(8) Părintele Arsenie Boca – nu numai învățături eretice ci și păgâne… (b) Despre împreunarea trupească – (F a)

(b)     Despre împreunarea trupească.

E)‎      (CONTINUARE)

De aceea propovăduirea plăcerii împreunării trupești ca sursă de sănătate nu este numai a hinduismului, ci și a ereticilor scientologi orgonomi, care ca și Părintele Arsenie Boca, își întemeiază credința antropologică pe o răstălmăcire a științei:

Orgonomia

Autor: Camelia Airinei

Orgonomia este stiinta – ramura a terapiei reichiene – care studiaza energia orgonica si relatia intre aceasta si starea de sanatate a fiintei umane.

Energia orgonica a fost descoperita de psihanalistul Wilhelm Reich

[310]   Wilhelm Reich (n. 24 martie 1897 – d. 3 noiembrie 1957) a fost un psihiatru, psihanalist american de origine austriaco-ebraică. A aparținut celei de-a doua generații de psihanaliști după Sigmund Freud și a fost o figură radicală în istoria psihiatriei.

<https://ro.wikipedia.org/wiki/Wilhelm_Reich>.

 (contemporanul si, pana la un punct, colaboratorul lui Freud), in urma unor experimente si observatii indelungate. Este vorba despre acea energie vitala, organica, cosmica si primordiala, ce radiaza din tot ce este viu sau neviu. Aceasta energie este eliberata si in timpul orgasmului sexual si are puterea de a elibera fiinta umana de angoase, aducandu-i fericirea.

Eliberarea energiei sexuale readuce echilibrul in organism. Din diverse motive, energia orgonica este reprimata sau nu se descarca in totalitate la multe persoane, ceea ce produce fenomene patologice in plan fizic si psihic (nevroze). Reich a reusit sa inventeze un dispozitiv, alcatuit din straturi alternative de materie organica si metal, care acumuleaza si genereaza energia orgonica. Cercetatorii care i-au urmat lui Reich au reusit sa perfectioneze acest dispozitiv, imbunatatindu-i capacitatile.

Incarcarea cu energie orgonica are urmatarele efecte asupra individului: cresterea temperaturii, senzatii de furnicaturi la nivelul pielii, echilibrarea pulsului si a presiunii sangvine, o respiratie mai profunda, accelerarea vindecarii ranilor, o stare de spirit mai pozitiva si mai alerta, exprimarea libera a emotiilor.

[311]  http://www.la-psiholog.ro/info/orgonomia>,.

Împreunarea trupească însoțită de plăcerea ei ca o sursă de sănătate a fost cu tărie pătimașă susținută de Părintele Arsenie Boca, deși el propovăduia și creșterea a 3-4 copii. Chiar și dând acest număr mediu de copii (care nu mai este urmat de ucenicii sfinției sale, mulțumindu-se cu 2 sau chiar cu nici unul), nelăsându-se la decizia lui Dumnezeu și însoțindu-l de necesitatea stringentă, pentru a nu se îmbolnăvi grav cei doi soți, a păstrării actului sexual, introduce planificarea familială necreștină (fiindcă Ortodocșii sunt îndemnați de Sfinții Părinți, după cum am văzut mai sus, să se înfrâneze de la împreunare din ce în ce mai mult, pe măsura celui mai slab, până dobândesc curăția în familie, chiar dacă se ajută pentru aceasta cu gândul că nu pot face față la creșterea a multor copii, deși cu adevărat ar dobândi virtutea dacă ar face-o de dragul dobândirii unei minți permanente în cugetarea și dragostea de Hristos. De altfel și greutatea și suferințele din creșterea a multor copii absorb preocupările soților cărora nu le mai este mintea la plăcerea așa de mult râvnită cu obsesie azi. Dacă, însă, creștinii sunt convinși de scrierile viclene ale Părintelui Arsenie Boca, că dacă nu se împreunează se îmbolnăvesc, caută orice soluții pentru a se împreuna, și când nu mai au resurse de a crește copii, recurg la anticoncepționale sau alte metode de a opri zămislirea). Părintele Arsenie Boca a devenit astfel precursorul și promotorul cel mai înfocat al revoluției sexuale în familie, în România, dogmatisind păcatul ca fiind virtute deoarece îi dă rădăcini și temei chiar la scaunul de spovedanie. El îndeamnă poruncitor și cu dispreț pe toți preoții să-și însușească antropologia sfinției sale, zicând că toate relele creștinilor de azi sunt datorate faptului că preoții duhovnici nu gândesc ca preacuvioșia sa. Cunoaștem multe cazuri în care creștinii sunt îndemnați la a practica planingul familial și a se și împărtăși, fiindcă așa zice Sfântul Ardealului, ba chiar cazuri și mai dramatice în care chiar preoțimea practică contracepția, însușindu-și gândirea de la Prislop dusă în consecințele ei finale. De altfel și a avea 3-4 copii tot planning familial este, căci nu este voia lui Dumnezeu nici 0, nici 1, nici 2, nici 3, nici 4, nici … 20. Ci voia lui Dumnezeu este înfrânarea de la plăcere sau, dacă nu se poate, mântuirea prin suferință și naștere de copii, consecință a plăcerii împreunării, cât hotărăște El, ca măsură a vindecării intensității plăcerii pe care o cultivă cei doi soți.

Înainte de a cerceta textele Părintelui Arsenie Boca despre plăcerea împreunării ca sursă de sănătate și răstălmăcirea geneticii, să recapitulăm un pic de unde provin toate acestea?

După Sfinții Părinți de la faptul că se pune știința ca temei pentru credință și nu se vindecă prin ea. Credința este descoperită de sus, știința de jos, datorită cugetării trupești și numai descoperirea dumnezeiască îi poate lumina și vindeca înțelesurile. Cine pleacă de la știință pentru a-și modela viața în Hristos este într-o mare rătăcire, nu poate dobândi harul Sfântului Duh și cade în astfel de erezii, devenind potrivnic al poruncilor lui Dumnezeu și pierzându-și credința cu mare risc de a-și rata veșnicia:

Cel ce slujeşte, zice, legii trupeşte, naşte păcatul cu fapta ca materie şi modelează consimţirea minţii cu păcatul ca formă, prin plăcerile corespunzătoare simţuri-lor.

[…] Duhul zice, e dătătorul vieţii, iar legea omorîtoarea vieţii. Prin urmare nu poate lucra deodată şi litera şi duhul, precum nu există împreună ceea ce e făcător de viaţă cu ceea ce e făcător de stricăciune.

[…] Părticica ce se taie împrejur (prepuţul), e ceva natural şi tot ce e natural e o faptă a creaţiunii dumnezeieşti. Iar fapta creaţiunii dumnezeieşti este “bună foarte“, după cuvântul care zice: “A văzut Dumnezeu toate câte le-a făcut şi iată erau bune foarte“. Legea însă, poruncind înlăturarea acelei părticele, prin tăierea împrejur, înfăţişează pe Dumnezeu ca pe unul ce şi-ar corecta în chip artificial propriul Său lucru, ceea ce chiar şi numai a gândi constituie culmea împietăţii. De aceea cel ce înţelege în mod natural657 simbolurile legii, ştie că Dumnezeu nu urmăreşte corecteze firea în chip artificial, ci porunceşte să fie tăiată pasionalita-tea adăugată la raţiunea (constituţia) sufletului şi indicată tipic prin acea părticică trupească. Pe aceasta o leapădă cunoştinţa prin bărbăţia vo-inţei arătată în făptuire. Căci preotul care face tăierea împrejur închipuieşte cu-noştinţa ce mânuieşte, ca pe un cuţit împotriva patimii, bărbăţia raţiunii arătată în fapte. Aşa e desfiinţată predania trupească a legii, când duhul covârşeşte litera

[…] Precum cel se se împreună cu o ţiitoare nu are căsătoria legiuită, la fel cel ce se îndeletniceşte cu învăţarea legii trupeşte, nu are cu ea o convieţuire legiuită, năs-când din ea dogme nelegitime, care se strică odată cu viaţa trupului.

[…] Cel ce-şi însuşeşte Scriptura trupeşte, învaţă din ea păcatul cu fapta, iar mintea i se deprinde să cugete la păcat. Acela învaţă din litera legii despre dezmierdări, împreunări desfrânate şi ucideri, şi se deprinde să socotească spurcată toată zidi-rea lui Dumnezeu.

[]Scurtă recapitulare a celor spuse mai înainte, prin care se arată că cel ce înţelege legea trupeşte are învăţătura despre ea ca pe o ţiitoare, din care naşte deprinderea şi lucrarea patimilor, şi-şi aduce în casă lăcomia pântecelui, de parc-ar fi dumnezeiească, dând naştere modurilor care întinează prin rea întrebuinţare simţurile, ca prin ele să stârpească raţiunile şi seminţele naturale din lucruri.

[312]  Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul III, Ed. cit., pp. 224-232, 458-461, 483-484, 485.

Garanţia şi criteriul sincerităţii este actul care taie incertitudinile şi manifestă cele mai intime secrete pe care le ignorezi sau pe care ţi le ascunzi ţie însuţi. Actul este o descoperire a stării noastre profunde. Manifestând răul spre care suntem înclinaţi, chiar slăbiciunile pot să servească ca avertisment prevestitor şi reconfortant… descoperire cu atât mai importantă cu cât e în contradicţie cu ideea falsă ce ne-o facem despre meritul nostru. De aceea mai degrabă prin observarea actelor decât a gândurilor noastre, putem spera să ne vedem aşa cum suntem şi să ne facem aşa cum vrem… Acţiunile care răsar din adâncurile vieţii inconştiente trebuie să ne slujească a studia curentele care ne poartă uneori fără ştirea noastră…

[313]   Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Imparatiei, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 42003, pp. 167.

Vedem cum Părintele Arsenie Boca transformă războiul nevăzut într-unul văzut, de aceea pune la baza credinței știința și la baza părerilor personale vedeniile. Dar omul lăuntric cum se lucrează dacă nu prin paza minții?

2Co 1:12 Că lauda noastră aceasta este: mărturisirea ştiinţei noastre, că întru dreptate şi întru curăţie dumnezeească, iar nu întru înţelepciune trupească, ci întru harul lui Dumnezeu, am petrecut în lume, şi mai mult la voi.

2Co 1:13 Că nu scrim vouă altele, fără numai cele ce cetiţi sau şi ştiţi; şi am nădejde că şi pană în sfarşit veţi cunoaşte;

Deci nu prin înțelepciune trupească, iar cele predate sunt cele cunoscute ale sfintei Biserici iar nu altele noi…

Sfântul Isaac Sirul

‎„Cuvântul cruce este nebunie pentru cei pierduți, dar pentru cei care ne mântuim este puterea lui Dumnezeu”473. „Cel duhovnicesc le judecă pe toate, dar omul sufletesc nu primește pe cele ale Duhului”474. In adevăr,crucea este nebunie pentru cei care nu o primesc cu credință și care nu țin seamă de bunătatea și atotputernicia lui Dumnezeu, ci cercetează cele dumnezeiești cu gânduri omenești și firești. Toate cele ale lui Dumnezeu sunt mai presus de fire, de cuvânt și de cuget. Căci dacă cineva va socoti cum și pentru care pricină a adus Dumnezeu pe toate de la neexistență la existență și va voi să ajungă la această cunoștință prin gândire naturală, nu va înțelege. Această cunoștință este sufletească și demonică475. Dar dacă cineva condus prin credință va socoti că ființa dumnezeiască este bună, atotputernică, adevărată, înțeleaptă și dreaptă va găsi pe toate lucioase și netede și cale dreaptă. Este cu neputință să te mântuiești fără credință476, căci prin credință se mențin toate, atât cele omenești, cât și cele duhovnicești. Nici plugarul nu taie brazda pământului fără credință, nici negustorul nu-și încredințează unui mic lemn sufletul lui noianului înfuriat al mării, nici nu se fac nunți, nici altceva din cele ce sunt în viață. Prin credință înțelegem că toate s-au adus prin puterea lui Dumnezeu de la neexistență la existență și prin credință izbândim toate, atât pe cele dumnezeiești, cât și pe cele omenești. Credința este un asentiment care nu iscodește lucrurile.

Orice faptă și orice minune a lui Hristos este foarte mare, dumnezeiască și minunată. Dar cea mai minunată decât toate este cinstita Lui cruce. Căci prin nimic altceva decât prin crucea Domnului nostru Iisus Hristos s-a distrus moartea, s-a dezlegat păcatul strămoșesc, s-a prădat iadul, s-a dăruit învierea, ni s-a dat puterea să disprețuim cele prezente și chiar moartea, s-a săvârșit întoarcerea la fericirea primară, s-au deschis porțile raiului, s-a așezat firea noastră în dreapta lui Dumnezeu, ne-am făcut copii și moștenitori ai lui Dumnezeu477. Prin cruce toate s-au îndeplinit

[] Așadar, nu este cu putință să spunem ceva despre Dumnezeu și, în general, să înțelegem altceva decât cele care, în chip dumnezeiesc, ni s-au vestit sau ni s-au spus și revelat prin cuvintele dumnezeie ști ale Vechiului și Noului Testament.

[314]  Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. cit., p. 137-139.

Despre trebuinţa de a cunoaşte cineva, din gîndurile ce se mişcă în el, la ce măsură a ajuns Omul, cît este în trîndăvie, se teme de moarte. Iar cînd se apropie de Dumnezeu, se teme de judecată. Dar cînd a înaintat deplin, a înaintat în dragoste 206.

206. Sînt trei trepte: preocuparea de trup, care coincide cu frica de moarte ; cunoştinţa sufletească, care are un dor de apropiere de Dumnezeu şi frica de judecată ; sporirea în apropierea de Dumnezeu, care coincide cu sporirea în dragostea de El.

Din acestea, două cîte două sînt legate una de alta. Cum aşa ? Cînd se află cineva în cunoştinţa trupească, se teme de moarte. Cînd se află însă în cunoştinţa sufletească şi în vieţuirea cea bună, cugetarea lui se mişcă în fiecare clipă în aducerea aminte de judecată. Pentru că stă în chip drept în firea însăşi şi se mişcă în treapta sufletească şi umblă întru cunoştinţa de sine şi într-o vieţuire dornică de a se apropia de Dumnezeu 207.

207. Dacă prima treaptă e o vieţuire sub nivelul firii, a doua e potrivită firii, diar încă nu e din puterea harului. De-abia a treia e din har. Iu aceasta se află dorinţa apropierii de Dumnezeu, dar lipseşte puterea harului pentru o apropiere de fapt. Dar cînd de la o treaptă se trece la următoarea, prima se înghite în a doua.

Dar cînd ajunge la cunoştinţa adevărului, prin trezirea simţirii tainelor lui Dumnezeu şi prin întărirea nădejdii în cele viitoare, omul trupesc care se teme de moarte, ca animalul de tăiere, e înghiţit de dragoste ; cel raţional se teme de judecată, iar cel ajuns fiu se înfrumuseţează (se desăvîrşeşte) în dragoste 208

208. Cel în care mijeşte dragostea lui Dumnezeu are prin aceasta un prim efect chiar asupra celui trupesc, trezind în el frica de moarte.

 şi nu se mai povăţuieşte prin toiagul care sperie. «Iar eu şi casa tatălui meu vom sluji lui Dumnezeu» (înţ. Sir., 24, 15).

Cel ce a ajuns la dragostea de Dumnezeu nu mai doreşte să rămînă aici. Căci dragostea scoate afară fri

205

  1. Iubiţilor, fiindcă m-am făcut nebun 209, nu mai rabd să păzesc taina în tăcere, ci mă port ca unul fără de minte pentru folosul fraţilor. Pentru că aceasta este dragostea adevărată, că nu mai poate răbda să păstreze ceva în taină faţă de cei iubiţi. De multe ori cînd scriam acestea, mi se opreau degetele pe hîrtie şi nu mai puteam să le mişc de plăcerea ce se ivea în inima mea şi care mă aducea la tăcerea simţurilor. Deci, fericit este cel ce se îndeletniceşte pururea cu Dumnezeu şi se opreşte de la toate cele lumeşti şi numai cu El se ocupă toată cunoştinţa lui. Şi de va fi îndelung răbdător, nu va întîrzia mult să se arate rod mare.

209. Nebun de dragostea de Dumnezeu, datorită căreia nu mai pune nici un preţ pe cele de aici.

Bucuria cea întru Dumnezeu este mai puternică decît viaţa de aici. Şi cel ce a aflat-o pe ea, nu numai că nu mai caută spre patimi, ci nu se mai întoarce nici spre viaţa sa; şi nu mai are vreo altă simţire a ei, dacă bucuria aceasta i-a venit din adevăr. Dragostea e mai dulce ca viaţa 210.

210. În viaţa de aici. Căci dragostea e şi ea viaţă. Dar altă viaţă. Viaţă cu totul superioară şi netrecătoare.

 Căci e mai dulce înţelegerea cea după Dumnezeu, din care se naşte dragostea cea mai dulce ca mierea şi ca fagurul. Dragostea nu se întristează cînd trebuie să primească moartea înfricoşătoare pentru cei pe care îi iubeşte. Dragostea este fiica cunoştinţei 211.

211. Cînd cunoşti marea, adînca realitate personală, infinit iubitoare, a lui Dumnezeu şi adîncul inepuizabil de iubire şi nemuritor al semenului, nu se poate să nu iubeşti şi pe unul şi pe altul.

 Iar cunoştinţa e fiica sănătăţii sufletului. Şi sănătatea sufletului este puterea ce se naşte din multa răbdare 212.

212. E de remarcat această identificare a sănătăţii sufletului cu puterea şi explicarea puterii din răbdare. Astfel, răbdarea crucii de către Hristos a întărit sufletele omeneşti, precum răbdarea crucii şi a oricărui necaz rodeşte în noi putere şi sănătate. Dimpotrivă, moleşeala şi lipsa de răbdare e semn şi pricină de slăbiciune.

‎            206

Întrebare: Şi ce este cunoştinţa ?

Răspuns: E simţirea vieţii nemuritoare 213.

Întrebare: Şi ce este viaţa cea nemuritoare ?

Răspuns: Simţirea lui Dumnezeu 214. Căci din cunoaştere este iubirea 215. Iar cunoaşterea de Dumnezeu este împărăteasa tuturor poftelor, şi sufletul ce o primeşte nu mai are nevoie de vreo dulceaţă de pe pămînt. Căci nimic nu este asemenea dulceţii cunoaşterii lui Dumnezeu 216.

[…]

CUVÎNTUL LXIII Despre întîia treaptă a cunoaşterii

Cînd cunoaşterea urmează poftelor trupeşti, ea adună aceste moduri: bogăţia, slava deşartă, podoaba, tihna trupului, căutarea sîrguitoare a înţelepciunii raţionale, care e potrivită cu cîrmuirea lumii acesteia şi din care ţîşnesc noutăţile născocirilor, a meşteşugurilor şi a învăţăturilor şi celelalte care încununează trupul în lumea aceasta văzută. Din aceste chipuri se naşte cunoştinţa protivnică credinţei, de care am spus că se numeşte cunoştinţa deşartă, întrucît este goală de orice grijă de Dumnezeu şi aduce o neputinţă raţională în cugetare, punînd-o sub stăpînirea trupului. Grija ei este cu totul în lumea aceasta.

Însuşirea cunoştinţei adevărate este, dimpotrivă, aceea că e o putere cu totul înţelegătoare şi o cîrmui toare ascunsă a omului şi o grijă dumnezeiască ce-l cercetează pe el şi se ocupă de el 392.

 Dar cunoştinţa legată cu poftele trupeşti nu pune călăuzirile pe seama purtării de grijă a lui Dumnezeu, ci socoteşte că orice bine este în om şi că în el este mîntuirea de cele ce-l vatămă şi că păzirea de greutăţi şi de multele împotriviri ce însoţesc firea noastră în chip ascuns şi arătat, stă în sîrguinţă firească a noastră şi în meşteşugurile ei. Această cunoştinţă lăudăroasă socoteşte că toate atîrnă de purtarea ei de grijă, potrivit celor ce spun că nu există o chivemisire ‎‎(dumnezeiască) a celor văzute.

Dar ea nu poate scăpa de grija neîncetată şi de frica pentru trup. De aceea un astfel de om este stăpînit de lipsa de curaj, de întristare şi de deznădejde, de frica de draci, de laşitatea faţă de oameni, de spaima întreţinută de zvonurile despre tîlhari, de ştirile despre moartea unora sau altora, de grija de boli, de teama

392 a. Cunoştinţa adevărată e şi din puterea omului şi din a lui Dumnezeu.

331

SFÎNTUL ISAAC SIRUL

sărăciei, de lipsa celor de trebuinţă, de frica morţii, de frica suferinţei şi de frica fiarelor sălbatice şi de celelalte asemenea acestora, de cele ce se întîmplă pe marea înviforată de valuri în tot ceasul de noapte şi de zi, ce se pot năpusti asupra lui. Pentru că unul ca acesta nu ştie să arunce grija lui asupra lui Dumnezeu, cu tăria credinţei în El. De aceea, cunoştinţa aceasta se învîrteşte în uneltiri şi viclenii în toate lucrurile ei. Iar cînd chipurile meşteşugirilor ei se dovedesc deşarte din vreo pricină oarecare şi nu caută la purtarea de grijă a lui Dumnezeu, se luptă cu oamenii care o împiedică şi i se împotrivesc.

In această cunoştinţă e sădit pomul cunoştinţei celor bune şi celor rele, care dezrădăcinează dragostea. Ea iscodeşte micile greşeli ale altor oameni şi pricinile şi slăbiciunile lor şi face pe om să hotărască şi să se împotrivească în cuvinte şi să uneltească prin vicleşuguri rele şi să ocărască şi în alte chipuri pe semeni. Din această cunoştinţă vine îngîmfarea şi trufia; căci ea pune pe seama ei tot lucrul bun şi nu-1 pune pe seama lui Dumnezeu 393.

Dimpotrivă, credinţa pune faptele ei pe seama harului. De aceea ea nu cunoaşte trufia, precum este scris: «Toate le pot întru Hristos, Care mă întăreşte pe mine» (Fii., 4, 13). Şi iarăşi: «însă nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine» (I Cor., 4,15). Iar ceea ce a zis fericitul Apostol: «Cunoştinţa îngîmfă», a zis despre cunoştinţa care nu este unită cu credinţa şi cu nădejdea în Dumnezeu şi nu despre cunoştinţa adevărată393 \

Cunoştinţa adevărului întru smerenie face desăvîrşit sufletul celor ce-o au. Aşa l-a făcut pe Moise, pe David, pe Isaia, pe Petru, pe Pavel şi pe ceilalţi sfinţi care

393.‎  Gustarea şi hrănirea în continuare din pomul cunoştinţei binelui şi răului dezrădăcinează dragostea, pentru trufia ce o naşte în cei ce gustă din el şi pentru folosirea acestei cunoştinţe, în general, de către cei ce gustă din ea pentru folosul lor egoist.

393 a. Apare din nou cunoştinţa adevărată unită cu credinţa.

FILOCAUA

332

s-au învrednicit în chip desăvîrşit de cunoştinţa aceasta după măsura firii omeneşti. Căci contemplaţiile (înţelegerile) lor mereu schimbate şi descoperirile cele dumnezeieşti şi vederea cea înaltă a celor duhovniceşti şi a tainelor celor negrăite covîrşesc cu totul cunoştinţa lor şi trupul lor este în ochii lor cenuşă şi ţărînă.

Iar cealaltă cunoştinţă se îngîmfă, căci umblă întru întuneric şi vrea să adeverească cele ale ei după. asemănarea celor de pe pămînt, necunoscînd că este ceva mai înalt decît ea. Şi toţi sînt răpiţi de mîndrie* pentru că sînt pe pămînt şi-şi potrivesc vieţuirea lor cu. cele dorite de trup şi se reazimă pe faptele lor şi nu cugetă în mintea lor la cele necuprinse. Şi pătimesc acestea tot timpul cît sînt purtaţi pe valurile acestea.

Iar sfinţii lucrează virtutea cea slăvită a lui Dumnezeu şi lucrarea lor este sus şi cugetul nu se apleacă: spre grija de născociri şi de cele deşarte. Căci cei ce umblă în lumină nu pot rătăci. De aceea, toţi cei ce s-au rătăcit de la lumina cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu şi s-au abătut de la adevăr umblă pe aceste cărări. Aceasta e întîia treaptă a cunoştinţei. în ea, omul ascultă de poftă. Pe aceasta o defăimăm şi o socotim nu numai protivnică credinţei, ci şi oricărei lucrări bune.

CUVÎNTUL LXIV Despre a doua treaptă a cunoaşterii

Cînd însă părăseşte cineva întîia treaptă şi se întoarce spre cugetările şi dorinţele sufletului, el lucrează: bunătăţile mai înainte descrise atît cu cugetarea sufletului, cît şi cu simţurile trupului, prin lumina firii sale. Iar acestea sînt: postul, rugăciunea, milostenia, citirea dumnezeieştilor Scripturi, feluritele fapte bune, lupta împotriva patimilor şi celelalte. Toate lucrările cele bune şi cu deosebire diferitele bunătăţi ce se văd în

33S

SFÎNTUL ISAAC SIRUL

suflet şi faptele cele minunate care slujesc în chrtea lui Hristos, în această a doua treaptă a cunoştinţei, sînt Împlinite de Duhul Sfînt prin lucrarea puterii Lui394. Acesta îndreptează cărările inimii, care ne călăuzesc spre credinţă, prin care ne adunăm merinde pentru veacul viitor. Dar şi pe treapta aceasta cunoştinţa este încă trupească şi compusă. Dar ea este calea care ne •călăuzeşte şi ne duce la credinţă. Căci există o treaptă mai înaltă decît aceasta. Şi dacă cineva înaintează, se vede pe sine urcînd prin ea cu ajutorul lui Hristos. Aceasta se întîmplă cînd pune temelia lucrării ei în liniştirea dinspre partea oamenilor, în citirea Scripturilor, în rugăciune şi în celelalte bunătăţi, în care se săvîrşesc lucrurile celei de a doua cunoştinţe. Şi în ea se lucrează toate cele bune. Aceasta se numeşte şi cunoştinţa lucrurilor. Pentru că săvîrşeşte lucrul ei în lucrurile supuse simţurilor, prin simţurile trupeşti, în planul cel din afară 395.

CUVÎNTUL LXV

Despre a treia treaptă a cunoaşterii, care este treapta desăvîrşirii

Ascultă cum se subţiază cineva şi dobîndeşte starea duhovnicească şi se face asemenea în vieţuire cu puterile nevăzute, care liturghisesc nu prin lucrarea simţită a faptelor, ci prin cea săvîrşită cu luarea aminte a cugetării. Cînd cunoaşterea se înalţă de la cele pămînteşti şi din grija lucrării lor şi începe să aibă cercarea

394. Sfîntul Isaac socoteşte că Duhul e lucrător exclusiv în om, pe treapta unirii acestuia cu Dumnezeu. Dar Duhul ajută şi pe treapta făptuirii, însă fără să oprească efortul omului, ci întărindu-l.

395. Din ultimele două «Cuvinte» şi din cele ce urmează se vede şi mai lămurit că treptele cunoaşterii au la sfîntul Isaac mai mult un înţeles moral şi normativ. Dar şi că acestea reprezintă cunoaşterea adevărată a realităţii.

334

înţelegerii celor dinăuntru, ascunse ochilor, şi să dispreţuiască într-un fel oarecare lucrurile; din care se nasc patimile cele ce strîmbă sufletul, şi se întinde pe sine în sus; cînd urmează credinţei în grija de veacul viitor şi în dorinţa după cele făgăduite nouă şi în cercetarea tainelor ascunse, atunci credinţa înghite cunoştinţa şi se întoarce şi o naşte pe ea de la început, ca să se facă acea cunoştinţă ca cea de la început şi să se facă cu totul duh 396.

Atunci, acela poate zbura, purtat de aripi, în planurile celor nevăzute şi să atingă adîncul mării celei neatinse 397, pătrunzînd cîrmuirile dumnezeieşti şi minunate, cele din firile celor gîndite cu mintea (inteligibile) şi din firile celor supuse simţurilor (sensibile), şi cercetează tainele cele duhovniceşti, cele prinse printr-o înţelegere simplă şi subţire398. Atunci se trezesc simţurile dinăuntru la o lucrare a Duhului, după o rînduială proprie stării de nemurire şi de nestricăciune 399. Pentru că au primit încă de aici învierea cea gîndită ‎‎(nu încă pe cea sensibilă), ca pe o taină, spre mărturia adevărată a măririi tuturor 400.

396. Cînd cunoştinţa s-a ridicat la cele’ nevăzute, a devenit credinţă, pentru că acelea nu mai sînt cunoscute prin simţuri. Propriu-zis, credinţa aceea naşte adevărata cunoştinţă, cunoştinţa de la început a firii noastre, cînd trăia în orizontul realităţilor duhovniceşti. Atunci omul a devenit cu totul duh, umplîndu-se de Duhul. Căci a intrat în planul Duhului, unde e libertate de legi, unde suflă iubirea nesfîrşită, unde se aleg liber şi pe rînd manifestările fără sfîrşit ale iubirii şi ale comuniunii.

397. Atunci atinge adîncurile mării neatinse de simţuri şi de minte, adică ale vieţii dumnezeieşti, ale Duhului. Vedem aceeaşi îmbinare de transcendenţă a luiDumnezeu şi de experienţă a Lui, prin harul Lui.

398. Sînt sesizate în aceiaşi timp în mod imai presus de înţelegere cîrmuirile dumnezeieşti lucrătoare în fiinţele văzute şi nevăzute, dar şi tainele dumnezeieşti mai presus de aceste cîrmuiri, printr-o intuiţie simplă şi subfire, de ordin duhovnicesc.

399. Simţurile dinăuntru se pătrund în lucrarea lor de lucrarea Duhului, sau devin şi organe ale lucrării Duhului, producîndu-se o lucrare teandrică, divino-umană. E o stare în care se gustă cu anticipare nemurirea şi nestricăciunea! Se trăieşte în fiecare clipă veşnicia, fără să se mai ştie de clipă, uitîndu-se de clipă.

400. Cel ajuns acolo trăieşte lăuntric, în taină, învierea şi aceasta îi este o dovadă despre înnoirea tuturor, care se va produce prin puterea revărsată din acea stare de înviere lăuntrică. Lăuntrul nu e menit să ră-

335-

SFÎNTUL ISAAC SIRUL

Acestea sînt cele trei moduri ale cunoaşterii, prin care trece întreg drumul omului: în trup, în suflet şi în duh. Prin ele începe elsă deosebească între bine şi rău: cunoaşterea sufletului lui trece prin ateste trei măsuri pînă ce iese din lumea aceasta. O singură cunoaştere lucrează în cele trei măsuri plinătatea a toată, nedreptatea şi nelegiuirea, ca şi cea a dreptăţii, şi atingerea tuturor tainelor Duhului în cele trei măsuri 401. Şi în ea este toată mişcarea minţii, fie că urcă sau coboară în cele bune sau rele, sau de la mijloc. Aceste măsuri le numesc părinţii «potrivite firii», «contrare firii» şi «mai presus de fire». Şi acestea sînt cele trei planuri în care se urcă şi coboară, precum s-a spus, amintirea sufletului raţional 402. Căci cînd cineva lucrează dreptatea în fire, sau mai presus de fire, e răpit de amintirea ei, la vederea lui Dumnezeu în lăuntrul firii, sau iese ca să pască porcii, ca cel ce a pierdut bogăţia puterii lui, care a lucrat cu mulţimea dracilor.

[315]   Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia…, Vol. 10, Ed. cit., pp. ††

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s