B – Despre: „Proslăvirea lui de către Domnul, cel puțin printr-unul din următoarele daruri sau ‎puteri” – 9

B. Despre: „Proslăvirea lui de către Domnul, cel puțin printr-unul din următoarele daruri sau ‎puteri”.

9. Falsele minuni

Și spunem aceasta deoarece, după Sfânta Scriptură și Sfinții Apostoli nu minunile sunt importante, deoarece și satana poate face vindecări, poate muta în nălucire munții și chiar să învie morții, ci ca preotul să propovăduiască dreapta credință cu viața și cu învățăturile:

Deu 13:1

Pedeapsa proorocilor mincinoşi.

De se va ridica în mijlocul tău prooroc sau văzător de vise şi va face înaintea ta semn şi minune, 2 Şi se va împlini semnul sau minunea aceea, de care ţi-a grăit el, şi-ţi va zice atunci: Să mergem după alţi dumnezei, pe care tu nu-i ştii şi să le slujim acelora, 3 Să nu asculţi cuvintele proorocului aceluia sau ale acelui văzător de vise, că prin aceasta vă ispiteşte Domnul Dumnezeul vostru, ca să afle de iubiţi pe Domnul Dumnezeul vostru din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru. 4 Domnului Dumnezeului vostru să-I urmaţi şi de El să vă temeţi; să păziţi poruncile Lui şi glasul Lui să-l ascultaţi; Lui să-I slujiţi şi de El să vă lipiţi. 5 Iar pe proorocul acela sau pe văzătorul acela de vise să-l daţi morţii, pentru că v-a sfătuit să vă abateţi de la Domnul Dumnezeul vostru, Cel ce v-a scos din pământul Egiptului şi v-a izbăvit din casa robiei, dorind să te abată de la calea pe care ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău să mergi; pierde dar răul din mijlocul tău.

Cartea VIII: Despre harisme, hirotonii şi canoanele bisericești:‎

  1. Că harismele vindecărilor şi celorlalte semne nu sunt date spre folosul celor ce le lucrează, ci pentru încredinţarea necredincioşilor, şi că nu e nevoie ca orice credincios să facă semne

1 Când Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a predat marea taină a ‎dreptei-credinţe/bunei-cinstiri [/ Tim 3, 16]  şi i-a chemat pe pe păgâni la ‎cunoaşterea Unului şi Singurului Dumnezeu adevărat — cum spune El însuşi ‎când mulţumea pentru mântuirea celor ce ce au crezut: „Am arătat Numele Tău ‎oamenilor, am săvârşit lucru pe care Mi l-ai dat;‎[Ioan 17, 6. 4] , şi când spunea Tatălui despre noi: „Părinte sfinte, deşi lumea nu Te-a ‎cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut şi aceştia Te-au cunoscut” [In 17. 25] , ca și cum eram desăvârşiţi —, ne-a vorbit tuturor împreună despre harismele care vor fi ‎date de la El prin Duhul Sfânt: „Iar celor ce cred le vor urma aceste semne: în numele ‎Meu vor alunga demoni, vor grăi în limbi noi, vor lua în mâini şerpi şi chiar dacă vor ‎bea vreo băutură de moarte, nu-i va vătăma, îşi vor pune peste bolnavi mâinile lor ‎şi se vor face bine” [Mc 1 – 2]  Aceste harisme fiind date mai întâi nouă, apostolilor ‎care urma să vestim Evanghelia la toată creaţia [Mc 16, 15] , după aceea au fost ‎dăruite în chip necesar şi celor ce au crezut prin noi, nu spre folosul celor ce le ‎lucrează, ci spre înduplecarea necredincioşilor, ca pe cei pe care nu i-a convins cuvântul pe aceştia să-i înduplece puterea semnelor. 3 Fiindcă seninele nu sunt pentru noi, ‎credincioşii, ci pentru cei necredincioşi [I Co 14, 22]  dintre iudei și păgâni, fiindcă ‎nici izgonirea de demoni nu e spre folosul nostru, ci al celor curăţiţi prin lucrarea lui ‎Hristos, cum arată însuşi Hristos Care ne povățuiește spunând: „Nu vă bucuraţi că ‎duhurile ascultă de voi, ci bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în cer” [Lc 10, ‎‎20] , întrucât primul lucru se face prin puterea Lui, al doilea însă se face prin ‎bunăvoirea şi sârguinţa noastră, evident ajutaţi de El. 4 Nu este deci necesar ca orice ‎credincios să scoată demoni, să învie morţi sau să grăiască în limbi, ci numai cel ‎învrednicit de o harismă pentru o cauză utilă mântuirii necredincioşilor, care de multe ‎ori sunt înduplecați nu de argumente şi demonstraţii, ci de lucrarea semnelor, ‎atunci când ele sunt vrednice de mântuire. 5 Fiindcă nu toţi necredincioşii sunt întorși de ‎minuni, martor e însuşi Dumnezeu când spune în Lege: „în alte 1imbi şi cu alte buze ‎voi grăi cu poporul acesta şi tot nu vor crede” [1 i – . Is 28, 11-12] , 6 Pentru că nici ‎egiptenii n-au crezut în Dumnezeu [Iş 3- 14] – deşi Moise a făcut atâtea semne şi ‎minuni, nici mulţimea iudeilor n-a crezut în Hristos Care, ca Moise, a vindecat toată ‎boala şi toată neputinţa

[Mt 4,23]  nici pe aceia nu i-a convins toiagul însufleţit şi devenit ‎şarpe, nici mâna devenită albă, nici Nilul preschimbat în sânge, nici pe aceştia nu i-au înduplecat orbii ‎care văd, ologii care umblă şi morţii înviaţi 11, 5] ; celui dintâi lui Moise] i s-au opus ‎Iani şi Iamvri [2 Tim 3, 8] , iar celui din urmă [lui Hristos]

 Ana şi Caiafa

[In 18, ‎‎13-14] . 7 Astfel nu pe toţi îi înduplecă semnele, ci numai pe cei are au deja o bună ‎dispoziţie şi pentru care Dumnezeu bine-voieşte ca un Econom înţelept să ‎săvârşească nişte puteri, nu prin puterea oamenilor, ci prin voinţa Lui. 8 Acestea le ‎spunem pentru ca aceia care au primit unele harisme să nu se înalţe împotriva celor ‎ce nu le-au primit. Iar harisme le numim aici pe cele care se arată prin semne, pentru ‎că nu este om care a crezut în Dumnezeu prin Hristos Care să nu fi primit vreo ‎harismă: duhovnicească [Rm 1, 11] . 10 Fiindcă însuşi faptul de a fi fost eliberat de ‎necredinţa politeistă şi de a crede în Dumnezeu Tatăl prin Hristos e o harismă a lui ‎Dumnezeu, la fel şi faptul de a lepăda vălul iudaic [2 Co 3, 13]  şi a crede că prin bunăvoirea ‎lui Dumnezeu [Fiul] Cel Unul-Născut mai înainte de veci S-a născut în timpul din ‎urmă dintr-o Fecioară fără legătură cu un bărbat, că a vieţuit ca un om fără păcat ‎plinind toată dreptatea [Mt 3, 15]  Legii, că, tot prin îngăduinţa lui Dumnezeu Cuvântul, ‎Dumnezeu a răbdat cruce dispreţuind ruşinea [Evr 12, 2]  şi că a murit, a fost îngropat ‎şi a înviat după trei zile, și rămânând împreună cu apostolii patruzeci de zile [FA 1, 3]  ‎şi plinind toată rânduiala, a fost înălţat de la ochii lor [Mc 16, 19]  la Dumnezeu şi Tatăl‎ Care L-a trimis. 11 Cine crede acestea nu în chip simplu şi fără raţiune, ci cu judecată ‎şi încredinţare certă, acela a primit o harismă de la Dumnezeu, asesemenea şi acela ‎izbăvit de orice erezie. 12. Prin urmare, nimeni din cei care fac semne şi minuni să ‎nu judece pe vreunul din credincioşi că nu s-a învrednit să le lucreze; fiindcă ‎harismele lui Dumnezeu date de El prin Hristos sunt diferite, şi tu ai primit una, iar ‎acela alta: pentru că unul a primit cuvântul înțelepciunii sau cunoaşterii sau al ‎discernământului duhurilor [1 Co 12, 8. 10]  o preştiinţă a celor viitoare, un cuvânt ‎de învăţătură, sau o neţinere de minte a răului sau o înfrânare legiuită. 13 Căci nici ‎Moise, omul lui Dumnezeu [Dt 33, 1] , când a săvârşit minunile în Egipt, nu s-a ridicat ‎împotriva celor de o seminţie cu el şi, deşi a fost numit dumnezeu

[Iş 7, 1] , nu s-a trufit ‎împotriva profetului său, Aaron. 14 Dar nici Isus al lui Navi, care a condus după el, deşi ‎în lupta cu iebusiţii, a oprit soarele în Gabaon şi luna în valea Ailon [Ios 10, 12]  pentru ‎că ziua nu-i ajungea pentru biruinţă, totuşi nu s-a înălţat împotriva lui Finees sau ‎Caleb. Nici Samuel, care a făcut atâtea lucruri uimitoare nu l-a nesocotit pe iubitul de ‎Dumnezeu David, deşi amândoi au fost profeţi, unul arhiereu, iar celălalt rege.15 Şi deşi ‎în Israel erau mii de sfinţi care nu şi-au plecat genunchiul lui Baal [3‎        ‎19, 18] ,‎ numai Ilie şi ucenicul lui Elisei au ajuns făcători de minuni, dar Ilie nu l-a luat în râs pe economul ‎Avdie care era temător de Dumnezeu [3 Rg 18] , dar‎ nu facea semne, nici Elisei nu l-a trecut cu vederea pe învăţăcelul său care tremura în ‎faţa vrăjmaşilor [4 Rg 6, 15-16] . 16 Nici înţeleptul Daniil care a fost izbăvit de două ‎ori din gura leilor 6; 14, 31^12] , nici cei trei copii în cuptorul de foc

[Dn 3]  nu i-au ‎nesocotit pe ceilalţi de o seminţie cu ei, căci ştiau că au scăpat de acele lucruri ‎cumplite nu prin puterea lor, ci prin tăria lui Dumnezeu şi aşa au săvârşit semne şi au ‎fost eliberaţi din dificultăți.

17‎ Aşadar nimeni din voi să nu se înalţe împotriva fratelui, chiar dacă e profet sau ‎făcător de minuni, căci dacă n-ar mai fi nici un necredincios, toată lucrarea semnelor ‎ar fi de prisos. 18 Fiindcă a fi bine-credincios ţine de bunăvoința cuiva, iar facerea de ‎minuni de puterea celui care le lucrează: primul lucru ne priveşte pe noi, al doilea pe ‎Dumnezeu Care le lucrează din motivele pe care le-am spus mai sus. 19 Prin urmare, ‎nici împăratul să nu-i nesocotească pe generalii aflaţi sub el, nici stăpânitorii pe ‎supuşi, căci dacă n-ar exista cei stăpâniţi, stăpânitorii ar fi de prisos, iar dacă n-ar ‎exista generali, împăratul n-ar putea sta. 20 Dar nici episcopul să nu se înalţe împotriva ‎diaconilor sau prezbiterilor, nici prezbiterii împotriva poporului, căci alcătuirea adunării e ‎şi din unii şi din alţii. 21 Fiindcă episcopii şi prezbiterii sunt preoţii cui ? Iar laicii sunt ‎laicii cui? Faptul de a fi creştini ţine de noi, dar faptul de a fi apostoli sau episcopi sau ‎altceva nu ţine de noi, ci de Dumnezeu Care dă harismele Sale. 22 Acestea fie deci ‎spuse despre cei învredniciţi de hariisme sau demnităţi.‎

  1. Că nu oricine profeţeşte sau scoate demoni e neapărat sfânt

1 La acest cuvânt adăugăm faptul că nici oricine profeţeşte nu este cuvios nici ‎oricine scoate demoni nu este sfânt. 2 Căci şi ghicitorul Valaam al lui Beor a profeţit [‎Nm23; 24] , deşi era necredincios, şi Caiafa [In 11, 51]  numit în chip mincinos ‎arhiereu; diavolul şi demonii din jurul lui prezic şi ei multe, deşi în ei nu se găseşte ‎nici o scânteie de dreaptă-credinţă, fiindcă din pricina răutăţii lor sunt prizonierii ‎neştiinţei.3 Este evident deci că, deşi profeţesc, necredincioşii nu-şi acoperă prin ‎profeţie necredinţa, nici cei care scot demoni nu vor deveni cuvioşi prin alungarea ‎acestora, fiindcă se amăgesc unii pe alţii ca aceia care se dedau la jocuri pentru a ‎provoca râsul şi pentru a-i face să piară pe cei care iau aminte la ei. 4 Dar nici un ‎împărat necredincios nu mai este împărat, ci tiran, nici un episcop prizonier al ‎ignoranţei și al răutăţii nu mai este episcop, ci se numeşte în chip mincinos episcop, ‎fiind promovat nu de Dumnezeu, ci de oameni, ca Anania şi Samaia în Ierusalim, ‎Sedechia şi Achia profeţii mincinoşi la Babilon [Ir 35; 36] , 5 Ghicitorul Valaam a ‎suferit şi el pedeapsă pentru că l-a stricat pe Israel la Beelfeg [Nm 25, 31] , Caiafa ‎s-a sinucis mai apoi, fiii lui Scheva care au încercat să scoată demoni au fost răniţi ‎de ei fugind în chip ruşinos [FA 19, 14] , iar împărații necredincioşi ai lui Israel şi Iuda au suferit tot felul de pedepse. 6 Este evident ‎deci că şi episcopii şi preoţii numiţi în chip mincinos aşa nu vor scăpa de pedeapsa ‎de la Dumnezeu, căci şi lor li se va spune acum: „Pe voi, preoţi care faceţi rău în ‎numele Meu, vă voi preda spre junghiere [Is 34, 2] , ca pe Sedechia şi Achia, pe care ‎împăratul Babilonului i-a ars în tăvi cu jăratic”, cum spune Ieremia profetul [36, 22] , ‎‎7 Iar acestea le spunem nu nesocotind profeţiile adevărate, căci ştim că ele se ‎lucrează în cei cuvioşi prin insuflarea Dumnezeu, ci pentru a reprima îndrăzneala ‎celor trufaşi, adăugând şi aceea că unora ca acestora Dumnezeu le ia harul: „Căci ‎Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” [Pr 3, 34] . 8 ‎Deci Sila şi Agav, care au profeţit pe vremea noastră [FA 15, 32; 21, 10] , nu s-au ‎întins pe ei înşişi până la treapta apostolilor, nici n-au trecut peste măsurile lor, deşi sunt ‎iubiţi de Dumnezeu. 9 Au profeţit şi femei: în vechime Mariam,‎ sora lui Moise şi a lui Aaron [Iş 15, 20] , iar după ea Debora [Jd 4, 4] , după aceasta ‎Hulda [4 Rg 22, 14]  şi Iudit [Idt 8] , prima sub Iosia, a doua sub Darius; au profeţit şi ‎Maica Domnului şi Elisabeta, ruda ei, şi Ana [Lc 1, 2] , în timpul nostru fiicele lui ‎Filip [FA 21,9] , dar ele nu s-au ridicat împotriva bărbaţilor lor, ci şi-au păzit ‎măsurile. 10 Prin urmare, dacă între voi cineva, sau femeie sau bărbat, ar dobândi un asemenea har, să se smerească,‎ ca Dumnezeu să binevoiască în el, căci El spune: „Peste cine voi privi dacă nu peste cel smerit şi liniştit şi care tremură la cuvintele Mele?” [Is 66, 2] ,‎

[384]  CANONUL ORTODOXIEI I

Din păcate, după cum am văzut în tot acest studiu, Părintele Arsenie Boca nu a căutat smerenia, ci, dimpotrivă, s-a pus întotdeauna mai sus decât cei rânduiți de Sfânta Biserică să fie mai mari peste el. Aceasta este proba care face deosebirea între un adevărat Sfânt șiu unul mincinos, între un adevărat prooroc și unul mincinos, între un adevărat preot și unul minicinos, între un adevărat Ortodox și unul mincinos: smerenia, a te socoti mai rău, mai neputincios și mai mic decât toți.

Slujbă specială de făcut

Tot din perioada aceea, a lucrării Părintelui Arsenie la ‎Sâmbăta de Sus, din ceea ce Rudi le povestea copiilor săi, ‎doamna Marioara ne istoriseşte:‎

‎„într-o duminică a zis Părintele Arsenie:‎

-‎        Mă, Rudi, bine că ai venit. Că azi avem o slujbă ‎specială de făcut.‎

-‎        Părinte, ce slujbă specială, că azi nu e sărbătoare, nu e ‎nimic?!‎

-‎        Da, mă, Rudi, azi trebuie să fac o slujbă specială, că îl ‎scot pe mitropolitul Nicolae Bălan din iad, că îi ajung ‎25 de ani, cât o stat acolo. Că l-o dezbrăcat de hainele ‎preoţeşti pe Părintele Iosif Trifa, de la Sibiu, cel cu Oastea ‎Domnului, chiar înainte de a-l duce la mormânt.‎

Şi a făcut slujba, atunci…”‎

[385]  Romeo Petraşciuc, Lăsaţi-vă în grija Lui Dumnezeu, Editura Agnos, Sibiu, 2014, pp. 68-69.

Dar nu numai față de mitropolitul său avea această gândire, ci față de mulți din ierarhia bisericească:

Pe Părintele Arsenie n-au putut să-l ‎înfrângă nici plăcerile tinereţii, nici bogăţia ‎şi banii lumii acesteia şi nici slava cea ‎deşartă a funcţiilor bisericeşti şi lumeşti.‎

Mi-a spus odată, când eram numai eu cu ‎el, că a venit unul mare cu propunerea de ‎a-l pune chiar mitropolit al Bisericii. Asta, ‎pentru că, desigur, „voiau să joace după ‎cum îi cântau ei”. Aşa L-a ispitit şi pe Iisus, ‎în Carantania, când postea, zi- cându-I ‎satana: „Toate Ţi Ie voi da Ţie, dacă Te vei ‎închina mie”

[dar oare a fi mitropolit e totuna cu a te închina satanei, după Părintele Arsenie Boca și ucenicii sfinției sale? ‎– n.n.]

, cum scrie în Sfânta ‎Evanghelie. Astăzi, ispitele pentru plăceri, ‎pentru averi şi pentru funcţiile şi ‎conducerile deşarte ale lumii sunt din ce în ‎ce mai puternice şi mai viclene, şi cei ce ne ‎conduc, cum zice Hristos, „se cred a fi mari ‎binefăcători ai noştri”, cu toate că mulţi ‎sunt vicleni. Zicea Părintele Arsenie că, mai ‎la urmă, aşa se vor strica oamenii, că nu ‎vom avea ce alege din ei!‎

[ce dispreț față de oameni și față de ierarhi! Dacă va fi canonizat ca Sfânt nu vor face și adepții sfinției sale la fel? ‎– n.n.]

[386] Pr. Petru Vamvulescu, Părintele Arsenie Boca MĂRTURIA MEA, s.Ed., Arad, 2012, pp. 15-16.

Să vedem, așadar, cum se desfășoară minunile demonice și cum cele dumnezeiești:

Părintele Arsenie fusese hărţuit de organele comuniste, dar ‎greul pentru dânsul şi pentru toţi românii se accentua odată cu ‎înfiinţarea noului organ de represiune politică de tip sovietic, ‎numit securitate.‎

Vestea valului de arestări efectuate în mai 1948 se răspândi ‎repede în întreaga ţară, Părintele Arsenie ştiind deja despre ele, ‎încă înainte de abdicarea regelui, prin harul său de clarviziune. în ‎una din dimineţile din ultimele zile ale lunii mai,‎

46‎

Părintele se rugă toată noaptea, pregătindu-şi a doua zi ‎dimineaţa un mic pachet care conţinea numai obiecte de cult, ‎precum o icoană mică, o evanghelie şi câteva lumânări cu ‎chibrite alături, nepunând în micul bagaj nimic pentru corpul ‎său. Părintele ştia deja că securiştii erau în drum spre el, ‎ducându-se să se roage în altarul din pădure. Maşina securităţi ‎oprise lângă turnul clopotniţei, văzându-1 cum se ruga în altarul ‎de lemn, care era în apropiere. El nu s-a oprit din rugăciune ‎decât atunci când securiştii intrară deja în micul altar, ‎anunţându-1 să vină imediat cu ei. Părintele le-a spus să mai ‎aştepte puţin, că mai are ceva de făcut. Echipa de securişti era ‎intimidată, dar şi înfricoşată, pentru că auzise de puterile ‎speciale pe care acest mare călugăr le avea, aducând maşina de ‎teren chiar lângă altarul din pădure.‎

Un călugăr adusese în grabă micul bagaj al Părintelui Ar- ‎senie în timp ce şoferul securist, urcat la volan, roti cheia de ‎contact pentru a porni motorul maşinii. Spre stupoarea tu- ţuror, ‎motorul se rotea, fără însă şă pornească. Şoferul avea faţa ‎transpirată, în timp ce ceilalţi doi se schimbară la faţă, intrând în ‎panică. Părintele le vorbi calm, spunându-le că va merge cu ei ‎fără probleme, dacă îl vor lăsa câteva minute să- şi termine o ‎treabă. îngrijoraţi, securiştii îi făcură semn să se ducă, în timp ce ‎şoferul, ajutat de ceilalţi doi, încercară din nou să pornească ‎motorul. La un moment dat şi-au dat seama că vor rămâne fără ‎curent la baterie, renunţând resemnaţi să mai încerce. Părintele ‎apăru peste puţin timp, aşa cum spusese, urcându-se de bună ‎voie în maşina al cărui motor refuza să funcţioneze. Părintele le ‎făcu semn să pornească, la care cei trei se uitară neliniştiţi, ‎pentru că ştiau că aceasta nu mai funcţionează. Părintele îi făcu ‎semn şoferului să învârtă cheia, iar când acesta, neîncrezător, o ‎roti uşor la dreapta, motorul începu să duduie, în timp ce ‎securiştii intrară în panică. Părintele Arsenie le spuse mustrător ‎că nu ar fi avut nici

47‎

o problemă dacă l-ar fi lăsat de la început să facă ce trebuia. în ‎clipele următoare maşina securităţii se îndreptă spre cetatea ‎Făgăraşului, aflată în mijlocul oraşului cu acelaşi nume.‎

Singurul drum pe care maşina securităţii putea merge spre ‎Făgăraş trecea prin satele Sâmbăta de Sus şi prin cea de Jos, ai ‎căror locuitori veneau în timpul liber la mănăstire pentru a-1 ‎vedea pe Părintele Arsenie şi a-i asculta predicile.‎

Astăzi este greu de imaginat, în ritmul alert şi plin de con- ‎vulsiuni sociale şi în special politice, ce reprezenta pentru miile ‎de oameni din preajma Mănăstirii Sâmbăta acel sfânt în viată. ‎Părintele îsi întâmpina cu afecţiune credincioşii ve- niţi din toate ‎părţile ţării, spunându-i fiecăruia pe numele lui mic şi dându-i ‎răspunsurile duhovniceşti la frământările ce le avea în minte şi în ‎suflet. Unii dintre ei se ruşinau cumplit când, din ceea ce le ‎spunea Părintele în acele momente, reieşea că le cunoştea toate ‎păcatele, pe care nu le mărturisiseră nici la spovedanie. Acei ‎săteni aveau mult bun simţ şi acea trăire emotivă specială numită ‎ruşine, care acum este pe cale de dispariţie. De frică de a nu-1 ‎întâlni pe Părintele când aveau ceva ruşinos pe conştiinţă, se ‎străduiau să-şi spele păcatul, purtându-se ulterior cât mai corect ‎posibil, chiar atunci când nu-i vedea nimeni. Doar simpla ‎prezenţă a Părintelui într-o anumită zonă aducea după sine o ‎reală purificare sufletească a populaţiei din jur.‎

Maşina securităţii încă nu ajunsese pe drumul naţional ‎Sibiu-Făgăraş, când sute de oameni apăruseră pe marginea ‎şoselei, să-l vadă pe Părintele lor cum era dus de securitate. Cei ‎trei securişti din maşină intrară în panică, văzând cum numărul ‎sătenilor creşte şi cât de repede se transmisese ştirea arestării ‎Părintelui. La un moment dat securiştii observară cu groază, cum ‎la câteva sute de metri în faţa lor, şoseaua era blocată de o ‎mulţime de ţărani, a căror atitudine nu avea nimic paşnic.‎

48‎

Părintele, văzând panica de pe figurile securiştilor, le-a spus ‎să nu le fie frică, pentru că el îi va linişti pe localnici. Maşina ‎securităţii fu obligată să se oprească la câţiva metri de acel ‎blocaj. Securiştii îi făcură loc Părintelui să coboare din maşină ‎întrebându-i pe acei credincioşi, ce este cu ei acolo. Masa de ‎oameni răspunse simultan prin zeci de voci; că au vrut să-l vadă. ‎Părintele le spuse calm să stea linştiţi, având copii de crescut şi ‎multe alte probleme, nefiind nevoie să fie apărat de ei, avându-1 ‎apărător pe Dumnezeu. în final el le spuse: „Duceţi-vă la casele ‎voastre, unde aveţi o mulţime de lucruri de făcut şi rugaţi-vă lui ‎Dumnezeu, care are grijă de toti”.‎

Masa aceea de oameni se repezi să-i sărute mâna, în timp ‎ce Părintele se depărta câţiva metri, binecuvântându-i în grup, ‎apoi se urcă în maşină, în timp ce oamenii se dădură la o parte, ‎făcând loc maşinii să treacă. Părintele spuse securiştilor să ‎ocolească şoseaua principală, pe care s-ar putea aduna mulţi ‎oameni si să folosească drumurile laterale din- spre munte. în ‎cele din urmă maşina securităţii intră în Făgăraş, oprind la ‎sediul înfiinţat de curând. Părintele fu dus într- un birou, ‎oferindu-i-se un scaun. Şefii securităţii erau deja în temă cu cele ‎întâmplate pe drum, cât şi în legătura cu felul în care părintele ‎Arsenie liniştise grupul de ţărani. Peste câtva timp veni să-l vadă ‎proaspătul şef al securităţii din Făgăraş, care-1 salută, ‎aşezându-se pe scaunul din faţa lui. Acesta îi spuse că el ‎acţionase din ordin superior, însă are convingerea că Părintele ‎nu va fi reţinut mult timp, nefiind găsite culpe care să justifice o ‎condamnare, totul depinzând, în final, de şefii lui de la Braşov.‎

După aproximativ o oră, veni unul din securiştii care-1 ‎arestaseră, comunicându-i ordinul de a fi reţinut într-o celulă din ‎cadrul cetăţii Făgăraş. Spre mirarea Părintelui, el văzu că una ‎dintre aripile cetăţii era deja păzită de ostaşi înarmaţi, urcaţi

49‎

în turele nou construite, iar întreaga zonă a cetăţii era ‎înconjurată cu sârmă ghimpată şi cu santinele la poarta ‎principală de intrare. El fu luat în primire de către ofiţerul de ‎serviciu, însoţit de un proaspăt gardian de puşcărie, care mergea ‎în faţă, spre celula în care noul arestat trebuia încarcerat. Uşa ‎celulei era deschisă, ieşind în evidenţă pereţii de piatră roasă de ‎vremuri. în acea celulă, ce semăna cu cele descrise din evul ‎mediu, totul era dominat de pietrele din jur, cate alcătuiau nu ‎numai zidurile, ci şi tavanul. Lipit de peretele stâng al celulei se ‎afla un pat metalic, din cele folosite în cazărmi, care în loc de ‎saltea avea o rogojină şi un fel de pătură făcută din ştraifuri de ‎stofă groasă, împletită, care pe vremuri erau puse pe podelele ‎dormitoarelor soldaţilor. Rogojina, destul de veche, era aşezată ‎pe benzi metalice parţial ruginite, prinse de tăbliile de capăt, ‎prin care curenţii reci treceau ca printr-o sită. într-un colţ al ‎celulei era o cană mare din tablă, parţial ruginită, în care era apă ‎de băut, fără a se putea şti de cât timp era acolo. în loc de geam ‎era o deschizătură piramidală, al cărei vârf retezat dădea în afara ‎zidului, în partea de sus a celulei, prin care pătrundeau cu greu ‎câteva fascicole mici de lumină. Singurul mobilier era constituit ‎dintr-o masă mică, făcută din bucăţi de scânduri negeluite.‎

Lespezile vechi ale zidurilor aminteau de surghiunul familiei ‎lui Mihai Viteazul, respectiv soţia şi copiii săi, după odioasa ‎asasinare a voievodului. Uşa metalică avea o vizieră, un fel de ‎ochi de supraveghere, cât şi o uşiţă prin care se putea introduce ‎gamela cu zeamă caldă, fără nici un gust, la suprafaţa căreia ‎luceau câteva urme de grăsime. Deasupra uşii metalice, aproape ‎de tavanul ce depăşea doi metri înălţime, clipocea lumina unui ‎bec de putere mică, suficientă pentru supravegherea din când în ‎când a deţinutului. Când paşii de pe culoarul lung al aripii cetăţii ‎transformate în puşcărie dispărură, Părintele Arsenie căzu în ‎genunchi şi totul în sufletul

50‎

său se lumină, trăind clipele binecuvântate de Dumnezeu, ale ‎ieşirii din timp şi din spaţiu. Primul gând fu de a-L ruga pe ‎Domnul Sfânt să-i perpetueze acea trăire, prin desprindrea ‎sufletului său de tot ce era lumesc. Sufletul lui se resemnă atunci ‎când înţelese că Dumnezeu îi hărăzise încă mulţi ani de luptă ‎împotriva răului, atât al celui din sufletele oamenilor, cât şi a ‎celui diavolesc impus milioanelor de români de către comunişti, ‎batjocoritorii obrazului însângerat al lui Ii- sus. Atunci şi-a dat ‎seama sufletul lui greu încercat, că mai este mult până se va ‎putea afla în nesfârşita linişte, a marii spiritualităţi.‎

Părintele aşeză măsuţa de lemn pe zidul dinspre răsărit, ‎transformând-o într-un mic altar, pe care puse tot ce avea în ‎mica boccea luată din chilia lui de la Mănăstirea Brânco- veanu. ‎El aprinse o lumânare pe un sfeşnic deiemn, cu un chibrit din ‎singura cutie luată cu el în boccea. Alături puse crucea sfinţită, ‎cât şi Sfânta Evanghelie. Aşezat în genunchi pe lespedea rece, ‎Părintele trecu treptat în lumea marei spiritualităţi divine, ‎mulţumindu-i Domnului Atotputernic, pentru revărsarea harului ‎Său peste omeneasca sa existenţă.‎

După un timp veni în inspecţie ofiţerul de serviciu, însoţit de ‎‎¡gardianul de pe secţia respectivă, ridicând capacul vizetei de la ‎celula Părintelui Arsenie şi văzându-1 cum se ruga. Când ‎deschiseră uşa celulei, imediat după vizionarea prin vizetă, ‎văzură cu stupoare şi groază, că aceasta era complet goală. Cu ‎cât priveau mai mult celula goală, cu atât întreaga lor fiinţă se ‎tulbura. Gardianul, care provenea din mediul ţărănesc din zonă, ‎avea binele şi mila înăscute în fiinţa sa. El fusese tulburat că ‎trebuia să ţie închis un preot, care era ca un sfânt, care se ruga ‎tot timpul în genunchi Domnului Atotputernic. Ochii celor doi ‎se măreau în orbite, în timp ce sângele adunat în capul lor le ‎transforma figura într-un cuptor în flăcări, aproape de a ţâşni ‎prin piele. Atât ofiţerul cât şi gardianul îşi

51‎

scuturau întregul corp, să se poată trezi din cel mai mare coşmar ‎trăit de ei vreodată. Cu cât se uitau mai atent în celulă, cu atât ‎aceasta apărea complet goală. Deja prin minţile celor doi se ‎depănau scenariile cele mai sumbre, de arestare şi de anchetă ‎prin tortură, pentru dezvăluirea întregii operaţii de facilitare a ‎evadării unui deţinut, aflat în timpul anchetei. Nevenindu-le să ‎creadă acea realitate, amândoi se proptiră în uşă pentru a o ‎închide cu cheia, după care, plini de emoţie, cu mâinile ‎tremurând, au dat la o parte capacul vizetei, uitân- du-se fiecare ‎pe rând, din ce în ce mai derutaţi, având fiecare din ei senzaţia ‎că şi-au pierdut minţile. Revenindu-şi treptat din acel şoc ‎groaznic, au început să se uite pe rând, prin vizetă, nevenindu-le ‎să creadă că deţinutul lor, părintele Arsenic Boca, stătea ‎nemişcat în genunchi, lipit de măsuţa pe care era aprinsă ‎lumânarea şi având alături Sfânta Evanghelie. Starea lor psihică ‎se înrăutăţea, pe măsură ce inchideau şi deschideau succesiv uşa ‎celulei, în care Părintele Arsenie era sau nu era înăuntru în carne ‎şi oase. Ofiţerul cu faţa congestionată, dându-şi seama că se află ‎în pragul demenţei, ordonă gardianului să vie cu el, ‎îndreptându-se ca hipnotizat spre biroul comandantului său, aflat ‎în apropierea porţii de intrare în cetate. între timp, un alt ‎securist, alarmat de turbulenţa creată în legătură cu celula ‎părintelui Arsenie, dădu telefon comandantului securităţii din ‎Făgăraş, să vie de urgenţă acolo.‎

întreaga formaţie de securişti se îndreptă spre celula în care ‎era încarcerat Părintele, fiind siguri că atât ofiţerul de serviciu ‎cât şi gardianul delirează din motive pe care erau siguri că le vor ‎afla imediat. în drumul spre celulă, securistul şef îl apostrofă pe ‎ofiţerul de serviciu, acuzându-1 de incompetenţă şi de labilitate ‎psihică, cât şi de faptul că este sub in- flenţa unui misticism ‎retrograd. Ajuns în faţa celulei cu probleme, şeful securităţii se ‎apropie de uşă şi, dând la o parte clapeta vizetei, îl văzu pe ‎Părintele Arsenie. Cu faţa radiind

52‎

de victorie, el se adresă dispreţuitor atât gardianului cât şi, în ‎special, ofiţerului de serviciu, anunţându-i că -viitorul lor va fi ‎mai mult decât sumbru, ei fiind implicaţi într-o acţiune de ‎derutare şi de inducere în eroare a comandamentului securităţii, ‎urmând să se stabilească în slujba cărui serviciu străin se află. ‎Venirea zgomotoasă şi plină de orgoliu a conducerii securităţii ‎dădu loc la un spectacol unic. întreaga superioritate şi siguranţă ‎de sine a proaspătului comandant de securitate, se dezumflă ca ‎balonul înţepat de ceva ascuţit, când ofiţerul de serviciu, cu faţa ‎crispată de iritare, smulse cheia celulei din mâna gadianului, ‎deschizând brusc uşa. în faţa tuturor apă- ru celula goală, aşa ‎cum raportase ofiţerul de serviciu, care- i strigă ieşit din fire, să-i ‎spuie cărui serviciu străin aparţine acel comandant. ‎Comandantul zonei de securitate Braşov, având gradul de ‎colonel, se deplasă a doua zi la Făgăraş, unde se declanşase un ‎mare scandal în mijlocul cadrelor de acolo. Cazul respectiv ‎ajunsese şi la organele superioare de partid care coordonau ‎întreaga zonă. Ei veniră special să vadă „ce elucubraţii pot ‎scoate nişte cadre de partid, insuficient pregătite şi influenţate de ‎curente mistice retrograde”. O comisie compusă din medicul şef ‎al municipiului Braşov, şeful regionalei de partid, cât şi a celei ‎de securitate, fu întrunită în plen pentru a rezolva manifestările ‎retrograde recente. Cercetările întreprinse de aceştia au decurs la ‎fel ca cele anterioare, văzându-1 pe părintele Arsenie prin ‎vizetă, dar care dispărea

atunci când se descuia usa celulei.‎

De comun acord, într-un context de păstrare totală a ‎secretului, s-a ajuns la o hotărâre unică, de punere în libertate ‎acălugănflui preot Arsenie Boca. Această decizie era singura ‎care putea rezolva acel inexplicabil eveniment. Când a doua zi, ‎o întreagă comisie s-a dus să pună în aplicare hotărârea de ‎punere în libertate a Părinelui Arsenie, aceasta constată că uşa ‎celulei respective era descuiată. Părintele Arsenie Boca

53‎

s-a întors în aceeaşi zi la Mănăstirea Sâmbăta, spre reala fericire ‎a miilor de ţărani din toată Ţara Făgăraşului şi a altor mii de ‎credincioşi din întreaga ţară.‎

Această victorie a părintelui a creat însă premizele hotărârii ‎de distrugere a acestuia, prin toate eforturile şi metodele ‎posibile, el devenind duşmanul numărul unu al regimului ‎comunist din România, reuşind temporar să înfrângă prin înaltă ‎spiritualitate mitul invincibilităţii concepţiei materialiste.‎

Am reuşit să aflu despre o serie de atentate la fiinţa sa, despre ‎care ştiu doar câţiva oameni. Unul din aceste atentate s-a ‎petrecut la Mănăstlea Cernica, unde Părintele Arsenie a fost ‎otrăvit şi a rezistat acelei tentative. L-au aruncat în lacul ‎Cernica, în condiţii în care moartea sa era considerată o ‎certitudine. Revenit la locul lui cel drag, acolo unde fiinţa lui se ‎înfrăţise cu natura, reuşi să-l aibă în permanenţă pe Dumnezeu în ‎sufletul său. Având alături harul Lui, el văzu cu ochii sufletului ‎linţoliul morţii care încearcă să-i înfăşoare întreaga lui fiinţă.‎

Părintele Arsenie nu numai că nu era speriat de moarte, dar ‎ştia că această trecere spre împărăţia Cerurilor se va face numai ‎atunci când Dumnezeu atotputernic va hotărî. în noile condiţii ‎create, de a fi vânat ca sălbăticiunile care cad sub glonţul ‎vânătorului, Părintele Arsenie îmbrăcă haina morţii faţă de ‎lumea în mijlocul căreia se născuse, depăşind cu sufletul ‎vicisitudinele vieţii de muritor. întreaga lui viaţă aparţinea lui ‎Dumnezeu.‎

O tristeţe generală se abătuse asupra ţării, în care arestările şi ‎starea permanentă de tensiune se accentuau, determinând pe ‎bieţii ţărani, fiii sufleteşti ai Părintelui Arsenie, să cadă în ‎genuchi în faţa icoanelor şi să spună cu voce tare că „ a venit ‎apocalipsa”.‎

Mitropolitul Bălan îl iubea pe Părintele Arsenie, preţu- ‎indu-1 la reala lui valoare, dar presiunile împotriva acestuia‎

54‎

creşteau odată cu treceea timpului.‎

Ne gândim că dacă ÎPS Nicolae Bălan ar fi avut lucrarea Sfântului Ierarh Leon al Cataniei, ar fi izbăvit pe contemporani de o mare înșelare și l-ar fi ajutat pe Părintele Arsenie Boca să se poată mântui, fiindcă citim în Viețile Sfinților, pe 20.02, minuni diavolești aproape identice cu ale sfinției sale, dar mai puternice, cu cele ale generatorului mișcării hipnotice de la Prislop:

Se afla acolo un vrăjitor, în ostrovul Siciliei, care făcea cu ajutorul diavolului semne şi minuni şi se numea Eleodor, care a întrecut pe Iani, pe Iamvri şi pe Simon, fiindcă avea într-însul toată lucrarea diavolească. Acesta era fiu al unei creştine de neam, cu numele Varvara şi se socotea a fi creştin; însă era de copil semeţ şi mîndru şi poftea să fie eparh al cetăţii, ca să facă fără de ruşine voile sale cele rele. Dar nu era voia lui Dumnezeu să ia o vrednicie ca aceasta preaînaltă, el care era nevrednic.

Deci, a luat altă îndrăzneală întru tot necuratul, adică a aflat un iudeu vestit în vrăji şi în farmece, cu care s-a împrietenit şi l-a rugat să-i ajute să ia vrednicia cea dorită. Iar acela i-a dat o scrisoare, zicînd astfel: „Du-te în miezul nopţii la mormintele boierilor şi te suie deasupra unui stîlp şi acolo va veni un om înfricoşat la vedere, dar să nu te temi. Şi dacă îţi va zice să te cobori, să nu-l asculţi pînă nu-ţi va făgădui să-ţi facă toate voile tale”. Atunci, urîtul Eleodor s-a dus în locul acela, bucurîndu-se şi aruncînd în văzduh hîrtia, a văzut pe diavol călare pe un cerc şi i-a zis: „Ce-ţi trebuie de la mine?” Iar el a răspuns: „Voiesc să-mi faci tot ce doresc”. Iar el a răspuns: „Dacă primeşti să te lepezi de Hristos, orice-mi vei cere îţi voi face degrab!”

Atunci ticălosul s-a lepădat de Hristos şi s-a rînduit împreună cu satana, care i-a dat pe diavolul cel mai puternic în răutate şi prea viclean, ce se numea Gaspar, căruia i-a poruncit să stea lîngă dînsul şi să i se supună totdeauna ca să săvîrşească şi să împlinească toate poruncile lui. Acestea poruncind, boierul întunericului s-a făcut nevăzut ca un potrivnic al lui Dumnezeu. Iar înşelătorul şi lepădatul de Dumnezeu, Eleodor, a rămas bucurîndu-se, necunoscînd ticălosul pierderea sufletului şi a trupului său. Că n-a muncit numai sufletul lui veşnic, ci prin dreapta judecată a lui Dumnezeu şi de viaţa aceasta s-a lipsit, făcîndu-se mistuire focului, ca un moştenitor al muncii celei veşnice, după cum vom istorisi mai jos. Că acest om lepădat de Hristos, nepunînd în mintea sa nebiruirea dumnezeieştii puteri, s-a apucat să facă rău celor dreptcredincioşi, el, păgînul şi necuratul, măiestrind în fiecare zi împotriva lor, încît pe toţi i-a tulburat cu năluciri şi cu farmece, blestematul. Şi nu numai în mitropolia Catanei, ci şi prin alte părţi, cetăţi şi oraşe ale Siciliei umblînd, tulbura cu vrăjile sale pe toţi. Deci, ascultaţi puţine din multele lui vrăji, ca să înţelegeţi facerile lui de rău.

Aflîndu-se într-o zi în tîrgul cetăţii, treceau nişte femei care mergeau la trebuinţa lor şi el, prea îndrăzneţul, a făcut cu vrăjile sale să curgă rîu prin mijlocul tîrgului; iar femeile, ca să nu se ude, îşi ridicau hainele în sus cît puteau, iar oamenii rîdeau. Şi nu numai aceasta, ci şi pietrele şi lemnele le prefăcea în aur. Iar dacă l-ar fi cumpărat cineva, se făceau iarăşi în piatră sau lemn, spre paguba cumpărătorului. Şi nu numai aceasta săvîrşea maestrul Eleodor; ci pe fiicele boierilor celor vestiţi şi slăviţi le fermeca şi le îndemna spre satanicească îndrăgostire şi se lăsau pe ferestre, ca să se întîlnească cu cei îndrăgostiţi de dînsele. De aceea, cetăţenii s-au dus şi l-au pîrît la eparh, ca să-l pedepsească precum se cuvenea. Iar el a trimis oameni să i-l aducă şi, ducîndu-se în casa lui şi în tot locul, dar căutîndu-l nu-l găsiră. Pentru aceea, fiind silit, eparhul Luchie a scris către Constantin, nepotul lui Ieraclie, care era pe atunci stăpînitor al grecilor, povestind în scrisoare toate răutăţile şi măiestriile lui Eleodor, cum am spus mai sus şi cum au făcut mulţi creştini de au crezut în idoli şi înfricoşa toată cetatea că o va arde cu focul Etnei, prin vrăjile sale.

Împăratul a trimis un bărbat vrednic din suita sa, cu numele Iraclid, pe care-l avusese protoconsul, şi i-a poruncit să meargă în Sicilia, ca să-l aducă legat pe Eleodor cel vrednic de moarte. Deci, ducîndu-se Iraclid, cînd a ajuns la ostrov, s-a aflat acolo la mal şi Eleodor şi i-a urat, zicînd: „Eu sînt acela pe care-l căutaţi, iată vin de voie, după porunca împărătească. Deci nu mă legaţi ca pe un osîndit; că dacă n-aş fi voit să viu, aş fi fugit şi nu m-aţi fi aflat”. Acestea auzindu-le, Iraclid s-a minunat şi vrăjitorul i-a spus: „Nu vă îngrijiţi de lucruri care sînt de prisos, că eu vă duc pe voi într-o zi la Bizanţ”. Iar ei, auzind acestea, s-au spăimîntat, ştiind că au făcut 30 de zile pînă au ajuns în Sicilia. Şi după ce au cumpărat ceea ce au voit, i-au poruncit să intre în corabie şi să plece. Iar vrăjitorul i-a dus pe dînşii la o baie şi le-a zis să intre într-însa ca să se scalde, dar să nu-şi facă cruce şi nici să pomenească numele lui Hristos. Iar ei au intrat şi, îndată spălîndu-se, s-au aflat în baia cea împărătească a Constantinopolului şi s-au spăimîntat de o minune înfricoşată ca aceasta şi, ieşind din baie, şi-au găsit afară hainele lor.

Deci, mergînd în palatele cele împărăteşti, au povestit stăpîni-torului toate cele întîmplate, care s-a minunat de covîrşitoarea păgînătate a vrăjitorului. Nevorbind împăratul cu dînsul nicidecum, a poruncit să-i taie capul numaidecît, iar el a cerut să-i dea apă să bea şi, aducîndu-i-se un pahar cu apă, s-a făcut că-l bea şi intrînd în pahar s-a făcut nevăzut, zicînd: „Rămîi sănătos o! împărate, de data asta, că eu mă duc în cetatea Catanei şi acolo să mă cauţi”. Spăimîntîndu-se împăratul de aceasta, nu se dumirea şi nu ştia ce să facă. Însă a trimis iarăşi pe Iraclid la cetatea Catanei, ca să-l aducă legat ca pe un osîndit. Şi mergînd, l-a găsit iarăşi la malul mării şi i-a heretisit pe ei. Deci vrînd ei să-l lege, le-a zis să nu se ispitească fără folos. Şi le-a făgăduit că-i va duce iarăşi într-o zi la Bizanţ. Şi însemnînd marea cu un toiag de dafin, pe care îl ţinea în mîini, a făcut un caic şi le-a zis să intre într-însul fără de frică şi să-şi pună şi merindea lor; iar ei au intrat cu Iraclid mai pe urmă şi într-o zi au ajuns în Bizanţ, iar caicul acela, fiindcă era nălucire diavolească, s-a făcut nevăzut, însă ei s-au aflat pe pămînt cu toată sinodia lor şi se minunau.

Deci s-a auzit vestea în toată cetatea că iarăşi a venit Eleodor şi toţi alergau să-l vadă. Apoi, trecînd pe lîngă casa lui Iraclid, s-a plecat pe fereastră femeia lui Iraclid, cu numele Ethalia, să-i vadă. Şi, văzînd pe Eleodor, a scuipat asupra lor, zicînd: „Ia vedeţi, oameni buni, pentru ce fel de lucru s-a dus de două ori în Sicilia bărbatul meu şi s-a primejduit”. Însă Eleodor s-a mîniat şi a zis către dînsa: „Eu te voi face în toată cetatea de rîs”. Deci cu cuvîntul semeţul a făcut de a urmat şi lucrul; căci a pierit focul şi nu se afla nicăieri fără numai în trupul Ethaliei. Pentru aceea, oamenii neavînd foc cu care să se slujească, au scos-o cu sila în mijlocul cetăţii şi îşi lua foc fiecare de la trupul ei. Deci împăraţii au condamnat pe Eleodor să moară de foame. Iar el, a făcut să fie foamete şi lipsă mare pretutindeni, încît nu se mai aflau bucate de mîncare. De aceea împăratul a poruncit să-i taie capul în temniţă, unde era închis. Dar cum şi-a ridicat gealatul mîna ca să-i taie capul, s-au arătat două cercuri pe umerii lui care au sărit sus, la acoperiş şi l-au desfăcut iar pe acolo a fugit blestematul, zicînd: „Fii sănătos, împărate, şi te mîntuieşte; caută-mă pe mine iarăşi în Catana, ca şi mai înainte”. Deci s-a dus într-o clipă în Sicilia şi acolo făcea iarăşi semnele sale cele diavoleşti.

Într-una din zile făcîndu-se alergare de cai, Eleodor a găsit pe un nepot al fericitului Leon, care se numea Hrisis şi a zis către dînsul: „Pot să-ţi fac un cal aşa cum n-are nimeni mai bun”. Deci, cu cuvîntul s-a făcut şi lucrul prin nălucirea diavolului şi, încălecînd Hrisis pe cal, s-a făcut minunat în toată priveliştea şi toţi s-au spăimîntat; apoi, poruncind eparhul să-i aducă acel cal de mare preţ, calul s-a făcut nevăzut. Cuviosul Leon a povestit eparhului pricina; de aceea a închis în temniţă pe Eleodor ca pe un vrăjitor şi l-a condamnat la moarte. Scoţîndu-l gealaţii să-i taie capul, el le-a făgăduit trei litre de aur ca să-l elibereze şi, primind gealaţii, el a făcut prin nălucire o piatră ce se părea a fi de aur; şi aceia, luînd-o, l-au eliberat, zicînd către eparh că a fugit prin nălucire diavolească. Apoi, vrînd ei să împartă aurul, l-au găsit piatră ca mai înainte. Acestea şi altele făcea blestematul, pe care le lăsăm spre a nu lungi povestirea şi să nu întinăm auzurile voastre. Vom povesti numai ce fel de sfîrşit rău a avut el, precum i se cădea.

De multe ori îl sfătuia pe el preamilostivul păstor Leon, pentru bunătatea lui Hristos, şi-l ruga să înceteze faptele lui cele rele, ca să nu se muncească de trei ori ticălosul în focul cel veşnic, împreună cu diavolii, dar el n-a primit, ci făcea şi mai multe rele, socotind că sînt bîrfeli sfătuirile şi poruncile sfîntului. Adăugînd fărădelegi peste fărădelegi, a îndrăznit semeţul a intra şi în sfînta biserică, ca să ia în rîs preacuratele şi dumnezeieştile Taine. Căci într-o zi, cînd era un praznic mare şi sfîntul slujea Sfînta Liturghie, a intrat şi necuratul Eleodor, care juca cu picioarele fără de rînduială şi zicea bîrfeli şi hule spre rîs, încît se fălea că va face pe sfînt şi pe toţi ceilalţi să joace; dar n-a putut, căci dumnezeiasca putere a oprit relele lucrări ale diavolului.

Această obrăznicie a deşertului de minte îngreţoşînd pe slujitorul lui Dumnezeu Leon, a îngenuncheat şi s-a rugat lui Dumnezeu fierbinte să-i ajute ca să ruşineze măiestriile lui. După rugăciune a alergat afară din sfîntul altar, după ce s-a împărtăşit cu Sfinţele Taine, mai înainte de a se dezbrăca de sfintele veşminte şi a legat tare de grumaji, cu omoforul său, pe Eleodor, zicînd: „Domnul Dumnezeu, cel ce a gonit din cer pe tatăl tău, diavolul, să te certe ca să nu mai poţi lucra vrăjile tale, spre amăgirea şi pierzania multora”. Acestea zicînd, l-a tras pînă la locul celor osîndiţi, care se numea Ahilion, şi a poruncit mulţimii poporului să adune lemne multe şi să facă foc mare şi după ce mai înainte l-a silit a mărturisi toate faptele lui rele, l-a tras şi au intrat împreună în foc; şi a stat acolo pururea pomenitul, pînă cînd a ars Eleodor desăvîrşit şi s-a făcut cenuşă pierzătoare. Deci, cu osîndă dreaptă, nedreptul s-a ars în foc, ca un moştenitor al iadului, şi s-a dus în focul cel veşnic.

Dar, marele arhiereu şi făcătorul de minuni Leon nu numai că a ieşit din văpaie nevătămat, spre spaima celor ce îl vedeau, dar nici de sfinţitele lui veşminte nu a îndrăznit să se atingă focul, nici să le ardă sau măcar un fir de păr din sfinţitul şi preacinstitul său cap. Tot aşa de demult s-a făcut în Babilon o minune înfricoşată ca aceasta, pe vremea lui Nabucodonosor, cu trei sfinţi tineri, pe care, văzînd-o, cei de faţă s-au spăimîntat şi slăveau cu mare glas pe Domnul, Care făcea nişte minuni ca acestea ca să preamărească pe robul său. Vestea aceasta străbătînd în toate părţile, împăratul Constantinopolului a trimis la sfînt scrisori, prin care îl ruga să vină la dînsul să-l vadă şi să-l binecuvînteze, iar el s-a dus, ca să nu se arate neascultător poruncii împărăteşti. Acolo însuşi împăratul l-a cinstit cu evlavie şi cu cucernicie, văzîndu-i faţa cea încuviinţată a petrecerii îngereşti, darul Sfîntului Duh, strălucirea şi lucrarea semnelor celor negrăite; căci a săvîrşit acolo în împărăteasca cetate multe minuni, iar mai ales a pus cărbuni aprinşi şi tămîie în haina sa şi i-a tămîiat spre slava şi marea cuviinţă a lui Dumnezeu. Pentru aceea, văzînd o minune ca aceasta, s-au spăimîntat toţi şi cînd el a voit să se întoarcă la scaunul său, toţi l-au petrecut cu mare cinste şi evlavie, precum se cădea.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s