(8) Părintele Arsenie Boca – nu numai învățături eretice ci și păgâne… (c) Despre carne

(8)     Părintele Arsenie Boca a avut, însă, nu numai învățături eretice ci și păgâne, tot din neînțelegerea tainei persoanei.

(c)     Despre carne.

Carnea este o otravă şi se mistuie tot cu ajutorul unei otrăvi care este fierea;

[319]  Pr. Ioan Gînscă, Parintele Arsenie Boca, mare indrumator de suflete din sec. XX – O sinteza a gandirii Parintelui Arsenie in 800 de capete, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 21

Vedem că gândirea că toată carnea ar fi toxică nu este Ortodoxă, deși Părintele Arsenie Boca luptă împotriva ei:

 ÎNFRÎNAREA

1004. -înfrînarea statornică este temelia moralei creștine, dar nu orice înfrînare, ci numai aceea închinată Domnului și împlinită cu înțelepciune după dreptatea legii lui Dumnezeu. Toată făptura este bună și vrednică de a fi folosită de om, dar nu toți oamenii sînt făcuți pentru lucrurile din lume. “Toate-mi sînt slobode dar nu toate-mi sînt de folos” de aceea creștinul “care se folosește de lumea aceasta trebuie să fie ca și cum s-ar folosi de ea, căci chipul lumii acesteia trece(I Cor.7, 31; I Tim. 4, 4; Tit. l, 15; Rom. 14, 14). Îndeosebi clericii ca și apostolii odinioară, trebuie să fie pildă de înfrînare (VI ec. i2, 13, 30; VII ec. 18) spre slava lui Dumnezeu, folosul aproapelui și mîntuirea lor înșiși (F. Ap. 20, 34-34; I Cor. 9, 12-27; Tit 1, 7; ‎‎2, 6; I Petru 1, 6-l3; A. 7, 5, 8).

1005. -Bătrînii și bolnavii care și-au ostenit trupul cu înfrînarea în tinerețe, pot să-și ușureze întreținerea cu alimentație mai bună, fiindcă înfrînarea recomandată de Biserică, nu omoară oamenii, ci păcate și acolo unde păcatul a slăbit și înfrînarea ne îndulcește, iar hrana bună se socotește ca o doctorie folosită în numele ‘Domnului (Rom. 14, 6-8). Cei scrupuloși și neînțelegători în iconomia înfrînării, trebuie să se supună sfaturilor duhovnicului. Cei hrăniți cu duhul slavei deșarte, care nu ascultă și astfel se istovesc spre a lor pagubă trupească și sufletească, trebuie să știe că singuri se sinucid și-și vor da seama înaintea Domnului, că n-au mers pe calea cea împărătească a sfintei Biserici, ca niște neascultători (Tit. 1,15-l6; Rom. 14, ‎‎14).

1006. -“Dacă vreun episcop, prezbiter, diacon sau orice alt cleric s-ar înfrîna de la căsătorie, de la carne și vin, nu pentru înfrînarea închinată Domnului, ci din scîrbă, uitînd că toate sînt bune foarte, că Dumnezeu a făcut pe bărbat și pe femeie și bîrfind ar huli făptura, ori să se îndrepteze ori să se caterisească și să se afurisească; tot așa și mireanul”.

-Apost. 51.

1007. -“Dacă vreun episcop, prezbiter sau diacon în zile de sărbătoare nu gustă din carne și din vin, din scîrbă iar nu din înfrînare, să se caterisească ca unul care are conștiința vătămată și dă multora prilej de sminteală”. -Apost. 53.

1008. -“Prezbiterii și diaconii care slujesc în cler și se înfrînează de la carne, sinodul a hotărit ca la agape ei să guste din ea și apoi în viața lor particulară să se înfrîneze. Iar de nu vor voi să guste nici din verdețurile gătite cu carnea și astfel, nu vor să se supună acestui canon, să înceteze din slujbă”. -Ancira 14.

1009. -“Dacă cineva prihănește nunta și defăima pe femeia care se culcă cu bărbatul ei, fiind credincioasă și evlavioasă și ar urî-o sau defăima-o ca și cum n-ar putea să se mîntuiască, să fie anatema”. -Gangra l.

1010. -“Dacă cineva ar osîndi pe cel ce cu evlavie și credință mănîncă carne, afară de sînge, de jertfe idolești și de sugrumat (F. Ap. 15, 29) ca și cum acesta n-ar avea nădejdea mîntuirii, să fie anatema”. -Gangra 2

1337. -“Dacă viclenii encratiți ne întreabă pe noi (ortodocșii) de ce nu mîncăm toate felurile de carne să li se răspundă: Noi ne îngrețoșăm și de prisosințele (gunoaiele) noastre. La noi și carnea are aceeași socotință ca și verdețurile, însă precum facem deosebire între diferitele plante după folosul lor lot așa facem deosebire și între felurile de carne. Plantă este și cucuta, carne este și cea de vultur, dar nimeni n-ar îndrăzni să mănînce mătrăgună fiind om întreg sau să mănînce came de cîine dacă nu l-ar forța împrejurările. Astfel, cel care ar mînca din nevoie și carne oprită (de cal, etc.) nu păcătuiește”.

-Sf.Vasile 86.

1338. -“Ascetul trebuie să știe cînd și cu ce mîncăii trebuie să-și hrănească tnipul ca dușman; cînd să-l mîngîie ca prieten, cînd să-l îngiijească ca bolnav, ca nu cumva prin nebăgare de seamă, cele ale dușmanului să le socotească ale prietenului, iar cele ale prietenului să le pună pe seama dușmanului, iar ale acestuia iarăși să le socotească ale bolnavului. Căci la vremea ispitei îl va război fiecare, după ce a dat sminteală fiecăruia”. Filoc. IV, p. 289, 57.

‎ ‎ ‎ ANIMALE NECURATE

41. – în concepția creștină, toată făptura este curată (Rom. 14, 14). însă nu orice făptură este bună de întrebuințat în toate felurile, după cum nici buruienile nu le putem mînca pe toate, tot așa și dintre animale, nu putem să le folosim carnea sau să recurgem la orice fel de serviciu al lor. în Vechiul Testament, se făcea o strictă deosebire între animale curate și necurate, din pricina idolatriei, a mentalității sociale și a năzuințelor morale (Lev. li; 20, 23-26; Deut. 14, l-25). în Noul Testament, această strictă deosebire s-a micșorat, ideal, aproape CU totul (Matei ‎‎15, 11; I Cor. Io, 25; I Tim. 4, 4-5; F. Ap. Io, l-30), însă, practic, moral, se face deosebire, întemeindu-se mai ales pe legea naturală a bunului simț. Se pare că în trupul omului și în firea Iui morală s-ar imprima ca și alcoolul, tutunul, etc, caracterele elementelor din care se hrănește, după cum și în minte și în suflet se imprimă ideile cărților pe care omul le citește. 1 s-a dat omului puterea de a se crea pe sine, din cele de Dumnezeu create. întrucât oprirea folosirii cărnurilor unor animale se întemeiază pe legile naturale, respectate și de Noul Testament (Rom. ‎‎14, l-21). nici canoanele n-au precizat mai mult în acest sens (Vezi: Carne, Mâncare).

42. -“Și cine va mânca corb sau cioară, cucuvea sau cuc, sau vultur, sau privighetoare, unii ca aceștia un an să se pocăiască și să facă câte 100 de metanii pe zi” -PEG, 30.

43. -“Cine va mînca lup, sau vulpe, sau veveriță, sau cline, sau pisică, sau arici, sau păliș, sau nevăstuică, sau alte cile sînt necurate: șarpe, broască țestoasă și altele ca acelea, sau cal sau măgar, din cele sălbatice sau din cele domestice, câte-s necurate, ce nu zice legea lui Dumnezeu, iar de nu va face aceasta din buna voie, ci va mînca de nevoie, să se pocăiască un an și să facă 15 metanii pe zi” -PGG.

[320]  Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, 31999.

b) Învățăturile eretice pictate sunt foarte multe, numai ele necesitând un studiu aparte.

Dacă ne ajută Dumnezeu, vor fi dezvăluite într-un capitol aparte. Aici vom arăta doar o pictură ascunsă, care arată că evoluția mentalității Părintelui Arsenie Boca s-a încheiat la fel cu a bătrânului de mai sus ce s-a încrezut în vedeniile care l-au dus, după mulți ani la a se tăia împrejur:

UN PROIECT VIZIONAR AL PĂRINTELUI ARSENIE

Printre multele desene rămase de la Părintele Arsenie şi păstrate la Aşezământulmonahal de la Sinaia, se află unul cu totul şi cu totul deosebit, inedit, vizionar şi de-a dreptul extraordinar. Pe o foiţă de calc de 22,5 x 14,5 cm este abia schiţat sus, în partea centrală, chipul Mântuitorului Hristos. Mai jos, o rază de lumină dumnezeiască coboară şi se deschide peste capetele înaureolate a doi sfinţi, despre care credem a fi, unul, sfântul Ioan Gură de aur, şezând pe un tron arhieresc la o masă de scris, cu condeiul în mâna sprijinită pe un tom deschis, având omofor cu două cruci pe piept, iar celălalt, sfântul apostol Pavel, asistându-l pe marele patriarh în vremea tâlcuirii epistolelor sale, conform descoperirii sfântului Proclu. Dinapoia sfinţilor se află o clădire uriaşă, care seamănă tot mai mult cu casa proiectată de Părintele Arsenie pentru stânca Prislopului, având patru sau cinci nivele, cu două turle patrulatere străjuite de cruce, construcţie pe a cărei latură din stânga este schiţată o bibliotecă cu opt rafturi pline de cărţi, pe care citim ‎‎„SCRIERILE SFINŢILOR PĂRINŢI”. Deasupra complexului clădirii se află cineva ‎‎îngenuncheat pe un semicerc, având braţele ridicate în rugăciune către cer, precum Moise pe munte, iar înapoia sa, se înalţă turle de biserici sauvârfuri de munţi. In faţa construcţiei, contemplăm în partea stângă imaginea bisericii Mănăstirii Cozia, în mijloc icoana bisericii Mănăstirii Voroneţ, iar înspre dreapta sus, biserica de lemn a lui Horea – splendide imagini şi simboluri care alcătuiesc icoana unităţii neamului românesc din cele trei provincii istorice. Deasupra se întrevăd culmi carpatine de dealuri şi munţi, cu crucea de pe Caraiman în vârf, cu o ceată de sfinţi dincolo de zare şi cu un colţ de cetate cu creneluri, din care se înalţă ameninţător un minaret cu semilună. In latura din dreapta observăm ‎‎mucenicia, prin tăierea capului, a doi creştini, unul prin sabia romană, celălalt prin iatagan – probabil martiriul sfinţilor brâncoveni. Unul din sfinţi este îngenuncheat, având mâinile legate la spate, deasupra unei mulţimi de creştini călăuzită spre cer de sfântul apostol Andrei, apostolul tuturor românilor, sprijinit de crucea care-i poartă numele. în faţa bisericii Mănăstirii Cozia se află şezând un monah iconar ce lucrează la o icoană, iar în colţul din dreapta jos întâlnim o altă mulţime de creştini, care privesc înspre un cuvios părinte ce le iese întru întâmpinare, ţinând în mâini un sfânt potir euharistie, din foişorul de ‎‎lemn al unui altar de vară – imagine posibilă a lucrării Părintelui de la Mănăstirea Sâmbăta. In marginea din dreapta vedem un împărat creştin călare pe un cal, care seamănă cu sfântul Ştefan cel Mare al Moldovei, privind spre profilul unui cardinal sau franciscan, din colţul din dreapta jos, sau al papei care l-a numit ‎‎„atletul lui Hristos.” Vizavi de clădirea şi biblioteca sfinţilor Părinţi observăm ‎‎„zidul plângerii”, în faţa căruia cinci credincioşi se roagă cu capetele aplecate. Deasupra zidului se înalţă o monumentală biserică ortodoxă în stil rusesc, cu trei turle şi cu două cruci cu trei braţe, în zarea cărora este schiţat profilul unui sfânt,poate al sfântului Serafim de Sarov. In spatele zidului plângerii vedem sediul Naţiunilor Unite cu celebrul monument inspirat din cuvintele irenice şi eshatologice de la Isaia 2,4: „Să prefacem săbiile în fiare de plug”. In stânga zidului plângerii îl vedem pe Michelangelo sculptând Pieta, iar puţin mai sus pe Leonardo Da Vinci pictând Cina cea de Taină, iar deasupra, binecuvintează „urbi et orbi”, un personaj care seamănă a fi un pontif roman, din faţa profilului catedralei Notre-Dame din Paris. In colţul din stânga sus se află un chip feminin modem şi indefinibil, probabil imaginea Babilonului din Apocalipsă.

Acest desen al Părintelui Arsenie sub formă de triptic, demn de a fi pictat în viitoarea Catedrală Patriarhală a Mântuirii Neamului – adevărată sinteză grafică a teologiei istoriei – care pare a înmănunchea întâlnirea, în viitorul eshatologic, a Ortodoxiei cu Catolicismul sau a Răsăritului cu Apusul întru întâmpinarea Celui ce vine pe nori, nu este exclus să fi fost o alternativă sau o variantă la compoziţia mesajului ecumenic şi testamentar al Părintelui, de sub crucea Mântuitomlui Hristos din scena „Biserica şi lumea” de la biserica din Drăgănescu, unde, în cele din urmă, sfinţia Sa a pictat Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol şi biserica Sfântul Petru din Roma, învăluite amândouă în lumina Aceluiaşi Duh Sfânt şi Soare al dreptăţii.

[321]  †PS Daniil Stoenescu, episcop locţiitor al Daciei Felix, Părintele Arsenie: omul îmbrăcat în haină de in şi îngerul cu cădelniţa de aur, E. Charisma, Deva, 22009, pp. 90-91.

Deci, iată concluzia proiectului Părintelui Arsenie insuflat de viziunile sale fără discernământ:

Sfinți și eretici, Sfântul Apostol Andrei și papa de la Roma, Români și Romano-Catolici, evrei, mahomedani și creștini, în jurul potirului euharistic, lângă zidul plângerii și sediul Națiunilor Unite, ca într-o apoteoză a noii ordini mondiale. Dar ce este mai grav: aduce asupra acestora, ca un acoperământ „Scrierile Sfinților Părinți, ca și cum la aceasta ne-ar îndemna chiar ei. Acest tablou testamentar al Părintelui Arsenie Boca, concluzia învățăturilor sfinției sale, este parcă o icoană ce caracterizează foarte sugestiv modul de a se exprima al lui: citează din Sfinții Părinți, combate la arătare cu numele pe eretici și pe păgâni, sădind în noi încrederea că este un mare apărător al dreptei credințe, dar când vrea să ne învețe Ortodoxia ne predă tocmai învățăturile lor rătăcite ca fiind bune, ducându-ne, prin derută, spre o mai mare rătăcire. Oare așa ne învață pe noi Sfânta Biserică Ortodoxă?

Iată ce ne învață Ea:

††

ISPITA CREŞTINILOR CU ADEVĂRAT ORTODOCŞI

(Din veacul de acum)

În Pateric scrie că sfinţii Părinţi ai Schitului au profeţit despre neamul cel de pe urmă. A întrebat unul: Ce lucrăm noi? Şi răspunzând unul dintre dânşii, Marele Avă Ishiron a zis: noi am lucrat poruncile lui Dumnezeu. Şi iarăşi întrebând a zis: cei de după noi ce vor face oare? Şi a zis: vor face numai pe jumătate din cât am lucrat noi. Dar cei de după dânşii ce vor face? Şi a zis: neamul acela nu va putea face nimic; ci le va veni ispiă şi cei care se vor afla încercaţi în vremea aceea vor fi mai mari decât noi şi decât părinţii noştri.

Ce ispită înfricoşatoare va fi oare, să se arate lămuriţi cu toate că nu vor avea nici o lucrare şi vor fi mai mari decât pustnicii cei mai minunaţi?

Ispita neamului celui de pe urmă a şi sosit, mai grozav acum, cu apropierea venirii lui Antihrist încât ameninţă să-i piardă pe cei aleşi.

Şi nu-i atât de periculoasă ispita care vine de la vrăjmaşii lui Dumnezeu, de la atei, de la cei cu grija numai la cele pământeşti sau de la cei destrăbălaţi cari nu pot uşor să vatăme pe creştini. Pericolul vine de la fraţii cei mincinoşi, cari sunt duşmani ascunşi cu atât mai periculoşi, cu cât cred că ei sunt fraţi curaţi. Predică şi ei Ortodoxia, dar oarecum schimbată şi prefăcută după placul lumii acesteia şi a stăpânitorului acestei lumi.

Predica lor e ca o hrană prielnică care a început să se strice şi în loc să hrănească otrăveşte pe cei cari o mănâncă. Ei aduc tulburare în rândul creştinilor. Aceştia sunt ispita cea mare a neamului celui de pe urmă. Despre ei a profeţit Domnul că vor fi în veacul cel de apoi. „Mulţi vor veni întru numele Meu şi pe mulţi vor înşela.” (Matei cap. 5)

Vorbesc şi fraţii mincinoşi de sfânta şi prea dulce ortodoxie, de dragoste, de curăţie, pentru fapta bună, de smerenie şi de virtute, şi ajută obştile creştineşti. Cât de greu pentru ortodocşii cei curaţi şi simpli să înţeleagă pe cine au înaintea lor. Cât e de uşor să fie atraşi de ideile lor cele „filosofice” şi să îi creadă. Dacă răscoleşte cineva adânc în sufletele acestor oameni, va găsi nu dragostea cea fierbinte pentru Dumnezeu, ci închinarea unui idol care se numeşte „om” (tradusă din greceşte).

***

De multe ori înşeală răutatea, prefăcându-se în chipul faptei bune. După cum a spus şi Sfântul Dorotei: Nici o răutate şi nici unul dintre eresuri, nici însuşi Diavolul nu poate să înşele pe cineva, numai dacă se preface în chipul faptei bune. După cum şi Sf. Apostol zice că însuşi Diavolul se închipuie un Înger luminat. Neghină numeşte Sf. Vasile cel Mare pe ereticii cari strică învăţăturile Domnului şi amestecându-se ei cu trupul cel sănătos al Bisericii ca, fiind nevătămaţi, să facă vătămare. (Din Catehismul Sf. Chiril Patriarhul Ierusalimului , pag. 121)

[322]  Sfântul Ioan Iacob Românul (Hozevitul), Din Ierihon catre Sion – Trecerea de la pamant la cer, s.n., Jerusalem, 1999, <http://www.misiune-ortodoxa.ro/download/detalii/sf.-ioan-iacob-romanul-hozevitul-din-ierihon-catre-sion.html

Acestea fiind în acest chip, o! cum aş putea să povestesc fără lacrimi cele de aici înainte! Atunci a venit asupra Bisericii noastre a Răsăritului ca un nor plin de grindină, ce avea să facă multe rele, adică catolicismul. Fiindcă diavolul, începătorul de răutăţi, după multe războaie pe care le-a ridicat împotriva turmei lui Hristos, a pornit şi războiul acesta mai de pe urmă – adică schimbarea Simbolului Credinţei – şi a răzvrătit pe cea mai de frunte din Bisericile lumii, adică Roma cea veche. Pentru aceasta toate Bisericile lumii plîng şi se tînguiesc, căci s-au dezlipit de sora lor, Biserica Romei. Plîng împreună cu aceştia şi îngerii, păzitorii Bisericii. Deci, a fost pentru dînsa mare plîngere în Roma, precum zice Scriptura, iar duşmanul cel de obşte se bucură şi se veseleşte pentru răzleţirea şi despărţirea creştinilor.

Dogma aceasta a apusenilor învaţă şi alte multe socoteli, rău slăvitoare şi străine de adevăr, dar mai ales aceasta este cea mai rea. Zic ei că Duhul Sfînt purcede nu numai din Tatăl, ci şi din Fiul, iar la Sfînta Liturghie cîntă: „Şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh, Care din amîndoi purcede”. Dar şi Simbolul Credinţei, după cum s-a spus mai sus, stricîndu-l ei zic: „Şi întru Duhul Sfînt, Care de la Tatăl şi de la Fiul purcede”. Deci dogma aceasta, ca să nu spun mai multe, căci nici nu este vreme acum a le aduce pe toate în discuţie, dogma aceasta rea s-a început demult şi a cuprins Roma cea veche, dar a venit şi peste noi nu de mult timp, adică în timpul împărăţiei lui Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-l282), ce se numea şi Azimitul, care cu totul a tiranizat Biserica mult timp.

Însă n-au lipsit nici ostaşii lui Hristos, care se nevoiau pentru adevăr. Căci dogmei acesteia răuslăvitoare i-au dat război prin cuvinte şi alţi părinţi şi cuvîntători de Dumnezeu, avînd păstor şi dascăl pe Iosif. Aceştia au stat ca nişte stîlpi neclintiţi ai credinţei cît a fost cu putinţă lor, au intrat în Biserica lui Hristos şi pînă la moarte s-au dat pe dînşii prigonitorilor şi cugetătorilor de cele latineşti. Ei s-au arătat păzitori cu dinadinsul ai dumnezeieştilor dogme; iar dintre cei mulţi era şi marele Meletie, după cuvîntul ce-l vom arăta. Locuind el, precum am zis, în peştera marelui Axentie şi fiindcă a văzut latinitatea întinzîndu-se şi, mai mult, luptînd împotriva adevărului, s-a hotărît să nu caute numai al său folos. De aceea, a lăsat liniştea şi umbla prin toată Bitinia, întărind pe creştini întru dreapta credinţă, poruncind să se păzească şi să se îndepărteze cu toată sîrguinţa lor de dogma aceea răzvrătitoare, că aşa numea el latinizarea. […]

Cînd împăratul Mihail Azimitul a mărturisit pe faţă, în Biserica cea mare, dogmele latinilor şi căuta să unească Biserica Răsăritului cu cea de Apus, iar patriarhul ortodox, care era atunci, a fost izgonit din scaun şi a venit alt patriarh, anume Ioan Vecos, care apăra minciuna, şi nu adevărul, toţi dreptslăvitorii rău pătimeau şi erau chinuiţi cu multe feluri de pedepse. Atunci, Sfîntul Meletie, sfătuindu-se despre acestea cu dumnezeiescul Galaction, s-a dus împreună cu dînsul la Constantinopol. Galaction era ieromonah şi pustnicise împreună cu cuviosul în muntele Galisiului, fiind procopsit în cuvînt, desăvîrşit în fapta cea bună şi vrednic de cinste în amîndouă, nu numai la cei ce-l vedeau, ci şi la cei ce s-au întîmplat să-l asculte pe dînsul.

Mergînd ei amîndoi la Constantinopol, au venit înaintea împăratului Mihail, cugetătorul la cele latineşti, şi au mărturisit cu îndrăzneală că ei sînt apărători ai credinţei creştine şi că nu se împărtăşesc cu eresul latinilor, care şi mai înainte s-a vădit şi a fost risipit de dumnezeieştii părinţi. Apoi ziceau vitejii, că soboarele cele din toată lumea au statornicit în Simbolul Credinţei, că Duhul Sfînt purcede numai din Tatăl şi afurisesc pe toţi aceia care vor îndrăzni a face adăugire sau cea mai mică scădere dintr-însul. Deci, pentru ce tu, o! împărate ai trecut cu vederea cuvintele lui Hristos din Sfînta Evanghelie, precum şi pe ale ucenicilor Lui? Pe lîngă aceştia şi mărturiile dumnezeieştilor părinţi şi sfintelor canoane ale soborniceştii Biserici şi pe tine însuţi te-ai dat rătăcirii? Apoi ne sileşti şi pe noi să-ţi urmăm în această rătăcire şi să lepădăm apostolicele predanii. Este cu neputinţă a se face aceasta, nu te apuca să strici cele neclintite, căci mai lesne ne vei scoate sufletele din trupuri, decît să ne abatem de la dreapta noastră credinţă şi de la rîvna ce-o avem pentru dînsa.

Această îndrăzneală a cuvioşilor socotind-o împăratul ca ocară, a închis în temniţă pe bunii părinţi, dîndu-le şi o pătimire mai grea, pe care au răbdat-o cu bucurie acei ostaşi ai lui Hristos. După puţine zile, împăratul a poruncit să-i scoată din temniţă şi să-i aducă iarăşi înaintea lui, nădăjduind că după acea rea pătimire îi va afla mai slăbănogi. Dar sfinţii s-au ascuţit prin fierbinţeala credinţei şi s-au făcut mult mai tăietori împotrivă relei credinţe. Atunci şi mai multă îndrăzneală arătînd decît mai înainte, au aprins mînia împăratului. Pentru aceea, a poruncit să-i surghiunească în Schir, care este un ostrov supus mitropolitului atenienilor. Apoi, din Schir, dumnezeiescul Meletie a fost trimis la Roma, ca să vorbească despre credinţă cu înţelepţii Papei. Acolo l-au închis în temniţă şi l-au ţinut legat şapte ani. După aceea a fost adus iarăşi în Schir, din porunca împăratului, şi închis în temniţă, împreună cu bunul Galaction.

Multe şi înfricoşate cu adevărat sînt relele pe care le are surghiunul. Iar dacă şi locuitorii locului în care este surghiunit cineva, sînt răi, mult mai mult creşte reaua pătimire a surghiunului celor ce pătimesc. Temniţa în care erau închişi sfinţii era cumplită şi întunecată şi, ca să zic cuvintele Scripturii, asemenea cu umbra morţii. Foamea ce o pătimeau într-însa cuvioşii era îndelungată, căci în chipul acesta hotărîse stăpînitorul Schirului să-i omoare. Dar buna pereche şi mai ales bunul Meletie şi-a adus aminte de călătoria cea veche şi obişnuită a postirii de multe zile şi de munca cea tiranicească, cînd de a sa bună voie şi-a făcut scară către Dumnezeu. Deci a petrecut, după obicei, 40 zile fără hrană. Acest lucru atît de mult l-a înspăimîntat pe temnicer, după ce a aflat, căci a zis către femeia sa, ceea ce a zis Manole de demult: „Am pierit, o! femeie, avînd război cu Dumnezeu, căci legaţii aceştia au atîta faptă bună, încît se arată că nu sînt oameni, ci mai presus de om.” După aceea i-a povestit ei postul lor cel îndelungat, rugăciunile cele dese şi privegherile de toată noaptea. Prin acestea a adus în mare spaimă pe femeia sa. Căci ea, auzind acestea, a alergat dimineaţa la sfinţi, împreună cu fiica sa cea una născută şi, căzînd la picioarele lor, au luat binecuvîntare de la dînşii.

Sfinţii, aflîndu-se în nişte pătimiri ca acestea, se bucurau şi-l slăveau pe Dumnezeu în fiecare ceas. Dar împăratul punea multă sîrguinţă ca să risipească creştinătatea, să răspîndească şi să înrădăcineze latinitatea. De aceea pe toţi îi atrăgea către sine, pe unii cu înfricoşări şi cu pedepse, pe alţii cu daruri, iar pe alţii cu cinste şi cu vrednicii. Pe scurt, cu toate acelea cîte ştiu a înşela dreptatea şi adevărul, fiindcă mulţi erau cei care se făcuseră prietenii acelei credinţe şi au primit latinitatea. Iar pe toţi credincioşii, pe care nu putea să-i atragă de partea sa, îi surghiunea, le răpea averile şi îi omora. De aceea, cu aceste felurite uneltiri tiranice, izgonea pe cei care nu-i afla împreună cu împăratul în latinitate, încît socotea că i-a biruit acum pe toţi.

Fiind el odată în palatele cele împărăteşti şi vorbind cu boierii, i-a venit să rîdă şi să zică aşa: „Cum mi se pare mie, mare linişte are Biserica acum. Pentru aceasta se cade să-mi mulţu-mească patriarhul, căci acum nu se află nimeni care să tulbure lumea”. La aceste cuvinte ale împăratului, unii din cei ce erau de faţă grăiau cuvinte după plăcerea împăratului, iar unul din aceia a zis: „Dar surghiuniţii care se află în Schir socotesc că sînt mai pricepuţi şi mai cunoscători decît toţi şi pentru aceasta se împotrivesc împărăţiei tale”. Împăratul, întrebîndu-i care sînt aceştia, boierul a răspuns: „Meletie şi Galaction Galisioteanul”. Cuvîntul acesta a rănit inima împăratului, pentru că bărbaţii aceia erau cuminţi şi vestiţi pentru fapta lor cea bună.

Îndată a pregătit o corabie şi a trimis o scrisoare împără-tească, dar sfinţii erau duşi în Bizanţ şi au fost închişi în temniţa ce se numea a Numerilor, în care au petrecut multe zile. Împăratul, prefăcîndu-se în această vreme că se îndeletnicea cu alte afaceri, nu a îngrijit de nici un lucru bisericesc şi, prin urmare, nici pentru pricina sfinţilor. Arhiereii şi mai ales patriarhul – o! îndelungată răbdare a lui Dumnezeu – pîrau şi cleveteau necurmat pe cei doi sfinţi la împărat, sîrguindu-se în tot chipul ca să-i plece şi să-i aibă la un cuget cu dînşii, în latinitate, ori să nu-i mai vadă în viaţă. Căci cel ce lucrează cele rele, urăsc lumina. Scoţîndu-i din temniţă pe viteji şi aducîndu-i în faţă, au stat iarăşi înaintea divanului împărătesc. Şi, fiindcă au răspuns împăratului cu mai multă îndrăzneală decît înainte, li s-au dat mai întîi mai mari şi mai grele pedepse. Îndată au fost bătuţi cu toiege, multe ceasuri, pînă cînd trupurile acestora nu se deosebeau întru nimic de cele neînsufleţite şi zăceau la pămînt abia suflînd, numai că nu erau moarte cu desăvîrşire. După ce au răsuflat şi şi-au venit puţin în fire cei cu suflet răbdător, iarăşi au fost torturaţi. Apoi Sfinţitul Galaction a fost trimis în temniţă, iar pe Meletie, cugetătorul celor cereşti, l-au spînzurat cu o funie de un copac înalt şi, o! minune, îndată a înfrunzit pomul acela, care mai înainte era uscat şi s-a împodobit cu frunze.

Minunea aceasta a înduplecat pe împăratul să-şi schimbe gîndul şi apoi, prin mijlocirea altor oameni, vorbea cu Cuviosul şi-l ruga să primească latinitatea. Dar sfîntul, defăimînd rugămintea împăratului şi toate muncile şi necinstea, era ca un vultur în nori, după cum se spune în Pilde, neprins şi nebiruit de toate meşteşugurile şi măiestriile oamenilor. Pentru aceasta, nedumerindu-se împăratul şi neştiind ce să mai facă, fiindcă n-a putut să biruiască gîndul sfinţilor, se străduia să biruiască trupurile lor cu chinurile. După aceea, sfinţitului Galaction, cu mari şi aspre dureri, i-au scos ochii, iar Sfîntului Meletie i-au tăiat limba sfîntă, ca să nu mai slujească lui Dumnezeu Sfînta Liturghie, iar limba să nu mai îndrăznească a teologhisi despre Preasfînta Treime. Însă amîndouă aceste fapte au ieşit împotrivă şi nu după cum voia împăratul, căci dumnezeiescul Meletie – aceasta o ştiu toţi – a grăit limpede chiar după ce i s-a tăiat limba, iar bunul Galaction a slujit Sfînta Jertfă cea fără de sînge, după ce s-a făcut împărat al grecilor dreptcredinciosul Andronic şi a făcut să se răspîndească iarăşi buna-credinţă.

Împăratul acesta a întărit îndată ortodoxia, fiindcă a socotit că nu este alt lucru mai bun decît acesta. Şi nici de alt lucru nu s-a apucat, pînă ce n-a chemat pe patriarhul Iosif iarăşi la scaunul său, adică păstorul cel adevărat, stîlpul cel nemişcat şi turnul cel neclintit al credinţei. Apoi el a izgonit din Biserică pe prigonitorul oilor lui Hristos cele cuvîntătoare, pe Ioan Vecos. După aceea a chemat cu mare cinste pe sfinţii surghiuniţi şi închişi, adică tăria Bisericii, şi a aşezat la loc pe luminătorii cei preastăluciţi. Mulţi, arătîndu-se atunci mai străluciţi decît pe vremea lui Mihail Azimitul, s-au suit pe scaunele lor şi la dregătorii. Iar pe bunul Meletie nici împăratul cel iubitor de bună credinţă, nici boierii n-au putut să-l înduplece a lua preoţia, căci se ferea de slava oamenilor ca de ceva foarte vătămător şi se sîrguia să dobîndească numai ceea ce nu are nici schimbare, nici cădere. Iar cinstea de aici el o lepădă, ca una ce este vremelnică şi pricinuitoare de împuţinarea laudei şi slavei celei adevărate.

[323]  Viețile Sfinților apărute între anii 1991 și 1998 la Editura Episcopiei Romanului și Hușilor (volumele consacrate lunilor septembrie-aprilie) și apoi la Editura Episcopiei Romanului (volumele consacrate lunilor mai-august), 9 Februarie, pp.128-133.

Despre învățăturile hinduse, scientologice, ecumeniste, și despre cele împotriva sinodului al 7-lea ecumenic, pe care le regăsim atât în scris, dar mult mai pregnant și mai eficient vătămătoare în icoanele pictate de preacuvioșia sa (în urma vedeniilor), la biserica din Drăgănescu, vom avea un capitol special, dacă ne ajută bunul Dumnezeu

[324]  Acolo vom vedea că de fapt și-a dedicat sieși o biserică, pictându-se ca Mântuitorul și Sfinții Lui și dedicându-și un registru cu ziua morții lui, după cum spun ucenicii sfinției sale. Acolo a introdus și învățături hinduse, scientologice și uniate între imagini.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s