat pe clerici şi întreaga adunare; iar ‎apoi, intrând în icoana Sa care se află în dreapta porţilor ‎împărăteşti, Se schimbă la faţă, înconjurat de cetele îngereşti, ‎care străluceau într-o lumină de nedescris în toată biserica. Iar ‎eu, care sunt praf şi cenuşă, întâlnindu-L pe Domnul Iisus ‎atunci în aer, am primit o binecuvântare specială din partea Sa; ‎îmi simţeam inima curată, iluminată de bucurie în dulceaţa ‎dragostei faţă de Domnul!”‎

Chipul Sfântului Serafim se schimbă şi, izbit de acea ‎dumnezeiască descoperire, nu se putea nici măcar mişca din ‎locul său de lângă porţile împărăteşti. Când părintele Pahomie ‎observă acest lucru, trimise doi alţi ipodiaconi, care îl luară de ‎braţ şi îl duseră în altar. Dar el continuă să stea acolo nemişcat, ‎timp de trei ore în extaz. Şi doar chipul i se schimba ‎permanent; acum era alb ca zăpada, apoi ca un fulger îi lumina ‎întreaga înfăţişare. După slujbă, bătrânii îl întrebară ce s-a ‎întâmplat. Iar părintele Serafim, care nu ascundea nimic faţă ‎de părinţii săi duhovniceşti, le spuse totul. Ei îi porunciră să nu ‎mai vorbească nimic despre aceasta şi să se cufunde într-o şi ‎mai adâncă smerenie, păzindu-se de boldul trufiei după o astfel ‎de descoperire neobişnuită. Sfântul primi poveţele cu toată ‎umilinţa inimii şi păstră tăcerea pentru moment.‎

[119] Arhimandritul Lazarus Moore, Sfântul Serafim de Sarov O Biografie Spirituală, Ed. Agapis, Bucureşti, ‎2002‎.

Vedeți, ce lină, ce plină de umilință, spre slava lui Dumnezeu. Sfântul nu cade pe jos, descoperă duhovnicului său ce a primit și face ascultare, pentru a nu se trufi.

În timp, datorită lucrării smeritei ascultări, Sfântul poate deveni, după mulți ani, povățuitor al altora și dăruitor al adevăratelor vedenii. Dar și atunci își păstrează blândețea, smerenia, vorbind despre Hristos iar nu despre sine, întărind libertatea și înțelegerea ucenicilor, iar nu ducându-i la robia dependentă față de sine și la nedumerirea minții. Nu încearcă să le câștige încrederea, nici să-i sugestioneze în vreun fel. Doar le arată cu simplitate și iubire frumusețea adevărului. Aceasta fiindcă Sfântul este Sfânt tocmai pentru că a ucis interesul personal și toate le face spre și de dragostea lui Hristos. Iar descoperirea nu se face din duh de reclamă ci pentru a ajuta întreaga omenire aflată în impas îndemnându-o spre pocăință. Mesajul conține ceva de spus, nu este gratuit, făcând parte din acel nimic lumesc: Ecc 1:9 Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare.

 

O minunată descoperire făcută lumii

Dar cea mai minunată, mai uimitoare, suprafirească revelaţie ‎dumnezeiască ne-a fost oferită de părintele Serafim în convorbirea sa ‎avută cu N. A. Motovilov(a).‎

Această descoperire, această dumnezeiască revelaţie are ‎neîndoios o semnificaţie cu caracter universal. Cu adevărat nu este ‎nimic nou, fundamental în ea, căci întreaga revelaţie a fost oferită ‎Sfinţilor Apostoli chiar în ziua Cincizecimii. Dar acum când oamenii ‎au uitat adevărurile esenţiale ale religiei creştine şi sunt cufundaţi în ‎întunericul materialismului sau în lucrarea rutinieră şi exterioară a ‎‎“nevoinţelor ascetice”, revelaţia părintelui Serafim este într-adevăr ‎extraordinară, aşa cum a considerat-o şi el cu adevărat. “Nu-ţi este dat ‎numai ţie să înţelegi acest lucru”, spuse părintele Serafim la sfârşitul ‎revelaţiei, “ci prin tine ea este dăruită întregii lumi!”‎

Ca strălucirea fulgerului, această minunată conversaţie a ‎iluminat întreaga lume care se afla deja cufundată în letargie şi moarte ‎duhovnicească, cu mai puţin de un secol înaintea luptei împotriva creştinismului din Rusia şi într-o vreme când credinţa ‎creştină se afla într-un pronunţat declin în Occident.

  1. a) Chiar descoperirea manuscrisului lui Motovilov reprezintă o ‎mare ‎minune. Timp de aproape 70 de ani, acest manuscris extrem de ‎valoros a fost ‎înmormântat intr-o tăcere totală şi a fost în pericol de a se ‎distruge, căci ‎fusese deja aruncat şi zăcea intr-un maldăr de lucruri de ‎nimic, sub un strai de ‎praf Aici a fost descoperit în chip minunat de S. A. ‎Nilus, celebrul autor al ‎cărţii „Multum in Parva”. Cu veneraţie căutând ‎frânturi din viaţa marelui ‎părinte Serafim, Nilus scotocea printre ‎resturile aflate în pod şi tocmai era pe ‎punctul de a şi pierde nădejdea de ‎a afla ceva, când, deodată un caiet cu o ‎scriere foarte ştearsă îi atrase ‎atenţia. Acesta s-a dovedit a cuprinde ‎memoriile lui Motovilov şi în felul ‎acesta ele au ajuns să poată fi oferite ‎omenirii. Memoriile au fost găsite ‎în anul 1902 şi au fost tipărite în “Ştiri ‎moscovite” în anul 1903; aproape ‎in mod simultan a avut loc şi expunerea ‎moaştelor Sfântului Serafim.‎ []

Conversaţia Sfântului Serafim cu N. A. Motovilov

Era joi. Ziua era posomorâtă. Zăpada se aşternuse cam de 20 de ‎centimetri pe pământ şi fulgi mari de zăpadă cădeau din abundenţă din ‎cer când părintele Serafim a început conversaţia sa cu mine pe un câmp ‎de lângă sihăstria lui din apropiere, în partea opusă râului Sarovka, la ‎poalele dealului care coboară în pantă spre malul râului. îmi spuse să ‎mă aşez pe trunchiul unui copac pe care tocmai îl doborâse, şi el însuşi ‎se aşeză pe vine în faţa mea.‎

‎“Domnul mi-a descoperit”, spuse marele bătrân, “faptul că în ‎copilăria ta ai avut marea dorinţă de a afla scopul vieţii noastre creştine ‎şi că tu mereu ai întrebat numeroase persoane de mare ţinută ‎duhovnicească despre acest lucru”

[iată aici o descoperire de la Dumnezeu, pentru nevoia de adevăr a ucenicului. Ucenicul căuta să afle, nu era el căutat, iar Părintele nu șovăia și ghicea ca să-i câștige încrederea, ci dorea să-l ajute, fiindcă nimeni nu a putut, ci era prigonit în pocăința lui. Dacă ar fi putut altcineva l-ar fi trimis la el, din smerenie – n.n.]

. Trebuie să spun aici că de la vârsta ‎de 12 ani acest gând mă preocupase mereu. De fapt, cercetasem o ‎mulţime de clerici cu privire la aceasta, dar răspunsurile lor nu-mi ‎dăduseră nici o satisfacţie. Acest lucru nu-i era necunoscut bătrânului. ‎‎“Dar nimeni”, continuă părintele Serafim, nu ţi-a dat un răspuns ‎exact. Ei ţi-au spus: «Mergi la Biserică, roagă-te la Dumnezeu, ‎păstrează poruncile lui Dumnezeu, fă binele – acesta este scopul vieţii ‎creştine». Unii au fost chiar indignaţi de faptul că eşti preocupat de ‎curiozităţi profane şi îţi spuneau: «Nu căuta lucruri care te depăşesc». ‎Dar aceştia nu vorbeau după cum se cuvenea. Iar acum, bietul Serafim

[Când este vorba de sine, cât de micșorat se vede. Atât de mult se sfiește încât nu numai că se numește biet, dar îi și este rușine să zică că îi va spune. Vorbește ca despre un altul. În nici un caz nu se prezintă ca un slujitor al Cerului ‎– n.n.]

‎ ‎îţi va explica în ce constă cu adevărat acest scop. Rugăciunea, postul, ‎privegherea şi toate celelalte fapte creştineşti, indiferent cât de bune pot fi ele în ‎sine, nu constituie scopul vieţii noastre creştine, deşi ele servesc drept ‎mijloace indispensabile de a atinge acest ţel. Adevăratul scop al vieţii ‎noastre creştine constă în dobândirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. ‎Cât despre posturi, rugăciuni, privegheri, milostenii şi orice faptă bună ‎făcută în numele lui Hristos, ele reprezintă doar mijloace pentru ‎dobândirea Duhului Sfânt. Dar ia aminte, fiul meu, numai fapta bună în ‎numele lui Hristos

[deci nu în numele binelui social, al filantropiei, al moralei lumii, al cerului impersonal, al unor slujitori cerești sau al lui Părintelui Arsenie Boca ‎– n.n.]

‎ ne oferă darurile Sfântului Duh.‎

Tot ceea ce nu este făcut din dragoste pentru Hristos, chiar dacă ‎poate fi bun, nu ne aduce nici răsplată în viaţa cealaltă şi nici harul lui ‎Dumnezeu în aceasta. De aceea Domnul nostru Iisus Hristos a spus: ‎‎“Cel ce nu adună cu Mine, risipeşte” (Luca ii: 23). O faptă bună nu ‎poate fi numită altfel, deoarece, chiar dacă nu este făcută în numele ‎Domnului, totuşi ea este bună. Sfânta Scriptură spune: “In orice neam, ‎cel ce se teme de El şi face dreptate este primit de El” (Fapte 10: 35). ‎‎După cum vedem din sfânta istorisire, omul care lucrează dreptatea ‎este atât de plăcut lui Dumnezeu încât, de exemplu, îngerul Domnului ‎i-a apărut la ceasul rugăciunii lui Corneliu, sutaşul drept şi temător de ‎Dumnezeu şi a spus: «Trimite bărbaţi la Iope, la Simon tăbăcarul; ‎acolo îl vei afla pe Petru, iar el îţi va spune cuvintele vieţii celei ‎veşnice, prin care tu şi toată casa ta vă veţi mântui»

[vedeți, îngerul îl trimite la duhovnicul viu, nu îl învață el, ca duhurile din vedeniile Părintelui Arsenie Boca și a altor înșelați ‎– n.n.]

‎ (a). Astfel, ‎Domnul face uz de toate mijloacele Sale dumnezeieşti ca răsplată ‎pentru faptele tale bune, ocazia de a nu-ţi pierde răsplata în viaţa ce va ‎să fie. Dar îngăduinţa din partea lui Dumnezeu a faptelor bune ce nu ‎sunt făcute în numele lui Hristos se limitează la aceasta: Creatorul ‎oferă mijloacele de a le face vii (cp. Evr. 6:1). Stă în puterea omului să ‎le facă vii sau nu.‎

De aceea Dumnezeu le-a spus iudeilor: “Dacă aţi fi orbi n-aţi ‎avea păcat. Dar acum ziceţi: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne ‎asupra voastră” (ioan 9: 41). Dacă un om precum Corneliu se bucură ‎de atenţia lui Dumnezeu pentru faptele sale, deşi acestea nu sunt făcute ‎în numele lui Hristos, şi apoi crede în EI, astfel de fapte îi vor fi ‎socotite ca fiind făcute din dragoste pentru Hristos, doar prin credinţa ‎în El. Dar în situaţia opusă omul nu are dreptul să se plângă că binele ‎său nu are nici un folos.‎

Nu are într-adevăr niciodată vreun folos, doar cu excepţia când ‎el este făcut în numele Său, întrucât binele făcut pentru El nu numai că merită o cunună a credincioşiei în veacul ce va să ‎fie, dar şi în această viaţă ne umple de harul Duhului Sfânt. În plus, aşa ‎cum se spune: “Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură. Tatăl iubeşte pe ‎Fiul şi toate le-a dat în mâna Lui” (loan 3: 34-35). Asta este, excelenţă.‎

În dobândirea acestui Duh a lui Dumnezeu constă adevăratul ţel ‎al vieţii noastre creştine, în timp ce rugăciunea, privegherea, postul, ‎milostenia şi alte virtuţi creştineşti lucrate în numele lui Hristos sunt ‎doar mijloacele pentru dobândirea Duhului lui Dumnezeu”. “Ce ‎înţelegi dumneata prin dobândire?” l-am întrebat eu pe părintele ‎Serafim. “Nu înţeleg întru totul aceasta. Dobândirea este acelaşi ‎lucru cu a obţine ceva”, răspunse el “înţelegi, desigur, ce înseamnă să ‎dobândeşti bani. Dobândirea Duhului lui Dumnezeu este exact acelaşi ‎lucru. Ştii destul de bine ce înseamnă în sens lumesc, excelenţă, a ‎dobândi. Scopul vieţii oamenilor lumeşti obişnuiţi este de a dobândi ‎sau de a face bani, iar pentru nobilime înseamnă în plus de a primi ‎onoruri, distincţii şi alte răsplătiri pentru serviciile aduse de ei ‎guvernului. Dobândirea Duhului lui Dumnezeu este de asemenea un ‎lucru de o importanţă capitală, dar e dătător de har şi veşnic şi este ‎dobândit aproape în aceleaşi moduri ca şi capitalul monetar social şi ‎politic.‎

‎Dumnezeu Cuvântul, Dumnezeu-Omul, Domnul nostru lisus ‎Hristos compară viaţa noastră cu o piaţă, iar lucrarea vieţii noastre pe ‎pământ El o numeşte neguţătorie şi ne spune nouă tuturor: ‎‎“Neguţătoriţi până ce voi veni” (Lc. 19: 13) “răscumpărând vremea, ‎căci zilele rele sunt” (Efes. 5:16). Adică, fă în aşa fel încât să capeţi ‎binecuvântări cereşti în aproape tot timpul vieţii tale prin bunuri ‎pământeşti. Bunurile pământeşti sunt virtuţile lucrate în numele lui ‎Hristos şi revărsarea asupra noastră a harului Atotsfântului Duh. “în ‎parabola fecioarelor celor înţelepte şi a celor neînţelepte, atunci când ‎celor neînţelepte le lipsea ulei, s-a spus: «Mergeţi şi vă cumpăraţi în piaţă». Dar, pe când ele erau duse să cumpere, uşa cămării de ‎nuntă era deja închisă, iar ele nu au mai putut intra”. Unii spun că lipsa ‎untdelemnului din candelele fecioarelor celor neînţelepte semnifică ‎lipsa faptelor bune în viaţa lor. O astfel de interpretare nu este prea ‎bună. De ce să le fi lipsit faptele bune dacă ele sunt numite fecioare, ‎chiar dacă neînţelepte? Fecioară reprezintă suprema virtute, o stare ‎îngerească şi ar putea înlocui toate celelalte virtuţi. Eu cred că ceea ce ‎le lipsea era harul Atotsfântului Duh al lui Dumnezeu.‎

Aceste fecioare practicau virtuţile, dar în ignoranţa lor ‎duhovnicească ele presupuneau că viaţa creştină constă doar în lucrarea ‎virtuţilor. Lucrând o faptă bună ele credeau că împlineau voia lui ‎Dumnezeu, dar lor le păsa prea puţin dacă dobândeau prin aceasta harul ‎Duhului Sfânt. Aceste moduri de vieţuire bazate doar pe facerea binelui ‎fără o atentă cercetare dacă ele aduc harul Duhului Sfânt sunt pomenite ‎în cărţile patristice: «Există un alt mod de viaţă care este socotit bun la ‎început, dar el sfârşeşte în fundul iadului».‎

[de aceea o viață centrată pe altcineva, care capătă accente concrete mai prezente decât Adevărul Hristos, chiar plină de fapte bune, duce tot la Iad. Nu se poate spune că venirea mulțimii la Părintele Arsenie Boca este de vreun folos oamenilor sau Bisericii, dacă aceștia nu înțeleg că pentru dobândirea harului Sfântului Duh tot eul lor trebuie (prin adevăr și vederea păcatului propriu) să graviteze mai presus de orice în jurul Domnului nostru Iisus Hristos. Pentru aceasta ne trebuie ca atenția minții și a voinței să nu fie îndreptată mai accentuat spre vreun alt om, cât de bun și Sfânt, ca nu cumva să-L estompeze pe Mire. În El să-i iubim pe toți. Iar prin iubire nu vedem o efuziune sentimentală ci înțelegerea, îndrăgostirea străbătută de rațiune și împreună lucrarea cu voia Lui ‎particulară pentru fiecare din noi ‎– n.n.]

Sfântul Antonie cel Mare în scrisorile sale către monahi spune ‎despre astfel de fecioare: «Mulţi monahi şi fecioare nu au nici o idee ‎despre diferitele tipuri de voinţă care acţionează în om, şi nu ştiu faptul ‎că noi suntem influenţaţi de trei voinţe: cea dintâi este desăvârşita şi ‎mântuitoarea voinţă a lui Dumnezeu; cea de-a doua este propria noastră ‎voinţă umană care, chiar dacă nu este distructivă, nu este nici ‎mântuitoare». Iar această a treia voinţă a vrăjmaşului îl învaţă pe om fie ‎să nu facă nici o faptă bună, fie să le facă din orgoliu, sau să le facă de ‎dragul virtuţii în sine şi nu de dragul lui Hristos. Cea de-a doua, ‎propria noastră voinţă, ne învaţă să facem totul spre a ne flata patimile, ‎sau ne învaţă, ca şi vrăjmaşul, să facem bine de dragul binelui şi să nu ‎ne îngrijim de harul care este dobândit prin lucrarea binelui. Dar cea ‎dintâi, voinţa mântuitoare a lui Dumnezeu constă în lucrarea binelui ‎doar pentru dobândirea Sfântului Duh, ca pe o comoară nesecată, veşnică ce ‎nu poate fi corect evaluată. Dobândirea Sfântului Duh este, ca să ‎spunem aşa, untdelemnul care le lipsea fecioarelor neînţelepte. Ele au ‎fost numite astfel fiindcă ele uitaseră de rodul necesar al virtuţii, harul ‎Sfântului Duh, fără de care nimeni nu este şi nici nu poate fi mântuit, ‎căci: «Orice suflet este întărit de Sfântul Duh, înflăcărat de puritate şi ‎iluminat mistic de către Unitatea Treimică».‎

Acesta este untdelemnul din candelele fecioarelor celor înţelepte ‎care putea să ardă mult timp şi strălucitor, iar aceste fecioare cu ‎candelele lor aprinse puteau să-L întâmpine pe Mirele Care a venit la ‎miezul nopţii şi puteau intra în cămara de nuntă a bucuriei împreună cu ‎El. Dar cele neînţelepte, deşi s-au dus la piaţă să cumpere untdelemn ‎atunci când au văzut că li se stingeau candelele, nu s-au putut întoarce ‎la timp, căci uşa era deja încuiată.‎

Piaţa este viaţa noastră; uşa cămării de nuntă care a fost închisă ‎şi care a împiedicat drumul Mirelui este moartea omenească; fecioarele ‎cele înţelepte şi cele neînţelepte sunt sufletele creştine; untdelemnul nu ‎reprezintă faptele cele bune ci harul Atotsfântului Duh al lui Dumnezeu ‎care este dobândit prin intermediul lor şi care schimbă sufletele de la o ‎stare la alta – adică de la stricăciune la nestricăciune, de la moartea ‎duhovnicească la viaţa duhovnicească, de la întuneric la lumină, din ‎grajdul vieţii noastre (acolo unde patimile sunt legate precum animalele ‎mute şi fiarele sălbatice) intr-un Templu al Dumnezeirii, în cămara de ‎nuntă strălucitoare a veşnicei bucurii întru Hristos Iisus, Domnul ‎nostru, Creatorul, Mântuitorul şi veşnicul Mire al sufletelor noastre.‎

Cât de mare este compasiunea lui Dumnezeu faţă de mizeria ‎noastră, adică neatenţia noastră faţă de purtarea Sa de grijă pentru noi, ‎atunci când Dumnezeu spune: „Iată, stau la uşă şi bat” (Apoc. 3: 20). ‎înţelegând prin “uşă” cursul vieţii noastre, uşă care nu a fost încă închisă de către moarte! O, cât de mult aş ‎dori, excelenţă, ca în această viaţă să te poţi afla mereu în Duhul lui ‎Dumnezeu «în ceea ce vă voi afla, într-aceea vă voi judeca» zice ‎Domnul. Vai nouă dacă El ne va afla plini de necazurile şi grijile ‎acestui veac! Căci cine-I va putea suporta necazul, cine va rezista ‎mâniei de pe chipul Său? De aceea s-a spus: “Privegheaţi şi vă rugaţi, ‎ca să nu intraţi în ispită” (Marcu 14:38), adică să nu cumva să vă lipsiţi ‎de Duhul lui Dumnezeu, căci privegherea şi rugăciunea ne aduc harul ‎Său.‎

Desigur, orice faptă bună făcută în numele lui Hristos ne oferă ‎harul Sfântului Duh, dar rugăciunea ni-l oferă mai mult ca orice, căci ‎ea ne este întotdeauna la îndemână, ca sa spunem aşa, ca un instrument ‎de dobândire a harului Duhului. De exemplu, ai vrea să mergi la ‎Biserică, dar nu ai nici o Biserică pe aproape sau slujba s-a terminat; ai ‎vrea să faci milostenii unui cerşetor, dar nu găseşti nici unul, sau nu ai ‎nimic de dat; ai vrea să-ţi păstrezi fecioria, adică să rămâi necăsătorit, ‎dar nu ai tăria aceasta din pricina temperamentului, sau din pricina ‎violenţei vicleşugurilor vrăşmaşului cărora nu le poţi face faţă din ‎pricina slăbiciunilor tale omeneşti; ai vrea să faci orice altă faptă bună ‎în numele Domnului, dar fie că îţi lipseşte puterea, fie ocazia de a o ‎face. Acest lucru nu se potriveşte în cazul rugăciunii.‎

Rugăciunea este întotdeauna la îndemâna oricui, bogat sau ‎sărac, nobili sau oameni simpli, puternici sau slabi, sănătoşi sau ‎bolnavi, drepţi sau păcătoşi. Puteţi judeca cât de mare este puterea ‎rugăciunii chiar şi în cazul unui om păcătos, atunci când este făcută din ‎toată inima după următorul exemplu din Sfânta Tradiţie. Atunci când la ‎rugămintea unei mame deznădăjduite căreia îi murise unicul ei fiu, o ‎prostituată pe care ea a avut şansa s-o întâlnească, încă necurată după ‎săvârşirea ultimului ei păcat, fiind adânc mişcată de profunda întristare ‎a mamei, a strigat cu lacrimi, rugându-se Domnului: «Nu pentru o biată păcătoasă ca mine, ci pentru lacrimile unei mame întristate ‎după fiul ei şi ai tărie încrezându-mă în bunătatea Ta cea plină de iubire ‎şi în puterea Ta cea nemărginită, Hristoase Dumnezeule, înviază-i ‎fiul, o, Doamne!». Iar Domnul l-a înviat. Vezi, excelenţă! Mare este ‎puterea rugăciunii, iar ea aduce cu sine mai ales Duhul lui Dumnezeu ‎şi poate fi practicată cel mai simplu de absolut oricine. Noi vom fi ‎binecuvântaţi dacă Domnul Dumnezeu ne află treji şi plini de darurile ‎Sfântului Său Duh. Atunci noi putem nădăjdui plini de îndrăzneală “că ‎vom fi răpiţi… în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh” ‎‎(I Tesal. 4: 17). “Care vine pe nori, cu putere multă şi cu slavă” (Mc. ‎‎13:26) “pentru a judeca viii şi morţii” (1 PCL 4: 5) şi “va răsplăti ‎fiecăruia după faptele sale” (Matei 16: 27).‎

Excelenţa voastră binevoieşte să creadă că e o mare fericire de a ‎discuta cu bietul Serafim, crezând că el nu e lipsit de harul Domnului. ‎Ce să spunem noi atunci de Domnul însuşi, izvorul nesecat al tuturor ‎binecuvântărilor, atât cereşti cât şi pământeşti? Cu adevărat, în ‎rugăciune putem vorbi cu El, cel plin de iubire şi de viaţă dătătorul ‎Dumnezeu şi Mântuitor însuşi. Dar chiar şi aici noi trebuie să ne rugăm ‎doar până când Dumnezeu Duhul Sfânt pogoară asupra noastră cu ‎harul Său în măsura pe care numai El o ştie. Şi atunci când El ‎binevoieşte să ne viziteze, noi trebuie să ne oprim rugăciunea. De ce să ‎ne mai rugăm atunci către El: «Vino şi te sălăşluieşte întru noi şi ne ‎curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele ‎noastre», atunci când El deja a venit la noi să ne mântuiască pe cei ce ‎ne am încredinţat Lui şi cu adevărat chemăm Numele Său cel Sfânt, ca ‎plini de smerenie şi dragoste să-L putem primi pe El, Mângâietorul, în ‎casele sufletelor noastre, ale celor ce înfometăm şi însetăm după ‎venirea Lui. îţi voi explica aceasta, excelenţei tale, printr-un exemplu. ‎închipuieşte-ţi că m-ai invitat să-ţi fac o vizită şi că la invitaţia ta eu vin ‎ca să discut cu tine. Dar tu continui să mă inviţi, spunând: «Intră, te ‎rog. Te rog să intri!».‎

Atunci, eu as fi obligat să gândesc: «Ce se întâmplă cu el? Şi-a ‎ieşit din minţi?» La fel se întâmplă şi în cazul Domnului Dumnezeului ‎nostru. Sfântul Duh. De aceea se spune: “Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu ‎sunt Dumnezeu, înălţa-Mă-voi pe pământ” (Ps. 45: 10).‎

Adică, mă voi arăta şi voi continua să fac aceasta oricui crede în ‎Mine şi Mă cheamă, şi voi vorbi cu el aşa precum cândva am vorbit cu ‎Adam în rai, cu Avraam şi Iacov şi cu alţi slujitori şi robi ai Mei, cu ‎Moise şi Iov şi cu cei asemenea lor. Mulţi explică faptul că această ‎tăcere se referă numai la cele lumeşti. Dar eu îţi voi spune în numele ‎lui Dumnezeu că nu este doar necesar să fim morţi faţă de acestea la ‎rugăciune, dar atunci când prin atotputernicia credinţei şi rugăciunii, ‎Duhul Sfânt binevoieşte să ne viziteze şi vine la noi în plinătatea ‎bunătăţii Sale celei negrăite, noi trebuie să fim morţi şi faţă de ‎rugăciune. Sufletul vorbeşte şi conversează în timpul rugăciunii, dar la ‎coborârea Duhului Sfânt noi trebuie să rămânem într-o tăcere totală, ‎pentru a auzi limpede şi inteligibil toate cuvintele vieţii celei veşnice ‎pe care El va binevoi atunci să ni le comunice.‎

Absoluta sobrietate atât a sufletului, cât şi a trupului şi absoluta ‎curăţie trupească este necesară în acelaşi timp. Aceleaşi cerinţe au fost ‎relevate şi pe muntele Horeb, atunci când li s-a spus israeliţilor ca nici ‎măcar să nu se atingă de soţiile lor timp de trei zile înainte ca ‎Dumnezeu să-şi facă apariţia pe Muntele Sinai.Căci Dumnezeul ‎nostru este un foc care arde tot ceea ce este necurat şi nimeni dintre cei ‎pângăriţi trupeşte sau sufleteşte nu pot intra în comuniune cu El”. “Da, ‎părinte, dar ce ne poţi spune despre alte fapte bune săvârşite în numele ‎lui Hristos pentru a dobândi Harul Sfântului Duh? Nu ai vorbit decât ‎despre rugăciune!” Să dobândeşti harul Sfântului Duh şi prin ‎practicarea tuturor celorlalte virtuţi în numele lui Hristos: ‎Neguţătoreşte duhovniceşte cu ele şi mai ales cu cele de la care capeţi cel mai mare câştig. Acumulează capital ‎din îmbelşugarea harului dumnezeiesc, depune-l în veşnica bancă a lui ‎Dumnezeu care va aduce profit nematerialnic, nu patru sau şase la ‎sută, ci 100% pentru o rublă duhovnicească şi chiar infinit mai mult ‎decât atât. De exemplu, dacă rugăciunea şi privegherea îţi oferă mai ‎mult har dumnezeiesc, priveghează şi te roagă; dacă postul îţi oferă mai ‎mult har al Duhului, posteşte; dacă milostenia îţi oferă mai mult fă ‎milostenii. Cântăreşte fiecare virtute lucrată în numele lui Hristos în ‎acest fel. Acum îţi voi vorbi despre mine, bietul Serafim.‎

Provin dintr-o familie de negustori din Kursk. Deci, pe când eu ‎nu mă aflam încă în mănăstire obişnuiam să facem negoţ cu bunurile ‎care ne aduceau cel mai mare profit. Procedează în felul acesta, fiul ‎meu.

[și când vorbește de sărmanul Serafim nu o face pentru a se lăuda cu performanțele ci pentru a fi de folos printr-un exemplu smerit al său – n.n.]

Şi aşa precum în afaceri lucrul de bază nu este doar să faci negoţ, ‎ci să dobândeşti un profit cât mai mare, la fel şi-n afacerea vieţii ‎creştine, lucrul de bază nu este doar să te rogi sau să săvârşeşti orice ‎altă faptă bună. Deşi Apostolul spune: “Rugaţi-vă neîncetat” (I Tes. 5: ‎‎17), totuşi, după cum îţi aminteşti, el adaugă: “Dar în Biserică vreau să ‎grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe alţii, decât zeci de ‎mii de cuvinte cu limba” (I Cor. 14: 19). Iar Domnul spune: “Nu tot cel ‎ce-Mi spune: Doamne, Doamne se va mântui, ci acela care împlineşte ‎voia Tatălui Meu din ceruri”, adică cel ce împlineşte lucrarea lui ‎Dumnezeu şi, în plus, o face cu veneraţie, căci “blestemat este cel ce ‎face lucrarea lui Dumnezeu superficial” (Ier. 48: 10). Iar lucrarea lui ‎Dumnezeu aceasta este: “Credeţi în Dumnezeu şi în Acela pe Care El ‎L-a trimis Iisus Hristos” ‎(in. 6: 29)

[deci să cunoaște Ortodoxia iar nu tot felul de idei colecționate din toate religiile, științele și mentalitățile aceste lumi distractive sau distructive prin distracție (în sensul de împrăștiere) ‎– n.n.]

Dacă noi înţelegem poruncile lui ‎Hristos şi ale Apostolilor corect, treaba noastră de creştin constă nu în ‎înmulţirea faptelor bune care sunt doar mijloace de sprijinire a scopului ‎vieţii noastre creştine, ci a scoate din ele maximum de profit, adică în ‎dobândirea celor mai îmbelşugate daruri ale Duhului Sfânt.

Cât aş dori, excelenţă, ca tu însuţi să poţi dobândi izvorul nesecat ‎al harului divin, şi să te poţi întreba întotdeauna: Sunt eu în Duhul lui ‎Dumnezeu sau nu? Iar dacă eşti în Duh, binecuvântat să fie Dumnezeu! ‎Nu ai de ce să te mai întristezi. Eşti gata să te prezinţi dinaintea ‎înfricoşatei Judecăţi a Iui Hristos de îndată. Căci «în ceea ce vă voi ‎afla, în aceea vă voi judeca». Dar dacă noi nu ne aflăm în Duhul, noi ‎trebuie să aflăm de ce şi pentru care motiv Domnul nostru Dumnezeu, ‎Duhul Sfânt a voit să ne părăsească; iar noi trebuie să-L căutăm din ‎nou, şi trebuie să continuăm cercetarea până ce Sfântul nostru Duh va fi ‎aflat din nou şi va fi din nou cu noi prin bunătatea Sa.

[lucrarea de pocăință este o permanentă cercetare a noastră în fața poruncilor lui Hristos, iar nu o mulțumire de sine că ne merge bine. Cercetarea aceasta se numește pocăință și la ea ne îndreaptă toți Sfinții și exemplele lor ‎– n.n.]

‎ Iar noi trebuie ‎să-i atacăm pe vrăjmaşii care ne îndepărtează de El până când praful se ‎va alege de ei, aşa cum a spus proorocul David: “Urmări-voi pe ‎vrăjmaşii mei şi-i voi prinde pe dânşii şi nu mă voi întoarce până ce se ‎vor sfârşi. Zdrobi-voi pe ei şi nu vor putea să stea, cădea-vor sub ‎picioarele mele” (Ps. 17:41: 42). Asta e, fiul meu. Iată cum trebuie să ‎neguţătoreşti duhovniceşte în virtute.‎

împarte darurile Duhului Sfânt ale harului celor ce au nevoie de ‎ele, aşa precum o candelă aprinsă ce arde cu foc pământesc străluceşte ‎şi aprinde alte candele pentru iluminarea tuturor în alte locuri, fără să i ‎se micşoreze propria sa lumină. Şi dacă astfel se întâmplă cu focul cel ‎pământesc, ce vom spune noi despre focul harului Atotsfântului Duh al ‎lui Dumnezeu? Căci bogăţiile pământeşti scad o dată cu împărţirea lor, ‎dar cu cât comorile cereşti ale harului lui Dumnezeu sunt mai mult ‎împărţite, cu atât mai mult ele se înmulţesc în cel ce le împarte. Astfel, ‎Domnul însuşi s-a bucurat să-i spună femeii samarinence: “Oricine bea ‎din apa aceasta va înseta iarăşi. Dar cel ce va bea din apa pe care i-o ‎voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va ‎face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică” (In. 4, 13-14). ‎‎“Părinte”, spusei eu, “vorbeşti tot timpul despre dobândirea‎ harului Sfântului Duh drept scop al vieţii creştine. Dar cum şi unde îl ‎pot vedea Eu? Lucrările lui Dumnezeu sunt vizibile, dar poate fi văzut ‎Duhul Sfânt? Cum pot şti eu dacă El se află în mine sau nu?” “În ‎momentul de faţă”, răspunse bătrânul, “din pricina răcelii noastre ‎aproape universale de sfânta noastră credinţă în Domnul nostru Iisus ‎Hristos şi din pricina indiferenţei noastre faţă de lucrarea ‎Dumnezeieştii Sale Providenţe în noi şi a comuniunii omului cu ‎Dumnezeu, noi am mers până acolo încât, se poate spune că aproape că ‎am părăsit adevărata viaţă creştină.‎

Mărturiile Sfintei Scripturi ni se par acum ciudate atunci când, de ‎exemplu, prin buzele lui Moise Duhul Sfânt grăieşte: «Şi Adam L-a ‎văzut pe Domnul umblând în rai” (Cap. Gen. 3:10), sau atunci când ‎citim cuvintele Sf. Apostol Pavel: “Ne-am dus în Ahaia şi Duhul lui ‎Dumnezeu n-a fost cu noi; ne-am întors în Macedonia şi Duhul lui ‎Dumnezeu ne-a însoţit». De mai multe ori în alte pasaje ale Sfintei ‎Scripturi este zugrăvită înfăţişarea lui Dumnezeu oamenilor. De aceea ‎unii oameni spun: «Aceste pasaje sunt de neînţeles. Este oare cu ‎putinţă oamenilor să-L vadă pe Dumnezeu atât de limpede?» Dar nu-i ‎nimic de neînţeles aici. Această lipsă de înţelegere există cu adevărat ‎din pricină că noi ne-am îndepărtat de simplitatea cunoaşterii creştine ‎originare. Sub pretextul educaţiei, noi am ajuns la un întuneric atât de ‎mare al ignoranţei încât ceea ce înţelegeau atât de limpede cei de ‎odinioară, nouă ni se pare aproape de neconceput. Chiar şi în dialogul ‎obişnuit, ideea apariţiei lui Dumnezeu printre oameni nu li se părea un ‎lucru ciudat. Astfel, atunci când prietenii l-au dojenit pentru hulă adusă ‎lui Dumnezeu, Iov le răspunse: “Cum poate oare să fie aşa când eu ‎simt Duhul lui Dumnezeu în nările mele?” (Cap. iov 27,3). Cu alte ‎cuvinte: «Cum pot eu să-L hulesc pe Dumnezeu când Duhul Sfânt ‎sălăşluieşte în mine? Dacă L-aş fi hulit pe Dumnezeu, Duhul Sfânt ar fi ‎plecat de la mine; dar priviţi, îi simt răsuflarea în nările mele».‎

În exact acelaşi fel se spune despre Avraam şi Iacov că L-au ‎văzut pe Domnul şi că au discutat cu El, şi că Iacov chiar s-a luptat cu ‎El. Moise şi toţi cei dimpreună cu el L-au văzut pe Dumnezeu atunci ‎când i s-a îngăduit să primească de la Dumnezeu tablele legii pe ‎muntele Sinai. Un stâlp de nori şi unul de foc, sau, cu alte cuvinte, ‎harul evident al Sfântului Duh au servit drept călăuze oamenilor lui ‎Dumnezeu în pustie. Oamenii L-au văzut pe Dumnezeu şi Harul ‎Sfântului Său Duh, nu în somn sau în vise sau din pricina unei ‎imaginaţii tulburate, ci în adevăr şi în mod deschis. Noi am devenit atât ‎de nepăsători la lucrarea mântuirii noastre încât noi interpretăm greşit ‎şi multe alte cuvinte din Sfânta Scriptură, totul din pricina faptului că ‎noi nu căutăm harul lui Dumnezeu şi din pricina mândriei minţilor ‎noastre nu-i îngăduim să se sălăşluiască în sufletele noastre. De aceea ‎noi suntem lipsiţi de adevărata iluminare de la Domnul, pe care El o ‎trimite în inimile celor care înfometează şi însetează din toată inima ‎după dreptatea lui Dumnezeu.

[] ‎Dacă ei nu ar fi păcătuit, Adam şi Eva înşişi, precum şi toţi urmaşii lor ‎ar fi putut mereu mânca din roadele pomului vieţii şi în felul acesta şi-ar ‎fi păstrat veşnic puterea nelimitată a harului divin. Ei şi-ar fi putut, de ‎asemenea, păstra în veci de veci puterile depline ale trupului, sufletului ‎şi duhului lor într-o stare de nemurire şi de veşnică tinereţe, putând ‎astfel continua în această stare binecuvântată şi nemuritoare a lor ‎pentru totdeauna. în momentul de faţă, totuşi, ne este greu ca măcar să ‎ne imaginăm un astfel de har. Dar atunci când prin gustarea din pomul ‎cunoaşterii binelui şi a răului – lucru prematur şi împotriva poruncii lui ‎Dumnezeu – ei au aflat diferenţa dintre bine şi rău şi au fost încercaţi ‎prin tot felul de necazuri şi dureri care au urmat după încălcarea ‎poruncii lui Dumnezeu, deci, abia atunci ei au pierdut darul acesta de ‎nepreţuit al Duhului lui Dumnezeu aşa încât, până la venirea în lume a ‎Dumnezeu-Omului Iisus Hristos “Duhul încă nu era dat în lume, pentru ‎că Iisus Hristos încă nu fusese preaslăvit” (in. 7: 39). Oricum, aceasta ‎nu înseamnă că Duhul lui Dumnezeu nu se afla deloc în lume, dar ‎prezenţa Sa nu era atât de evidentă ca la Adam sau ca în cazul nostru, al ‎creştinilor ortodocşi. Se manifesta doar în afară; totuşi, semnele ‎prezenţei Sale în lume erau cunoscute în omenire. Astfel, de exemplu, ‎numeroase taine legate de viitoarea mântuire a rasei umane au fost ‎revelate atât lui Adam, cât şi Evei după cădere. Şi în cazul lui Cain, în ‎ciuda impietăţii şi a păcatului său, a fost uşor de înţeles glasul care s-a păstrat milostiv şi ‎dumnezeiesc, deşi într-o discuţie de osândire a sa. Noe a vorbit cu ‎Dumnezeu. Avraam L-a văzut pe Dumnezeu şi ziua Lui şi s-a bucurat ‎‎(in. 8: 56). Harul Sfântului Duh acţionând înafară s-a reflectat în cazul ‎tuturor profeţilor Vechiului Testament şi al Sfinţilor lui Israel.‎

Mai apoi, iudeii au înfiinţat şcoli de profeţii speciale unde fiii ‎proorocilor erau învăţaţi să recunoască semnele manifestării lui ‎Dumnezeu sau ale îngerilor şi să facă diferenţierea între lucrările ‎Sfântului Duh şi fenomenele naturale obişnuite ale vieţii noastre ‎pământeşti lipsite de har. Simeon care l-a purtat pe Dumnezeu în ‎braţele sale, bunicii lui Hristos, Ioachim şi Ana şi nenumăraţi alţi ‎slujitori ai lui Dumnezeu au avut mereu parte de diferite apariţii ‎dumnezeieşti, voci şi revelaţii care au fost adeverite prin evidente ‎evenimente minunate. Deşi nu cu aceeaşi forţă ca în cazul oamenilor ‎lui Dumnezeu, totuşi, Duhul Sfânt şi-a făcut simţită prezenţa şi în cazul ‎păgânilor care nu-L cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu, fiindcă chiar ‎printre ei Dumnezeu Şi-a aflat oameni aleşi. Astfel, de exemplu, era ‎cazul proorociţelor – fecioare numite Sibile care au jurat să-şi păstreze ‎fecioria dinaintea unui Dumnezeu necunoscut, dar totuşi Dumnezeu – ‎Creatorul universului, Atotputernicul Stăpân al lumii, aşa cum era el ‎imaginat de păgâni. Deşi filosofii păgâni umblau şi ei în negura ‎necunoaşterii lui Dumnezeu, totuşi ei căutau adevărul care este iubit de ‎Dumnezeu, şi datorită acestei căutări bineplăcute lui Dumnezeu, ei se ‎puteau împărtăşi de Duhul lui Dumnezeu, căci se spune că noroadele ‎păgâne care nu-L cunosc pe Dumnezeu “şi care nu au lege, din fire fac ‎ale legii şi fac cele bineplăcute lui Dumnezeu” (Romani 2: 14).‎

Domnul laudă astfel adevărul despre care vorbeşte El însuşi prin ‎Duhul Sfânt: “Adevărul din pământ a răsărit şi dreptatea din cer a ‎privit” (Ps. 84: 12). Aşadar, vezi, excelenţă că atât în cazul sfântului neam iudeu, un popor iubit de Dumnezeu, cât ‎şi în cazul păgânilor care nu îl cunoşteau pe Dumnezeu, se păstra o ‎cunoaştere a lui Dumnezeu – adică, fiul meu, o înţelegere limpede şi ‎raţională a felului în care Domnul Dumnezeu, Duhul Sfânt acţionează ‎în om şi prin mijlocirea căror simţăminte lăuntrice şi exterioare putem fi ‎siguri că aceasta este intr-adevăr acţiunea Domnului Dumnezeului ‎nostru Duhul Sfânt şi nu o înşelare a vrăjmaşului. Aşa a fost de la ‎căderea lui Adam până la întruparea Domnului nostru Iisus în lume. ‎Fără această înţelegere perceptibilă a acţiunilor Sfântului Duh care a ‎fost mereu prezent în firea omenească, oamenii nu ar fi putut şti cu ‎siguranţă dacă rodul seminţei femeii care fusese promisă lui Adam şi ‎Evei venise pe lume pentru a sfărâma capul şarpelui (Gen. 3: 15). în ‎cele din urmă, Sfântul Duh i-a prezis Sfântului Simeon, care avea pe ‎atunci vârsta de 65 de ani, taina conceperii şi naşterii feciorelnice a lui ‎Hristos din Preacurata şi Pururea Fecioara Maria. Mai apoi, trăind prin ‎harul Atotsfântului Duh a lui Dumnezeu treisute de ani, în cel de-al ‎‎365-lea an al vieţii sale el a afirmat deschis în Templul Domnului faptul ‎că el ştia cu siguranţă, prin darul Sfântului Duh, că Acesta era cu ‎adevărat Hristos, Mântuitorul lumii, a Cărui concepere şi naştere ‎suprafirească de la Sfântul Duh îi fusese prezisă de către un înger cu ‎‎300 de ani mai înainte.

[] Dar atunci când ‎Domnul nostru lisus a binevoit să împlinească întreaga lucrare a ‎mântuirii, după învierea Sa, El a suflat asupra apostolilor, a restabilit suflarea de viaţă pierdută de către ‎Adam şi le-a dăruit acelaşi har al Atotsfântului Duh al lui Dumnezeu de ‎care se bucurase Adam mai înainte.‎

Dar aceasta nu a fost totul. El le-a mai spus că era bine pentru ei ‎ca El să se ducă la Tatăl, căci dacă nu S-ar fi dus, Duhul lui Dumnezeu ‎nu ar fi pogorât în lume. Dar dacă El, Hristosul, se va duce la Tatăl, ‎atunci îl va trimite în lume, iar El, Mângâietorul îi va călăuzi pe ei şi pe ‎toţi cei ce le-au urmat învăţăturile spre tot adevărul şi le va aminti de tot ‎ceea ce le-a spus El pe când Se afla încă în lume.‎

Ceea ce li s-a promis atunci a fost “har peste har” (loan 1:16). ‎Atunci, în ziua Cincizecimii El le-a trimis în mod solemn printr-un vânt ‎puternic Duhul Sfânt sub forma limbilor de foc care s-au pogorât asupra ‎fiecăruia şi a intrat în ei şi i-a umplut de tăria grozavă a harului divin ‎care suflă acolo unde voieşte şi lucrează cu bucurie în sufletele care se ‎împărtăşesc de puterea şi de lucrările Sale (Cap. Fapte 2:1-4).‎

Iar acest har de foc insuflător al Duhului Sfânt care ne este dăruit ‎nouă tuturor celor ce credem în Hristos, prin taina Sfântului Botez, este ‎pecetluit prin taina Mirungerii pe principalele părţi ale trupului nostru ‎aşa cum s-a hotărât de către Sfânta Biserică, veşnica păstrătoare a ‎acestui har. Se spune: «Pecetea Darului Duhului Sfânt». Pe ce anume ‎ne punem peceţile noastre, excelenţă, dacă nu pe nişte vase ce conţin ‎o prea preţioasă comoară? Dar ce poate fi superior şi mai de preţ decât ‎darurile Sfântului Duh care ne sunt date de Sus prin taina Sfântului ‎Botez?‎

[] Şi dacă n-am fi păcătuit niciodată după botezul ‎nostru, am fi rămas sfinţi ai lui Dumnezeu, curaţi, nevinovaţi şi ‎fără vreo necurăţie a trupului sau a duhului.‎

Dar necazul este că noi creştem în statură, dar nu creştem şi în ‎har şi în cunoaşterea lui Dumnezeu aşa cum Domnul nostru Iisus ‎Hristos a crescut; ci, dimpotrivă, noi devenim treptat din ce în ce mai ‎ticăloşi şi pierdem harul Atotsfântului Duh al lui Dumnezeu, devenind ‎păcătoşi în felurite măsuri şi uneori chiar cu totul păcătoşi. Dar dacă ‎omul este mişcat de înţelepciunea lui Dumnezeu care caută să ne ‎mântuiască şi care cuprinde totul şi este hotărât de dragul ei să-şi ‎închine ceasurile dintâi ale vieţii lui Dumnezeu şi să vegheze spre a-şi ‎afla veşnica mântuire, atunci, ascultând de glasul acesteia, el trebuie să ‎se grăbească spre a oferi o adevărată pocăinţă pentru păcatele sale şi ‎trebuie să practice virtuţile ce sunt opuse păcatelor comise. Atunci, prin ‎practicarea virtuţilor în numele lui Hristos, el va dobândi Sfântul Duh ‎Care lucrează înlăuntrul nostru şi aduce în noi împărăţia lui ‎Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu nu este rostit în deşert: “împărăţia ‎lui Dumnezeii se află înlăuntrul vostru” (Luca 17: 21) şi “se ia prin ‎stăruinţă şi cei ce se silesc pun mână pe ea” (Matei li: 12).

[deci promisiunea unei vieți cu succese rapide și vindecări instantanee, fără pocăință, doar printr-un pelerinaj pe la vreun mormânt, minuni instantanee, spectaculoase sau slujbe și împărtășanie fără pocăință este o mare, foarte mare înșelătorie, dar nu așa de mare ca ideea că cineva poate ajunge la desăvârșire și să nu mai aibă nevoie de duhovnic pentru a deosebi duhurile și vedeniile doar în 66 de zile de stat în Sfântul Munte, cum spun ucenicii Părintelui Arsenie Boca. Să înțelegem dar, că dacă însuși Sfântul Serafim de Sarov se numără pe sine printre cei ce au pierdut harul Sfântului Botez prin păcate și a avut nevoie de a oferi o adevărată pocăință în atâția ani, până să devină îndrumător duhovnicesc, cu atât mai mult cel pe care unii îl numesc ucenic al lui a pătimit aceleași și ar fi avut nevoie de mult mai mult timp să se dumirească ce este cu el, cu cât mai mult și educația sfinției sale a fost vicioasă, neavând o mamă ca a Sfântului Serafim. Pentru aceasta ar fi fost necesar să nu se încreadă în propria părere, în vedenii și în scrierile rătăcite ale celorlalte religii păgâne, antroposofice și romano-catolice, pe care le-a citit și experimentat, ci să urmeze duhovniceștilor părinți. Ideea că a ajuns la desăvârșire și vederea duhovnicească rapid și fără sfătuitori nu este în duhul „bietului Serafim” cum se numea Sfântul pe sine, care de abia la sfârșitul unei vieți plină de suferință, toată în ascultarea de duhovnic și frați, a fost chemat la misiunea stăreției duhovnicești, ca să îndrume fără greșeală și păreri proprii sufletele. Dacă ar fi Părintele Arsenie Boca cu adevărat ucenicul Sfântului Cuvios Serafim ar urma și lucrării lui și pocăinței lui și ascultării lui și felului lui de a cugeta smerit Ioan 15:20 Aduceti-vă aminte de cuvântul care am grăit vouă; nu este sluga mai mare decât domnul său. De m’au gonit pre mine şi pre voi vă vor goni; de au păzit cuvântul meu, şi al vostru vor păzi.‎– n.n.]

‎Aceasta ‎înseamnă că cei care, în ciuda lanţurilor păcatului care-i încătuşează şi ‎care prin tăria lor îi îndeamnă la noi păcate sunt împiedicaţi să ajungă la ‎El, Mântuitorul nostru, totuşi se silesc să rupă lanţurile şi cătuşele ‎păcatului, dispreţuind întreaga forţă a acestor legături – astfel de ‎oameni, în cele din urmă, vor apărea într-adevăr dinaintea feţei lui ‎Dumnezeu înălbiţi mai ceva decât zăpada prin harul Său. “Veniţi, ‎spune Domnul: de vor fi păcatele voastre precum cârmâzul, le voi face ‎albe ca zăpada” (Is. 1*. 18).‎

Asemenea oameni au fost odată văzuţi de către Sfântul ‎văzător cu duhul, dumnezeiescul Ioan Teologul îmbrăcaţi în veşminte albe (adică în veşmintele îndreptării) şi cu ramuri de finic în ‎mâini (ca semn al biruinţei), cântându-i lui Dumnezeu un cântec ‎minunat: Aliluia. Şi nimeni nu putea să imite frumuseţea cântecului lor. ‎Despre ei un înger al Domnului zicea: “Aceştia sunt cei ce vin din ‎strâmtorarea cea mare şi şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe ‎în Sângele Mielului” (Apoc. 7: 9-l4). Ele au fost spălate prin ‎suferinţele lor şi albite prin cuminecarea cu preacuratele şi de viaţă ‎dătătoarele Taine ale Trupului şi Sângelui preacuratului şi nepătatului ‎Miel – Hristos – care a fost jertfit mai înainte de toţi vecii din propria Sa ‎voie pentru mântuirea lumii şi Care este mereu jertfit şi împărtăşit până ‎acum, dar niciodată nu se sfârşeşte.‎

[Sfânta Împărtășanie pentru a nu fi osândă ci vindecare și curățire trebuie însoțită de propriile suferințe: înfrânarea de la plăceri, inclusiv plăcerea sufletească de sine, și răbdarea durerilor, ostenelilor și necazurilor pentru Hristos și o judecată hrănită în poruncile, dogmele și credința adevărată ‎– n.n.]

Prin Sfintele Taine ni se oferă mântuirea noastră veşnică ca o ‎asigurare spre viaţa de veci drept un răspuns acceptabil la ‎înfricoşătoarea Sa judecată şi drept un preţios înlocuitor dincolo de ‎înţelegerea noastră pentru rodul copacului vieţii de care vrăjmaşul ‎omenirii, Lucifer, care a căzut din cer ar fi dorit să ne lipsească pe noi ‎toţi, întreaga omenire. Deşi vrăjmaşul şi diavolul a ispitit-o pe Eva, şi ‎Adam a căzut împreună cu ea, totuşi Dumnezeu nu numai că le-a dăruit ‎un Răscumpărător prin Cel care a călcat cu moartea pe moarte dar ne-a ‎şi dăruit-o nouă tuturor pe Pururea Fecioara Maria, Maica Domnului, ‎care striveşte capul şarpelui spre mântuirea întregii omeniri, o ‎permanentă mijlocitoare către Fiul Său şi Dumnezeul nostru, precum şi ‎o rugătoare neîncetată şi de nebiruit chiar şi în cazul păcătoşilor celor ‎mai deznădăjduiţi. De aceea, Maica Domnului este numită şi ‎‎“izgonitoarea demonilor, căci nu se poate ca vreun demon să-l distrugă ‎pe om atâta timp cât omul însuşi recurge la ajutorul Maicii Domnului.‎

Trebuie să explic în continuare, excelenţă, diferenţa dintre ‎lucrările Sfântului Duh care sălăşluieşte în chip mistic în inimile celor ‎care cred în Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru lisus Hristos şi ‎lucrările întunericului păcatului care,‎ la şoapta şi ispitirea celui rău, acţionează distrugător în noi. Duhul lui ‎Dumnezeu ne aduce aminte de cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos ‎şi pururea acţionează biruitor dimpreună cu el, veselindu-ne inimile şi ‎îndreptându-ne paşii pe cărările păcii, în timp ce raţiunile cele greşite ‎ale duhului celui râu sunt pline de răzvrătire şi de încăpăţânare, precum ‎şi de dorinţe trupeşti, pofta ochilor şi de trufia vieţii.‎

‎“Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac” (Ioan ii: ‎‎26). Cel ce are harul Duhului Sfânt drept răsplată pentru dreapta ‎credinţă în Hristos, chiar dacă din pricina slăbiciunii omeneşti sufletul ‎său ar fi ameninţat cu moartea din pricina păcatelor, totuşi el nu va muri ‎în veac, şi el va fi înviat prin harul Domnului nostru Iisus Hristos Cel ‎Care “ridică păcatul lumii” (ioan l: 29) şi în mod gratuit ne dă har peste ‎har. Despre acest har, care s-a arătat întregii lumi prin Dumnezeu – ‎Omul Iisus Hristos, se spune în Evanghelii: “întru El era viaţă şi viaţa ‎era lumina oamenilor” (Ioan l: 4) şi mai departe: “Şi lumina luminează ‎în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1: 5).‎

Aceasta înseamnă că harul Duhului Sfânt care este dăruit la ‎Botez în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, în ciuda ‎căderilor în păcat ale oamenilor sau a întunecimii care înconjoară ‎sufletul nostru, străluceşte totuşi în inimă prin dumnezeiască lumină ‎‎(care a existat de la începuturile vremurilor) a lui Hristos. în cazul în ‎care un păcătos nu se pocăieşte, această lumina a lui Hristos strigă ‎către Tatăl: «Avva, Părinte! Să nu te mâhneşti din pricina acestei lipse ‎de pocăinţă până la sfârşit (al vieţii păcătosului)». Însă, în cazul în care ‎păcătosul se converteşte pe calea pocăinţei, aceasta îi şterge cu totul ‎toată urma vechilor păcate şi îl îmbracă încă o dată pe cel ce fusese mai ‎întâi atât de păcătos în veşmântul nestricăciunii ţesut din harul ‎Sfântului Duh, despre a cărui dobândire ca fiind ţelul vieţii creştine, ‎ţi-am vorbit atât de mult,‎ excelenţă. îţi voi spune altceva, aşa încât să poţi înţelege şi mai ‎limpede ce se înţelege prin harul lui Dumnezeu, cum să-l recunoşti şi ‎cum se manifestă acţiunea sa, mai ales în cazul celor ce sunt iluminaţi ‎de către el. Harul Sfântului Duh este lumina care-l luminează pe om. ‎Sfânta Scriptură în întregime vorbeşte despre acest lucru. Astfel, ‎sfântul nostru părinte David spunea: “Făclie picioarelor mele este legea ‎Ta şi lumina cărărilor mele” (Ps. 118: 105), şi „De n-ar fi fost legea Ta ‎gândirea mea, atunci aş fi pierit întru necazul meu” (Ps. 118: 92).‎

Cu alte cuvinte, harul Sfântului Duh care este exprimat în Lege ‎prin cuvintele poruncilor Domnului este făclie şi lumină. Şi dacă acest ‎har al Sfântului Duh (pe care eu încerc să-l dobândesc cu atâta grijă şi ‎râvnă încât meditez la judecăţile Tale de şapte ori pe zi) nu m-ar lumina ‎în mijlocul întunecimii grijilor de care nu mă pot libera din pricina ‎înaltei chemări a rangului meu împărătesc, de unde să dobândesc o ‎scânteie de lumină care să-mi lumineze calea pe cărarea vieţii care este ‎întunecată de reaua voinţă a vrăjmaşilor mei? Şi, de fapt, Domnul a ‎arătat adesea înaintea, multor martori felul în care harul Sfântului Duh ‎lucrează asupra celor pe care EI i-a sfinţit şi iluminat prin marea Sa ‎bunăvoinţă. Aminteşte-ţi de Moise după discuţia sa cu Dumnezeu de ‎pe muntele Sinai. El strălucea într-o lumină atât de grozavă încât ‎oamenii nu îl puteau privi. El a fost chiar obligat să poarte un văl atunci ‎când a apărut în public.‎

Amintiţi-va de Schimbarea la Față a Domnului pe muntele ‎Tabor. O lumină mare L-a înconjurat: “şi veşmintele Lui s-au făcut ‎strălucitoare, albe foarte, ca zăpada” (Marcu 9; 3) I-au apărut în acea ‎lumină, un nor i-a umbrit pentru a ascunde strălucirea luminii harului ‎dumnezeiesc care orbea ochii ucenicilor. Astfel, harul Atotsfântului ‎Duh al lui Dumnezeu apare într-o lumină inefabilă tuturor celor cărora ‎Dumnezeu le descoperă lucrarea sa”. “Dar cum”, îl întrebai eu pe ‎părintele Serafim “pot şti eu că mă aflu umbrit de harul Sfântului Duh?” “Este ‎foarte simplu, excelenţă”, răspunse el. “De aceea Domnul spune: ‎‎«Toate lucrurile sunt simple pentru cei ce află cunoştinţa». Necazul ‎este că noi nu căutăm această cunoaştere divină care este smerită, căci ‎nu aparţine acestei lumi. Această cunoaştere care este plină de dragoste ‎faţă de Dumnezeu şi de aproapele nostru zideşte orice om spre ‎mântuirea sa.

[Ce simplă și smerită este cunoașterea lui Dumnezeu pe care ne-o dăruiește și Sfântul Cuvios Serafim aici și ce complicate erau învățăturile Părintelui Arsenie Boca din acea vedenie. Cum construiau pe Motovilov și pe tot cititorul Cuvintele Sfântului Duh spuse prin Cuvios și cum bâlbâielile Părintelui Arsenie Boca nu numai că nu o zideau pe biata fată ci îi dărâmau bunul simț, o tulburau și o încâlceau cu totul, lucru care se vede și din roadele gândirii ei de peste ani. De altfel și învățăturile sfinției sale scrise, după cum vom vedea, sunt spuse de sus, par savante prin complicații și atotștiutoare, dar sunt contradictorii, pline de neclarități, înțesate cu erezii neînțelese de autor și nu duc la o pocăință limpede și clară ca acest cuvânt al Sfântului Serafim. Ucenicii care le învață și le practică suferă o înnourare a conștiinței și nu-și dau seama de lucrurile atât de evidente care nu sunt Ortodoxe, prefăcânt cu entuziasm ridicolul în sublim. Iar despre învățăturile pictate… ce putem spune? Dacă lăsăm prejudecățile izvorâte din faima mincinoasă că ar fi proorocii date de Dumnezeu și din analizele pompoase ce le periază și vor să le dea o strălucire academică, dacă ne simplificăm mintea să le privească cu ochii credinciosului ce-L iubește pe Domnul, întreaga ființă se revoltă și se cutremură de urâciunea lor vizuală ce ucide evlavia și nu ne putem abține a nu gândi câtă îngăduință arată Dumnezeu și ierarhia noastră lăsând să rămâie neștearsă această pictură, doar pentru a ne lămuri de gradul avansat de înșelare a celui înmormântat la Prislop – n.n.]

Despre această cunoaştere Domnul spunea că Dumnezeu ‎‎“voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să ‎vină” (I Tim. 2: 4). Iar despre lipsa acestei cunoaşteri El le spunea ‎Apostolilor Săi: “Acum şi voi sunteţi nepricepuţi” (Matei 15; 16)? Cu ‎privire la această înţelegere se spune în Evanghelie despre Apostoli: ‎‎“Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile” (Luca 24: 45), ‎iar Apostolii îşi dădeau întotdeauna seama dacă Duhul lui Dumnezeu ‎sălăşluia în ei sau nu; şi fiind plini de înţelegere, ei observau prezenţa ‎Sfântului Duh şi afirmau că lucrarea lor era sfântă şi întru totul ‎bineplăcută Domnului Dumnezeu.‎

Aceasta explică de ce anume ei scriau astfel în Epistolele ‎lor: “Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” (Fapte, 15: 28). Doar pe ‎aceste temeiuri şi-au oferit ei epistolele ca un adevăr de ‎nestrămutat spre folosinţa tuturor credincioşilor. Astfel, Sfinţii ‎Apostoli erau pe deplin conştienţi de prezenţa în ei înşişi a ‎Duhului lui Dumnezeu! Aşadar, înţelegi, excelenţă cât de ‎simplu este!” Oricum”, spusei eu, “nu înţeleg cum oare pot fi ‎eu sigur că mă aflu în Duhul lui Dumnezeu. Cum oare pot eu ‎observa în mine însumi adevărata Sa manifestare?”‎

[de acum începe minunea la care participă și simțurile, dar nu pentru a-l impresiona pe ucenic ci pentru a-l lămuri prin experiență cele de neînțeles prin cuvinte, pentru a elibera mintea din cușca neștiinței. Așadar, ca toate minunile lui Dumnezeu, nu sunt spre reclamă ci spre folos duhovnicesc. În vedeniile înșelătoare totul este pe dos. Minunile se dau pentru a cuceri mintea spre slava personală, spre a o robi nedumeririlor și pentru ca rațiunea să capituleze din respingerea sănătoasă a anormalul, reacția ei firească, din cauza silirii ce se face de către minunea mincinoasă. Numai și din aceasta (prezența limpezimii eliberatoare a Adevărului sau a încâlcelii înrobitoare a minciunii) se poate observa că vedenia Părintelui Arsenie Boca era diavolească, iar cea de mai jos dumnezeiască. ‎– n.n.]

Părintele Serafim răspunse: “Ţi-am spus deja, excelenţă, că este ‎foarte simplu şi am povestit în amănunt cum se pot afla oamenii în ‎Duhul lui Dumnezeu şi cum putem noi recunoaşte prezenţa sa în noi. ‎Aşadar, ce doreşti, fiul meu?”. “Vreau s-o înţeleg bine”, spusei eu. ‎

[ucenicul o cere, nu dascălul i-o dă ca să îl atragă la voința lui ‎– n.n.]

Atunci părintele Serafim mă apucă bine de umeri şi zise: “Noi ne aflăm ‎amândoi acum în Duhul lui Dumnezeu, fiule. De ce nu te uiţi la mine?”. Răspunsei: “Nu te pot ‎privi, părinte, fiindcă ochii tăi strălucesc ca fulgerul

[ce diferență între fulgerele hipnotice ale ochilor schimbători spre albastru

Luc 10:18 Şi le-a zis: Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer. și această lumină ca la Schimbarea la Față Luc 17:23 Şi vor zice vouă: Iată este acolo; iată, aici; nu vă duceţi şi nu vă luaţi după ei.:24 Căci după cum fulgerul, fulgerând dintr-o parte de sub cer, luminează până la cealaltă parte de sub cer, aşa va fi şi Fiul Omului în ziua Sa.

‎– n.n.]

Chipul tău e acum ‎mai strălucitor decât soarele şi mă dor ochii privindu-te”. Părintele ‎Serafim zise: “Să nu te alarmezi, excelenţă! Acum tu însuţi ai devenit ‎la fel de strălucitor ca mine

[vedeți smerenia lucrării dumnezeiești? Nu numai dascălul dar și ucenicul era la fel de luminos, fiindcă slava era a lui Hristos. În vedeniile amăgitoare înșelătorul pare luminos ca un zeu pentru a-l complexa și robi pe ucenic, ca unul mai inferior ‎– n.n.] ‎‎

Acum te afli în plinătatea Duhului lui Dumnezeu, altminteri n-ai putea ‎să mă vezi aşa cum sunt”. Apoi, aplecându-şi capul spre mine, îmi ‎şopti în ureche: “Să-I mulţumim Domnului pentru mila Sa de negrăit ‎faţă de noi   ‎!

[pecetea creștinului, mulțumirea lui Dumnezeu. Nu se consideră pe sine merituos ‎– n.n.]

Ai observat că nici măcar nu m-am închinat, ci doar cu ‎mintea m-am rugat în inimă lui Dumnezeu şi am spus aşa lui ‎Dumnezeu: «Doamne, fă-l să vadă limpede cu ochii săi trupeşti ‎pogorârea Duhului Tău pe care Tu îl dai slujitorilor Tăi atunci când Tu ‎binevoieşti să Te arăţi în lumina slavei Tale măreţe». Şi, iată, fiul meu, ‎că Domnul a împlinit de îndată rugăciunea smerită a bietului Serafim. ‎Cum oare să nu-I mulţumim pentru acest dar de negrăit ce ni l-a făcut ‎amândurora? Chiar şi celor mai mari pustnici, fiule, Domnul ‎Dumnezeu nu-Şi arată întotdeauna mila Sa în acest fel. Acest har al lui Dumnezeu, precum o maică iubitoare, s-a bucurat ‎să-ţi mângâie inima ta întristată la înseşi rugăciunile Maicii Domnului. ‎Dar de ce, fiule, nu mă priveşti în ochi? Priveşte-mă doar şi nu te ‎teme! Domnul este cu noi‎!”‎

[spre deosebire de vedeniile diavolești ce vor să te robească și să-ți sporească spaima pentru a te domina, cele dumnezeiești alungă frica spre a spori libertatea dragostei ‎– n.n.]

După aceste cuvinte, i-am privit din nou chipul şi am simţit şi o ‎mai mare evlavie faţă de el. închipuiţi-vă că vedeţi în centrul soarelui, ‎în lumina orbitoare a amiezii, chipul unui om care vă vorbeşte. îi vezi ‎mişcarea buzelor şi schimbarea expresiei ochilor, îi auzi vocea, simţi ‎că cineva te ţine de umeri; totuşi nu-i vezi mâinile, nu te vezi nici ‎măcar pe tine sau figura lui, ci doar o lumină orbitoare ce se ‎răspândeşte pe o suprafaţă de câţiva metri şi care străluceşte atât peste ‎stratul de zăpadă ce acoperă poiana din pădure, cât şi peste fulgii de ‎zăpadă ce cădeau peste mine şi marele bătrân. Vă puteţi închipui ‎starea în care mă aflam! “Cum te simţi acum?” mă întrebă părintele ‎Serafim. “Extraordinar de bine”, spusei. “Dar în ce fel? Ce anume ‎simţi?” Am răspuns: “Simt o pace şi un sentiment de linişte în sufletul ‎meu încât nici un cuvânt nu Ie poate exprima”. “Aceasta, excelenţă”, ‎spuse părintele Serafim, “este pacea despre care Domnul le vorbea ‎ucenicilor Săi: «Pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu» (ioan 14: 27). «Dacă aţi fi ‎din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din ‎lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte» (ioan ‎‎15:19). «Dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea» (ioan 16: 33). Iar acelora ‎pe care lumea îi urăşte, dar care sunt aleşi de Domnul, aceştia primesc ‎de la Domnul această pace pe care tu o simţi acum înlăuntrul tău, ‎pacea care, după cuvintele Apostolului “întrece orice înţelegere” (Filip ‎‎4:7).

[așadar nu la cei pe care lumea îi iubește, făcându-le reclamă prin mass-media fiindcă învățăturile lor acceptă și întăresc goana nebună a ei după plăcere și slava deșartă ‎– n.n.]

‎ Apostolul o descrie în acest fel, fiindcă este imposibil să exprimi ‎în cuvinte bunăstarea duhovnicească pe care ea o aduce la cei în ‎inimile cărora Domnul Dumnezeu a insuflat-o. Mântuitorul Hristos o ‎numeşte pace care vine din propria Sa bunătate şi generozitate şi nu ‎aparţine acestei lumi, căci nici un fel de bunăstare pământească ‎trecătoare nu o poate dărui inimii omului; ea este dăruită de Sus de ‎însuşi Domnul Dumnezeu şi de aceea ca se numeşte pacea lui ‎Dumnezeu. Ce altceva mai simţi?”, mă întrebă părintele Serafim.‎

‎“O extraordinară desfătare”, răspunsei. Iar el continuă: “Aceasta ‎este dulceaţa şi desfătarea de care se vorbeşte în Sfânta Scriptură: ‎‎“Sătura-se-vor din grăsimea casei Tale, şi din izvorul desfătării Tale îi ‎vei adăpa pe ei” (Ps. 35: 8). Iar acum această dulceaţă, această ‎desfătare ne copleşeşte inimile şi curge prin vinele noastre cu o ‎bucurie de negrăit.‎

Inimile noastre sunt scăldate în această desfătare şi pline de o ‎asemenea fericire încât limba nu o poate reproduce. Ce altceva mai ‎simţi?” “O bucurie extraordinară în toată inima mea”. Iar părintele ‎Serafim continuă: “Atunci când Duhul lui Dumnezeu pogoară peste ‎om şi îl umbreşte cu plinătatea bunătăţii Sale, atunci sufletul omenesc ‎este cuprins de o bucurie de negrăit, căci Duhul lui Dumnezeu umple ‎de bucurie tot ceea ce atinge. Aceasta este bucuria de care Domnul ‎vorbeşte în Evanghelia Sa: “Femeia, când e să nască, se întristează, ‎fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume. ‎Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura ‎inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (loan 16: ‎‎21-22). Totuşi, oricât de mângâietoare poate fi această bucurie pe care ‎o simţi acum în inima ta, ea nu înseamnă nimic în comparaţie cu cea ‎de care vorbeşte Domnul însuşi prin gura Apostolului Său:Cele ce ‎ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, ‎pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Cor. 2:9)

[îndemn spre smerenia că toate ce le avem de la Dumnezeu sunt deabia începutul și nu suntem cineva că le-am dobândit ‎– n.n.]

O pregustare a acelei bucurii ne este dăruită nouă acum şi dacă ‎ea ne umple sufletele cu atâta desfătare, bunăstare şi fericire, ce să ‎spunem despre bucuria care le-a fost pregătită în ceruri celor care ‎plâng aici pe pământ? Iar tu, fiul meu, ai plâns destul în viaţa ta; şi ‎vezi cu câtă bucurie te mângâie Domnul chiar în această viaţă! Acum, ‎e de datoria noastră, fiule, să adăugăm nevoinţe peste nevoinţe pentru ‎a merge “din putere în putere” (Ps. 83: 7)

[ îndeamnă la mai multă umilință, pocăință și osteneală echilibrată, iar nu la moleșală și mulțumire de sine sau extenuare de sine cum o fac vedeniile diavolești ‎– n.n.]

‎şi să ajungem “la starea ‎bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efes. ‎‎4:13), aşa încât să se poată împlini în noi cuvintele Domnului: “Dar ‎cei ce-L aşteaptă pe Domnul îşi vor înnoi puterile; lor le vor creşte ‎aripi ca ale vulturului; şi vor alerga şi nu vor obosi” (îs. 40: 31); ‎‎“Merge-vor din putere în putere, arăta-Se-va Dumnezeul dumnezeilor ‎în Sion” (Ps. 83: 8) care este Sionul înţelegerii şi al descoperirilor ‎cereşti. Doar atunci bucuria noastră de acum (care ne apare pentru ‎puţin timp şi arareori) va fi resimţită în plinătatea ei, şi nimeni n-o va ‎lua de la noi, căci vom fi plini de nemaipomenite desfătări cereşti. Ce ‎altceva mai simţi, excelenţă?”‎

Am răspuns: “O extraordinară căldură”. “Cum poţi tu să simţi ‎căldură, fiule? Priveşte, stăm în pădure. E iarnă, zăpada scârţâie sub ‎picioare şi uite cum cad fulgii de zăpadă peste noi. Ce fel de căldură ‎poate fi aceasta?”. Răspunsei: “Aşa cum e la baie atunci când se ‎toarnă apa şi aburii se ridică în aer precum norii”. “Dar mirosul?” mă întrebă el. “Este acelaşi ca la baie?” ‎‎“Nu”, răspunsei. “Nimic de pe pământ nu se aseamănă cu acea ‎mireasmă. Atunci când trăia draga mea mamă îmi plăcea să dansez şi ‎obişnuiam să mă duc la baluri şi petreceri, mama mă stropea cu ‎parfumul pe care ea îl cumpăra de la cele mai bune parfumerii din ‎Kazan. Dar parfumurile acelea nu răspândeau o asemenea mireasmă”. ‎Iar părintele Serafim, zâmbind frumos, zise: “Ştiu şi eu aceleaşi ‎lucruri la fel de bine ca tine, fiule, dar te întreb să văd dacă şi tu simţi ‎ceea ce simt eu. Este absolut adevărat, excelenţă!‎

Cea mai plăcută mireasmă de pe pământ nu se poate compara cu ‎mireasma pe care o simţim acum, căci acum noi suntem învăluiţi în ‎mireasma Sfântului Duh. Ce poate fi oare pe pământ asemănător cu ‎această mireasmă? Ai observat excelenţă, după cum ai spus, că în ‎jurul nostru e la fel de cald ca într-o baie; dar, priveşte, nici pe tine şi ‎nici pe mine nu s-a topit zăpada şi nici sub picioarele noastre; prin ‎urmare, această căldură nu se află în aer, ci în noi.

[de unde se vede că topirea zăpezii

[120] Pe urmă nu m-am mai dus la Părintele. Ne-am dus însă la mormânt, ne-am dus iama şi nu era zăpadă pe mormânt, erau flori. Ne-am dus şi vara, aşa era. (Miloşan Vionela. Recea, 71 ani)

Ioan Cişmileanu, Mărturii din Ţara Făgăraşului despre părintele Arsenie Boca, Ed. Agaton, Făgăraş, 2004‎, p. 39.

pe mormântul Părintelui Arsenie Boca este tot un semn de înșelare, iar nu de la Sfântul Duh ‎– n.n.]

Este chiar căldura ‎aceea despre care Sfântul Duh prin cuvintele rugăciunii ne face să ‎strigăm către Domnul: «încălzeşte-mă cu căldura Duhului Tău Celui ‎Sfânt!”. În această căldură pustnicii se desfătau şi nu se temeau de ‎gerul iernii, fiind îmbrăcaţi, precum în haine de blană, în veşmintele ‎harului ţesute de Duhul Sfânt. Şi la fel se întâmplă şi acum, căci harul ‎lui Dumnezeu sălăşluieşte înlăuntrul nostru, în inima noastră, ‎precum a spus Domnul: “împărăţia lui Dumnezeu se află înlăuntrul ‎vostru” (Luca 17: 21). Prin împărăţia lui Dumnezeu, Domnul înţelege ‎harul Sfântului Duh.‎

Această împărăţie a lui Dumnezeu se află înlăuntrul nostru, iar ‎harul Sfântului Duh străluceşte asupra noastră şi ne încălzeşte şi din ‎afară. El umple aerul înconjurător de multe miresme binemirositoare, ‎ne îndulceşte simţurile cu o cerească desfătare şi ne inundă inimile de ‎o negrăită bucurie. Starea noastră actuală este aceea de care ne vorbeşte Apostolul: ‎‎“Căci împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci ‎dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Rom. 14: 17). ‎Credinţa noastră nu constă în cuvintele de înduplecare ale ‎înţelepciunii omeneşti

[deci nu lucrează cu trunchieri de genetică ca și cum ar fi susținute de Sfântul Prooroc Moise, ci prin înțelesurile duhovnicești ale omului lăuntric – n.n.]

, ci în adeverirea Duhului şi a puterii (I ‎Cor. 2:4). Aceasta este exact starea în care ne aflăm noi acum

[o putere lină și smerită ce lărgește înțelesurile, nu spectaculoasă și populară ‎ce atrage masele – n.n.]

‎. ‎Despre această stare Domnul a spus: “Adevărat grăiesc vouă că ‎sunt aici unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, ‎până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru ‎putere” (Marcu 9: 1).‎

Vezi, fiule, ce bucurie de negrăit ne-a dăruit nouă Domnul ‎Dumnezeu acum! Aceasta înseamnă să te afli în plinătatea ‎Sfântului Duh despre care Sfântul Macarie al Egiptului scrie: ‎‎«Eu însumi m-am aflat în plinătatea Sfântului Duh». Cu ‎această plinătate a Sfântului Duh, Domnul ne-a umplut pe noi, ‎nişte biete creaturi

[omul cu adevărat smerit mulțumește în toate lui Dumnezeu, Lui dându-i lauda și sieși recunoscându-și neputința și micimea. Omul diavolului, chiar dacă folosește cuvinte smerite are în vocabular subliniat pe eu, văzându-se centrul acțiunii, sau măcar al meritului lucrării lui Dumnezeu. Aici este locul de răscruce între cele două lucrări ‎– n.n.]

‎ . Aşadar, nu mai e nevoie de acum, să întrebi ‎cum ajung oamenii să se afle în plinătatea harului Sfântului ‎Duh. Îţi vei aminti tu oare mereu de această manifestare a ‎negrăitei mile dumnezeieşti care a venit asupra noastră?” “Nu ‎ştiu părinte”, spusei, “dacă Domnul îmi va dărui mereu ‎aducerea aminte de această milă a Sa la fel de viu şi de ‎limpede aşa cum o simt acum

[smerenia și liniștea neforțată a ucenicului ‎– n.n.]

. “Cred”, îmi răspunse părintele ‎Serafim, “că Domnul te va ajuta s-o păstrezi în minte pentru ‎totdeauna, altminteri bunătatea Sa n-ar fi fost înduplecată ‎imediat în acest mod la smerita mea rugăciune, anticipând atât ‎de iute cererea bietului Serafim; cu atât mai mult cu cât ea nu ‎îţi este dată ţie spre a o înţelege, ci prin tine ea este dăruită ‎întregii lumi şi pentru ca tu însuţi să poţi fi întărit în lucrarea ‎lui Dumnezeu şi să poţi fi de folos şi altora.‎

Faptul că eu sunt monah, iar tu eşti mirean este cu totul ‎lipsit de importanţă. Ceea ce ne cere Dumnezeu este o ‎adevărată credinţă în El şi în Unul născut Fiul Său. Drept ‎răsplată pentru aceasta ne este dăruit din belşug de sus harul ‎Sfântului Duh. Domnul caută o inimă plină de dragoste faţă de ‎Dumnezeu şi de aproapele nostru; acesta este tronul pe care ‎Lui îi place să stea şi pe care El apare în plinătatea slavei Sale ‎cereşti. «Fiule, dă-Mi inima ta», spune El, «şi toate celelalte se ‎vor adăuga vouă» (Matei 6: 33), căci împărăţia lui Dumnezeu ‎poate fi cuprinsă în inima omului. Domnul le-a poruncit ‎ucenicilor Săi: “Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi ‎toate acestea se vor adăuga vouă; căci ştie doar Tatăl vostru ‎Cel ceresc că aveţi nevoie de ele” (Matei 6: 32, 33).‎

Domnul nu ne dojeneşte pentru folosirea bunurilor ‎pământeşti, căci El însuşi spune că, datorită condiţiilor vieţii ‎noastre pământeşti noi avem nevoie de toate aceste lucruri; ‎adică toate lucrurile care ne fac viaţa mai liniştită şi drumul ‎nostru către locuinţa noastră cea cerească mai luminos şi mai ‎uşor. De aceea Sfântul Apostol Pavel spunea că după părerea sa ‎nimic nu e mai bun pe pământ decât evlavia şi îndestularea în ‎toate spre a prisosi către tot lucrul bun (II Cor. 9: 8; I Tim. 6: 6). ‎Iar Sfânta Biserică se roagă ca toate acestea să ne fie dăruite de ‎Domnul Dumnezeu, şi deşi necazurile, strâmtorările şi ‎feluritele nevoi sunt nelipsite din viaţa noastră de pe pământ, ‎totuşi Domnul Dumnezeu nici nu a dorit şi nici nu doreşte ca ‎noi să avem parte doar de necazuri şi împotriviri. De aceea, El ‎ne porunceşte prin Apostolii Săi: “Purtaţi-vă sarcinile unii ‎altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos” (Cal. 6: 2).‎

Domnul lisus ne dă personal porunca de a ne iubi unii pe ‎alţii, aşa încât, prin a ne mângâia unii pe alţii cu dragoste ‎frăţească, să ne putem uşura calea cea strâmtă şi plină de ‎necazuri către patria cerească. De ce a pogorât El din cer la ‎noi, dacă nu cu scopul de a lua asupra Sa sărăcia noastră şi de a ‎ne îmbogăţi pe noi cu bogăţiile bunătăţii Sale şi cu negrăita Sa ‎generozitate? El nu a venit spre a fi slujit de oameni, ci spre a-i ‎sluji El însuşi şi pentru a-Şi da viaţa pentru mântuirea multora. ‎Fă acelaşi lucru, excelenţă şi după ce ai văzut mila lui Dumnezeu în chip evident dăruită ţie, vorbeşte despre ea ‎tuturor celor ce doresc mântuirea. “Secerişul este mult – zice ‎Domnul – dar lucrătorii sunt puţini” (Luca IO: 2).‎

Domnul Dumnezeu ne-a scos la lucru şi ne-a umplut de ‎darurile harului Său astfel încât, culegând spicele mântuirii ‎semenilor noştri şi aducându-i pe cât mai mulţi cu putinţă în ‎împărăţia lui Dumnezeu, să-I putem aduce roadă – unii 30, alţii ‎‎60 şi unii însutit. Să fim veghetori, fiule, spre a nu fi osândiţi ‎dimpreună cu sluga cea leneşă şi vicleană care şi-a ascuns ‎talantul în pământ, ci să imităm pe toţi acei slujitori buni şi ‎credincioşi ai Domnului care au adus Stăpânului lor patru ‎talanţi în loc de doi şi zece în loc de cinci (Matei 25:14-30). ‎Despre mila Domnului Dumnezeu nu există nici o umbră de ‎îndoială. Te-ai convins singur, excelenţă, că toate cuvintele ‎Domnului rostite prin gura profetului s-au împlinit în noi ‎înşine: “Eu nu sunt un Dumnezeu îndepărtat, ci un Dumnezeu ‎apropiat vouă, la îndemâna voastră” (leremia 23:33), iar ‎‎“mântuirea ta se află pe limba ta” (Deut. 30:12-l4; Rom. ‎‎10:8-l3). Nu am avut timp nici măcar să mă închin, ci doar ‎mi-am dorit în inimă ca Domnul să-ţi dăruiască să-I vezi ‎bunătatea în toată plinătatea ei şi El S-a bucurat să Se ‎grăbească spre a-mi împlini dorinţa. Nu mă laud spunând ‎acestea, nici nu le spun spre a-mi da importanţă şi a deveni ‎invidios pe mine sau să te fac să crezi că eu sunt monah, iar tu ‎doar un mirean. Nu, nu, excelenţă!‎

[lăudând harul lui Dumnezeu se smerește pe sine și arată adevărul: toți suntem miluiți de Domnul și curajul de a cere nu trebuie să lipsească nimănui, dar nu pentru a ajunge la vreo performanță, ci pentru a avea iubire și cinste față de toți, indiferent pe ce treaptă a urcușului s-ar afla. Ideea unui om de performanță duhovnicească mai mare ca ceilalți, neobișnuit și senzațional, care să le absoarbă preocupările nu este plăcută Domnului. Sfântul este un om ce se vede și se arată mic, dacă nu poate să se ascundă cu totul, dar face orice ca ceilalți să-L iubească cu totul pe Hristos ‎– n.n.]

‎‎“Aproape este Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe El, de ‎toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr” (Ps. 144: 18), “şi că la ‎El nu încape părtinire” (Efes. 6: 9). Fiindcă “Tatăl iubeşte pe ‎Fiul şi toate le-a dat în mâna Lui” (loan 3: 35). Dacă măcar noi ‎înşine L-am iubi pe El, pe Tatăl nostru cel ceresc ca nişte ‎adevăraţi fii ai Săi! Domnul îi ascultă în mod egal şi pe ‎călugăr, şi pe simplul mirean creştin cu condiţia ca amândoi să ‎fie credincioşi Ortodocşi, să-L iubească pe Dumnezeu din ‎adâncul inimilor şi să aibă credinţă în El, măcar cât un grăunte ‎de muştar; şi atunci amândoi vor muta munţii din loc.

[vedeți că minunile sfinților încurajează întărind și nu fascinează complexând ‎– n.n.]

«Unul va muta ‎mii şi douăzeci de mii» (Deut. 32: 30). Domnul însuşi spune: ‎‎“De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9: ‎‎23).‎

Iar Sfântul Apostol Pavel exclamă cu voce tare: “Toate le ‎pot întru Hristos Cel care mă întăreşte” (Fii. 4:13). Dar nu ‎vorbeşte oare Domnul nostru Iisus Hristos încă şi mai frumos ‎decât aici despre cei care cred în El: “Cel ce crede în Mine va ‎face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea ‎va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl. Şi Eu Mă voi ruga ‎pentru voi ca bucuria voastră să fie deplină. Până acum n-aţi ‎cerut nimic în numele Meu. Dar acum cereţi şi veţi primi…” ‎‎(Ioan 14: 12, 16; 16: 24).‎

Aşadar, fiul meu, tot ceea ce vei cere de la Domnul, vei ‎primi, dacă ceea ce ai este spre slava lui Dumnezeu sau spre ‎binele aproapelui nostru, căci tot ceea ce facem spre binele ‎aproapelui nostru El îl primeşte întru slava Sa.

[deci, atenție! Nu spre slava și binele nostru personal! ‎– n.n.]

‎Şi, prin urmare, ‎El spune: “întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei prea ‎mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25: 40). Aşadar, să nu vă îndoiţi ‎că Domnul Dumnezeu vă va împlini cererile, numai dacă ele ‎sunt făcute spre slava lui Dumnezeu sau spre binele şi zidirea ‎aproapelui nostru. Dar, chiar dacă ceva este necesar spre ‎folosul sau în avantajul vostru, la fel de iute şi cu dragoste se ‎va bucura Domnul să vă trimită chiar şi acel lucru, cu condiţia ‎ca să fie de extremă nevoie sau necesitate.

[nu este necesar ca să fim admirați de oameni, nici să vedem vise sau vedenii, nici să fim originali impresionând prin tot felul de minuni ‎– n.n.]

‎ Căci Domnul îi ‎iubeşte pe cei ce-L iubesc. Domnul este bun cu toţi oamenii; El ‎oferă din belşug tuturor celor ce-L cheamă întru ajutor şi ‎mărinimia Sa se observă în toate lucrările Sale. El va împlini ‎dorinţa celor ce se tem de El, iar El le va auzi rugăciunile şi le ‎va împlini toate dorinţele: “Voia celor ce se tem de El o va ‎face şi rugăciunea lor o va auzi şi-i va mântui pe dânşii” (Ps. ‎‎144:19). Numai să iei aminte, excelenţă, să nu-i ceri Domnului ‎ceva pentru care nu există o nevoie urgentă. Dumnezeu nu te ‎va refuza nici în acest caz ca recompensă pentru credinţa ta Ortodoxă în Mântuitorul nostru Iisus Hristos: “Că nu va lăsa ‎Domnul toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor, ca să nu-şi ‎întindă drepţii întru fărădelege mâinile lor” (Ps. 124: 3), iar El ‎va împlini imediat voia robului Său David; dar El îl va chema ‎spre a-i cere socoteală pentru că L-a supărat fără ca acesta să ‎aibă vreo nevoie anume şi de a-I fi cerut ceva fără de care s-ar ‎fi putut descurca foarte bine. în felul acesta, excelenţă, ţi-am ‎spus acum şi ţi-am oferit o demonstraţie practică cu privire la ‎tot ceea ce Domnul şi Maica Domnului au dorit să-ţi spună şi ‎să-ţi arate prin mine, bietul Serafim.‎

Acum, mergi în pace. Domnul şi Maica Domnului să fie ‎cu tine întotdeauna, acum şi pururea şi în veci vecilor. Amin. ‎Acum, mergi în pace”. Iar în tot acest timp, din momentul în ‎care chipul părintelui Serafim s-a luminat, această iluminare ‎s-a continuat şi tot ceea ce mi-a spus el de la începutul ‎povestirii până acum, mi le-a spus rămânând într-una şi aceeaşi ‎poziţie

[cât de lucid a fost în această lucrare a harului. Nu a căzut pe spate, tremurând, ca Părintele Arsenie Boca, cum fac și bieții bolnavi de epilepsie. Mintea Sfântului era liberă și într-o uriașă dragoste împreună-lucrătoare cu harul Sfântului Duh. Răpirea pe care a avut-o Sfântul Serafim când era diacon, a fost și ea liniștită, fără tremur demonic, dar nu când trebuia să vorbească altuia, ce rațiune ar fi avut ca să pornească un cuvânt și apoi să-l blocheze, ci când avea el nevoie spre a înțelege tainele cele neajunse prin simțuri. Căderea în transă a Părintelui Arsenie Boca a fost un puternic semnal de alarmă pentru biata copilă să se trezească și să se smulgă din gura celui ce voia să-i înghită pe amândoi. Din păcate rațiunea și a lui și a ei a ales să rămână în această lucrare amăgitoare care hrănește un sentiment bolnăvicios: că sunt mai speciali. Mila lui Dumnezeu să îndepărteze de la toată făptura această dorință pentru a ajunge la fericita micșorătate ce-L cuprinde pe El. ‎– n.n.]

‎. Strălucirea inefabilă a luminii care emana din el am ‎văzut-o cu proprii mei ochi. Şi sunt gata oricând să depun ‎jurământ pentru aceasta.‎

[121] Arhimandritul Lazarus Moore, Sfântul Serafim de Sarov O Biografie Spirituală, Ed. Agapis, Bucureşti, ‎2002‎, pp. 135-168.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s