(8) Părintele Arsenie Boca – nu numai învățături eretice ci și păgâne… (b) Despre împreunarea trupească – (A, B1)

(8)     Părintele Arsenie Boca a avut, însă, nu numai învățături eretice ci și păgâne, tot din neînțelegerea tainei persoanei.

(b)     Despre împreunarea trupească.

(CONTINUARE)

Dar să vedem ce spun despre Sfânta Cununie, mai amănunțit, Sfinții Părinți:

A)‎      DIN HRONOGRAF

A treia pricină că întru întregimea minții și în curăție se păzeau pe sineși, nu degrab împărtășindu-se nunții și păzindu-și curată însoțirea lor și nu adeseori amestecîndu-se, neatingîndu-se de femeia ce zămislea în pîntece. Că știau bine că nu spre curvie și trupească dulceață, ci numai spre nașterea de fii s-a rînduit de la Dumnezeu însoțirea. Deci cu curăție și cu cinste își făceau însoțirile. Precum și după aceea pe tînărul Tobie l-a învățat îngerul (Tobie ‎‎8): „Vei lua o fecioară cu frica Domnului, mai mult pentru roadă decît pentru curvie. Iar cei ce în însoțire cu neînfrînare trăiesc și la curvia lor năvălesc „ca și calul și catîrul la care nu este pricepere” aceia își vatămă întru sineși sănătatea trupească și își împuținează zilele vieții lor, și ‎‎(precum în cartea lui Tobie se scrie) pe Dumnezeu de la sineși și de la mintea lor Îl gonesc, iar înfrînarea de la trupeasca împreunare păzește sănătatea omului și-i lungește zilele vieții lui.

[…] Iar noua nu fara de mirare ne este aceasta, ca, in anii cei sterpi nu și-a pierdut Sarra floarea frumuseții tinerețelor sale, că acum de 90 de ani era ea de la nastere a sa. Pentru ce ea in anii cei bătrâni fiind se arata la față a fi tânără și frumoasă? Tâlcuitorii Dumnezeieștii Scripturi spun pricinile acelea: Ca fireste avea buna intocmire frumuseții a trupului și ca nu nastea nici nu apleca (alăpta). Insă înfrânată era in mîncare și in bautura și nu imbuibindu-se și totdeauna era treaza. Ca din vremea in care s-a cunoscut ca era stearpa și însoțise pe slujnica cu barbatul sau, nu se mai amestecase cu impreunare barbateasca, până ce li s-a aratat lor Dumnezeu in trei fete ingerești s . fagaduindu-le să le dezlege sterpiciunea. Acele pricini au pazit frumusetea Sarei pâna la batrinete neveștejită.‎‎

[269]  Sfântul †Dimitrie al Rostovului, Hronograf adică numărare de ani, Ed. Pelerinul Român, Oradea, 22005, p. 106, 236-237.

B)‎      SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR Despre FECIORIE:

‎‎2.‎      Dar aş putea fi întrebat:

– „Dacă nu e bine pentru om să se atingă de femeie, pentru ce a mai lăsat Dumnezeu căsătoria? Ce trebuință mai avem de femei, dacă nu ne sunt de folos nici pentru căsătorie, nici pentru nașterea de copii? Cine va împiedica pieirea întregului neam omenesc, dacă moartea paște și taie în fiecare zi pe cei din viață, și nu se mai pot ridica alții în locul celor căzuți? Dacă toți am îmbrățișa acest bine, fecioria, dacă nu ne-am mai atinge de femei, toate se vor prăbuși: orașe, case și ogoare, meserii și arte, plante și animale. După cum atunci când cade generalul pe câmpul de bătălie, se strică toată buna rânduială a trupei, tot astfel, dacă dispare, datorită desființării căsătoriei, omul, împăratul tuturor celor de pe pământ, nu va mai rămâne în picioare și în bună rânduială nimic din tot ce se vede pe pământ. Prin urmare, acest sfat bun al tău va umple lumea de nenumărate nenorociri”.

Dacă aceste cuvinte ar fi rostite numai de dușmanii creștinismului și de necredincioși, nici n-aș ține seamă de ele. Sunt însă mulți oameni care în aparență aparțin Bisericii și care rostesc aceleași cuvinte; din pricina slăbiciunii voinței au părăsit sudorile și ostenelile pentru păzirea fecioriei; osândesc fecioria, declară că e de prisos, cu intenția de a-și acoperi propria lor trândăvie, pentru a părea în ochii lumii că nu îndepărtează de la ei aceste nevoințe din pricina nepăsării lor, ci din pricina unei drepte judecăți.

Să lăsăm deci la o parte pe dușmanii declarați ai creștinismului – căci “omul firesc nu primește pe cele ale Duhului, căci sunt nebunie pentru el(51)

51.‎‎ I Cor. 2, 14

 – și să-i învățăm pe cei care în aparentă sunt alături de noi două lucruri: întâi, că fecioria nu este de prisos, ci, dimpotrivă, este foarte folositoare și foarte necesară; al doilea, că învinuirea ce-o aduc fecioriei este spre paguba lor și aduce pe capetele lor tot atâta primejdie câtă răsplată și laudă aduce celor ce trăiesc în feciorie.

După ce a fost creată toată lumea aceasta (52)

 52.‎‎ Fac. 1. 1-25.

și au fost pregătite toate cele ce trebuiau pentru tihna și folosul nostru, Dumnezeu a făcut și pe om (53) , pentru care a creat și lumea.

53.‎‎ Fac. l, 26-31; 2, 7.

După ce omul a fost plăsmuit, a rămas în rai (54).

 54.‎ ‎ Fac. 2, 8.

Nici n-a fost vorba de căsătorie. Omul avea nevoie de un ajutor, și i s-a dat (55).

55.‎ ‎ Fac. 2, 18; 21-25.

Nici după ce i s-a dat omului un ajutor nu părea necesară căsătoria. De fapt, nici nu exista căsătoria; Adam și Eva trăiau fără căsătorie.

Trăiau în rai ca în cer și se desfătau de prietenia Iui Dumnezeu. Erau izgonite din sufletul lor dorința de împreunare, zămislirea, durerile nașterii, nașterea de copii, orice fel de stricăciune. Ca un curs de apă limpede izvorâtă dintr-un izvor curat era viata lor în rai, împodobită cu fecioria. Tot pământul, pe vremea aceea, era lipsit de oameni. Era, prin urmare, aceeași situație de care se tem acum acești purtători de grijă ai neamului omenesc, care se îngrijesc cu deosebită râvnă de treburile altora, dar nu suferă nicidecum să se gândească la ale lor; tremură de teama ca nu cumva să piară tot neamul omenesc din pricina fecioriei, dar le pasă tot atât de puțin de pierderea propriului lor suflet ca și de sufletul altuia; și fac aceasta știind bine că au să fie chemați să dea socoteală amănunțită de sufletul lor, chiar pentru cele mai mici greșeli, pe când pentru împuținarea omenilor de pe pământ nu-i va trage nimeni la răspundere. Pe vremea lui Adam și Eva, pe când erau în rai și trăiau în feciorie, nu erau orașe, arte, meserii, nici case – căci de ele ne doare cumplit inima! -; pe atunci nu existau toate acestea și, totuși, lipsa lor n-a împiedicat, nici n-a curmat existența acelei fericite vieți, cu mult mai bune decât cea dusă de noi acum. Dar Adam și Eva n-au ascultat de porunca lui Dumnezeu ‎‎(56)

56.‎ ‎ Fac. 3, 1-7.

 ; din pricina aceasta au ajuns pământ și cenușă. Au pierdut o dată cu traiul acela fericit și fecioria; o dată cu Dumnezeu a plecat de la ei și fecioria, i-a părăsit și ea.‎‎

Atâta vreme cât nu fuseseră biruiți de diavol, atâta vreme îl cinsteau pe Dumnezeu, Stăpânul lor, a rămas cu ei și fecioria, împodobindu-i mai mult decât împodobesc hainele cele de aur și diadema pe împărați. Când au ajuns însă în robia diavolului, au fost dezbrăcați de această haină împărătească, li s-a luat podoaba cea cerească; au venit peste ei stricăciunea morții, blestemul, durerea și o viață grea și chinuită. O dată cu acestea a apărut în viața omului și căsătoria, acest veșmânt muritor, această haină de rob. “Cel însurat – spune Pavel, se îngrijește de cele ale lumii(57)

 ‎57.‎‎ I Cor. 7, 33

Ai văzut de unde-și are început căsătoria? Ai văzut din ce pricină a ajuns necesară? Din pricina călcării poruncii, din pricina blestemului, din pricina morții. Unde e moarte, acolo e și căsătorie; dacă nu există moarte, nu urmează nici căsătorie. Fecioria nu are aceste urmări; e totdeauna folositoare, totdeauna bună, totdeauna fericită; și înainte de moarte, și după moarte; și înainte de a exista pe lume căsătorie, și după ce a venit pe lume căsătoria.‎‎

– Spune-mi, te rog, Adam a fost născut prin căsătorie? Eva a fost născută prin durerile de naștere ale unei alte femei? Nu poți să-mi spui! Atunci pentru ce tremuri, pentru ce te temi degeaba că va dispărea neamul omenesc, dacă dispare căsătoria? Milioane de milioane de îngeri slujesc lui Dumnezeu, mii de mii de arhangheli stau înaintea Lui; și nici unul dintre ei nu există datorită căsătoriei, nașterilor, durerilor nașterii și zămislirii. Prin urmare, Dumnezeu ar fi înmulțit cu atât mai mult pe oameni, fără să fi fost nevoie de căsătorie, așa cum a făcut și pe cei dintâi oameni, din care se trag toți oamenii.

3.‎      În vremea noastră chiar, nu puterea căsătoriei menține neamul omenesc, ci cuvântul Domnului spus la început: “Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul(58)

 ‎58.‎‎ Fac. 1, 28.

Spune-mi, te rog, i-a fost de vreun folos lui Avraam căsătoria pentru nașterea de copii? Nu! A fost căsătorit atât amar de ani, și la urmă a strigat către Dumnezeu: “Ce vei face cu mine,Stăpâne, Doamne? Iată, mor și n-am copii!” (59)

 ‎59.‎‎ Fac. 15, 2.

După cum atunci, cu Avraam, Dumnezeu a făcut ca niște trupuri moarte să ajungă rădăcina și pricina nașterii unui popor atât de numeros ca poporul evreu, tot astfel și la începutul lumii, Dumnezeu ar fi găsit o cale prin care să se înmulțească neamul omenesc, dacă Adam și Eva ar fi ascultat de poruncile Lui și nu i-ar fi biruit dorința de a mânca din pomul cunoștinței binelui și răului. Când nu vrea Dumnezeu, căsătoria nu poate înmulți numărul existent al oamenilor, dar nici fecioria nu poate împuțina numărul lor când Dumnezeu voiește ca numărul oamenilor să fie mare.‎‎

Mi s-ar putea însă obiecta:

‎        ‎ Dar a fost voința lui Dumnezeu ca să ne înmulțim prin căsătorie, tocmai din pricina noastră și a neascultării noastre.

‎        ‎ Pentru ce n-a existat căsătoria înainte de înșelăciunea omului? Pentru ce n-a trăit Adam cu Eva în rai? Pentru ce n-au existat durerile nașterii înainte de blestem? Pentru ce? Pentru că toate acestea erau pe atunci de prisos; au ajuns în urmă de neapărată trebuință din pricina slăbiciunii noastre. Și nu numai ele, ci și toate celelalte: orașele, artele, meseriile, hainele și tot roiul de nevoi. Pe toate acestea le-a târât moartea cu ea, când a intrat în lume. Nu prefera deci în locul fecioriei căsătoria, îngăduită de Dumnezeu din pricina slăbiciunii tale, nici nu le pune pe picior de egalitate! Dacă ai judeca așa, ar trebui să speri că este mai bine să ai două femei decât să te mulțumești cu una, deoarece legea lui Moise îngăduie să ții două femei (60)

 ‎60.‎‎ Deut 21, 15.

Mai mult, urmând acestui chip de gândire, ar trebui să preferi bogăția în locul sărăciei de bunăvoie, chefurile și mesele bogate, în locul unei mese cumpătate, răzbunarea, în locul răbdării cu a nedreptăților.

4.‎      ‎– Dar, atunci, le osândești pe toate acestea? – Nu le osândesc deloc! Dumnezeu le-a îngăduit și au fost de folos la timpul lor. Afirm însă că sunt lucruri de puțină însemnătate, mai degrabă fapte de copii decât de oameni mari. Hristos, voind să ne facă desăvârșiți, a poruncit să le lepădăm pe toate acestea, ca pe niște haine de copil, care nu sunt în stare să îmbrace pe un om desăvârșit nici să împodobească vârsta omului duhovnicesc dorit de Hristos. Hristos a poruncit să îmbrace niște haine mai frumoase și superioare celorlalte; a poruncit să nu dăm alte legiuiri decât cele date de El, ci să urmăm cu strășnicie legile Lui. Legile date de Hristos sunt superioare într- adevăr legilor lui Moise; dar scopul legiuitorului este același. Care este scopul? Să curme răutatea din sufletul nostru și să ne ridice spre o virtute desăvârșită. Dacă Dumnezeu, în urmărirea acestui scop, n-ar fi dat legi mai bune decât cele de mai înainte, ci ar fi lăsat mereu aceleași legi și n-ar fi căutat să ne izbăvească de josnicia în care eram, ar fi însemnat că El este în contradicție cu Sine Însuși. După cum dacă, la început, când neamul omenesc se găsea în vârsta copilăriei sale, Dumnezeu ar fi legiuit această viețuire superioară, oamenii n-ar fi dus nici viață pe măsura vârstei lor, ba, dimpotrivă, și-ar fi pierdut propria lor mântuire din pricina viețuirii superioare ce le-ar fi fost impusă, tot astfel, dacă, după trecerea epocii copilăriei omenirii, după ce lumea a fost călăuzită de lege, dacă atunci când timpul cerea filosofia cerească a Evangheliei,Dumnezeu ar fi lăsat să rămână în picioare tot legiuirea de pe timpul copilăriei omenirii, n-am mai fi avut nici un folos de pe urma întrupării lui Hristos, pentru că nu ne-ar fi adus desăvârșirea în vederea căreia El S-a întrupat.

5.‎      Dumnezeu S-a purtat cu omenirea cum se poartă păsările cu puii lor. Când mama le aduce de mâncare îi face să iasă din cuib; dacă vede că puii ei sunt plăpânzi, că nu se pot ține pe picioare și mai au încă nevoie să stea în cuib, îi lasă înlăuntru mai multe zile; nu face asta cu gândul de a-i lăsa pe vecie în cuib, ci ca să li se întărească bine aripile, să se înzdrăvenească, spre a-și putea lua zborul fără vreo primejdie. Așa a făcut și Dumnezeu cu noi. Dintru început ne-a atras spre cer și ne-a arătat calea care duce acolo; Dumnezeu știa, știa foarte bine că nu vom avea destulă putere să ne luăm zborul spre cer; a vrut însă să ne arate că prăbușirea noastră se datorește propriei noastre slăbiciuni, și nu voinței Lui. După ce ne-a făcut această dovadă, ne-a lăsat multă vreme, ca într-un cuib, în lumea aceasta, ne-a lăsat să ne căsătorim. Dar după ce ne-au crescut aripile virtuții în această mare scurgere de vreme, a venit Domnul, ne-a scos cu binișorul și încetul cu încetul din locuința aceasta de aici și ne-a învățat să zburăm spre înălțime.

Oamenii care sunt și acum mai trândavi, oamenii care dorm adânc, stau încă cu plăcere în cuib, lipiți de lucrurile din lumea aceasta; dar cei cu adevărat viteji, îndrăgostiți de lumină, părăsesc cuibul cu ușurință, zboară spre înălțime, aung în ceruri, părăsind toate cele de pe pământ: nunta, averile, grijile, într-un cuvânt toate cele câte de obicei ne atrag spre pământ.

Să nu socotim, deci, îngăduința dată la început omenirii de a se căsători drept o necesitate și pentru vremurile de mai târziu, necesitate care ne împiedică de a trăi necăsătoriți. Hristos dorește îndepărtarea noastră de căsătorie. Ascultă ce spune: “Cel care poate să o primească, să o primească61

 ‎61.Matei 19, 12.

Nu te minuna dacă Dumnezeu n-a poruncit asta de la început! Nici doctorii nu prescriu aceeași dietă bolnavilor tot timpul cât stau la pat; când au febră mare, le interzic mâncărurile grele; dar când le-a scăzut febra și i-a lăsat slăbiciunea trupului, le îngăduie să mănânce mâncăruri obișnuite în locul mâncărurilor acelora neplăcute. După cum în trup lupta elementelor care alcătuiesc trupul ‎‎ 62. (Fac. 1, 28).

Timpul cerea ca Dumnezeu să dea o astfel de poruncă; pe vremea aceea trupul omenesc era cuprins de nebunie, nu putea suporta furia patimilor și nici nu avea în tuIburarea aceea un alt liman decât căsătoria, în care să se refugieze omul. Ce poruncă trebuia să-i dea Dumnezeu? Trebuia să-i poruncească să trăiască în înfrânare, în feciorie? Dar o astfel de poruncă ar fi făcut și mai mare căderea mai puternică flacăra. Singura hrană potrivită pruncilor este laptele; dacă nu le-ai da această hrană și i-ai sili să mănânce mâncărurile oamenilor în vârstă, apoi nai face altceva decât să-i omori. Tot atât de mare rău pricinuiești chiar când dai hrana la timp nepotrivit. Pentru această pricină n-a fost dată de la început fecioria. Mai bine spus însă, fecioria a fost dată de la început și este mai veche decât căsătoria. Pentru această pricină, deci, a intrat mai  târziu pe lume căsătoria și a fost socotită ca ceva necesar. Dacă Adam ar fi ascultat de porunca lui Dumnezeu, n-ar mai fi fost nevoie de căsătorie.

Dar cum s-ar mai fi înmulțit oamenii, cum ar mai fi ajuns atât de numeroși?

‎        ‎ Te întreb și eu din nou, pentru că teama aceasta te tulbură stăruitor: Cum au venit pe lume Adam și Eva? Prin căsătorie?

‎        ‎ Ce vrei să spui? Toți oamenii aveau să vină pe pământ așa cum au venit primii oameni?

‎        ‎ Nu pot să spun dacă așa sau în alt chip. Răspunsul  la întrebarea aceasta e următorul: Dumnezeu n-avea nevoie de căsătorie ca să se înmulțească oamenii pe pământ.

6.‎      ‎ Potopul de pe timpul lui Noe, care a făcut să dispară de pe fața pământului oameni și animale și, într-un cuvânt, toate viețuitoarele (63),

 ‎63.‎‎ Fac. 7, 17-23.

ne-a dovedit că păcatul, împreunările rușinoase, și nu fecioria, au dus la pieirea neamului omenesc. Pustiirea aceea grozavă n-ar fi venit peste oameni dacă fiii lui Dumnezeu ar fi pus frâu poftelor lor rușinoase, dacă ar fi păzit fecioria și dacă nu s-ar fi uitat cu priviri pofticioase la fiicele oamenilor (64)

64.‎‎ Fac. 6, 1-5.

Să nu-ți închipui însă că spun că din pricină că se căsătoreau oamenii a venit peste ei nenorocirea aceea. Nu spun aceasta; deocamdată spun atât, că a pierit și a dispărut atunci neamul omenesc din pricina păcatului, și nu din pricina fecioriei. Păcatul duce la desființarea neamului omenesc, nu fecioria.

‎‎7.‎      Într-adevăr, căsătoria a fost lăsată de Dumnezeu pentru nașterea de copii. Dar a fost lăsată de Dumnezeu și pentru o altă pricină, cu mult mai mare, anume ca să stingă aprinderile firii noastre. Martor îmi este Pavel care spune: “iar din cauza desfrânării, fiecare să-și aibă femeia sa65.

 ‎65.‎‎ I Cor. 7, 2

 Prin urmare, căsătoria n-a fost lăsată pentru nașterea de fii. Mai mult: Pavel poruncește credincioșilor să se căsătorească, dar nu cu scopul principal de a da naștere la copii.

‎        ‎ Atunci pentru ce să se căsătorească?

‎        ‎ ”Ca să nu vă ispitească Satana66

66.‎‎ I Cor. 7, 5.

răspunde Pavel. Mai departe, Pavel nu le spune credincioșilor: Dacă doresc să aibă copii, să se căsătorească!

‎        ‎ Dar ce le spune?

‎        ‎ Le spune: “Dar dacă nu se pot înfrâna, să se căsătorească!” 67

67.‎‎ I Cor. 7, 9.

La început, după cum am spus mai sus, căsătoria avea ceste două pricini: nașterea de copii și potolirea poftelor. In urmă însă, după ce s-au umplut de oameni pământul, marea și toată lumea, căsătoria nu mai are decât o pricină pentru a exista: îndepărtarea desfrâului și a desfrânării. Căsătoria este de mare folos pentru cei care și acum, după predicarea Evangheliei, se tăvălesc în mocirla patimilor, pentru cei care doresc să ducă o viață asemănătoare porcilor, pentru cei care nu se pot stăpâni de a-și strica trupul și sufletul în locașurile de desfrâu. Pentru aceștia, deci, căsătoria este de mare folos, căci îi scapă de necurăție, îi scapă de umblatul din femeie în femeie și le dă putința să trăiască în sfințenie și castitate.

Dar până când mă voi lupta cu umbrele? Chiar voi, care-mi faceți aceste obiecții, sunteți convinși tot atât de bine ca și mine de superioritatea fecioriei. Obiecțiile voastre nu sunt decât scuze și pretexte ca să vă acoperiți neînfrânarea voastră.

[279]  Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, Despre feciorie, apologia vieții monahale, despre creșterea copiilor, Ed. Institutului Biblic Și De Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române, București, ?2001, pp. 14-18.

††Sfântul Cuvios Ioan Damaschin

CAPITOLUL XIII Despre plăceri

Dintre plăceri, unele sunt sufletești, altele trupești. Sufletești sunt acelea care aparțin sufletului în sine, cum este plăcerea spre studiu și spre contemplație. Trupești sunt acelea la care participă și sufletul și trupul. Pentru aceasta se numesc trupe ști toate cele care se raportează la hrană, la legături sexuale și cele asemenea. Dar nimeni nu va găsi plăceri proprii numai corpului.

Iarăși, dintre plăceri, unele sunt adevărate, altele false. Plăcerile curat sufletești sunt plăcerile științei și ale contemplației; iar plăcerile la care participă și corpul sunt plăcerile senzitive. Dintre plăcerile la care participă și corpul, unele sunt în acela și timp și naturale și necesare; fără de ele nu este cu putință de trăit, cum sunt mâncărurile, care satisfac trebuința naturii, și hainele cele necesare. Alte plăceri sunt naturale, dar nu și necesare, cum sunt raporturile sexuale fire ști și legitime. Ele contribuie la conservarea întregului neam. Este însă cu putință să trăiești în feciorie fără ele. Alte plăceri nu sunt nici necesare, nici naturale, cum este beția, desfrânarea, îmbuibările care depășesc trebuința, căci acestea nu contribuie nici la menținerea vieții noastre și nici la continuarea neamului. Din contră, ele mai degrabă vătăma. Pentru aceea cel care trăiește după Dumnezeu trebuie să le urmeze pe acelea care sunt în acela și timp și necesare și firești și să pună în al doilea rând pe cele fire ști dar necesare, săvârșindu-le la timpul, modul și măsura potrivită. Celelalte trebuie îndepărtate cu totul.

Trebuie să se socotească plăceri bune acelea care nu sunt însoțite de durere, care nu pricinuiesc căință, care nu nasc altă vătămare, care nu trec dincolo de măsură, care nu ne sustrag mult timp de la lucrările noastre importante și care nu ne robesc.

[280]  Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. cit., p. 62.

C)‎     Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul

90.‎    ‎ Dracii războiesc pe cei ce se ridică pe cea mai înaltă treaptă a rugăciunii, ca să nu primească simple înţelesurile (chipurile) lucrurilor sensibile; pe cei ce se îndeletnicesc cu cunoaşterea, ca să zăbovească în ei gândurile pătimaşe; iar pe cei ce se nevoiesc cu făptuirea,ca să-i înduplece să păcătuiască cu lucrul. În tot felul îi războiesc pe toţi, ca să îi despartă, nemernicii pe oameni de Dumnezeu.

91.‎    ‎ Cei ce se nevoiesc în viaţa aceasta spre evlavie sub îndrumarea Providenţei dumnezeieşti sunt probaţi prin aceste trei ispite: sau li se dăruiesc cele plăcute, ca sănătate, frumuseţe, belşug de prunci, bogăţie, slavă şi cele asemenea; sau vin asupra lor pricini de întristare, ca lipsa de prunci, de avuţie şi de slavă; sau le vin pricini de dureri în trup, ca boli, chinuri şi cele asemenea ‎‎(20). Către cei dintâi zice Domnul: «De nu se va lepăda cineva de toate câte le are, nu va putea să fie ucenicul Meu». 209 Iar cătrecei de-al doilea şi de-al treilea: «întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre» .

[deci, nu este adevărat ce spune Părintele Arsenie Boca: Știam că tot ce pățesc oamenii, li se trage de pe urma greșelilor sau a păcatelor.

 [281]  †PS Daniil Stoenescu, episcop locţiitor al Daciei Felix, Biserica de la Drăgănescu – „Capela Sixtină” a Ortodoxiei româneşti „O smerită mărturisire ortodoxă de credinţă exprimată plastic”, Deva, 2005, p. 11-13.

n.n.]

92.‎    ‎ Acestea patru zic unii că schimbă starea organică a trupului şi dau minţii prin ea gânduri, fie pătimaşe, fie fără patimi: îngerii, dracii, aerul şi hrana. îngerii, zic, o schimbă prin cuvânt (raţiune); dracii prin atingere; aerul prin ardere (metabolism); iar hrana, prin felurile mâncărilor şi băuturilor, prin înmulţirea sau împuţinarea lor. Mai sunt, apoi, schimbările care se ivesc prin amintire, auz şi vedere, când pătimeşte întâi sufletul din pricina unor lucruri de întristare sau de bucurie. Pătimind din pricina acestora mai întâi sufletul, schimbă starea organică a trupului. Cele mai înainte înşirate, însă, schimbă întâi starea organică, iar acestea insuflă apoi minţii gândurile.

[282]  Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul II, Ed. cit., pp. 110-111.

††  de adăugat cu suferința fără cârtire cele 4 feluri de iertări veacul de acum și cel ce va să vie, înfrânare și răbdare

Întrebarea 26:

Ce înseamnă hula împotriva Duhului şi cum: «Tot păcatul se va ierta oamenilor, dar celor ce vor huli nu li se va ierta nici în veacul acesta, nici în cel viitor»? 550

550 Matei 7, 1.

Răspuns:

Întrebarea cu privire la hula împotriva Duhului Sfânt îşi are dezlegarea aceasta: Domnul făcând multe vindecări, iudeii puneau lucrările Duhului în socoteala stăpânitorului dracilor. Iar cuvântul că nici aici, nici în veacul viitor nu  270‎      

‎‎vor avea iertare cei ce hulesc, trebuie înţeles precum urmează:

Zic unii dintre cei ce au cercetat acestea prin Duhul, că sunt patru feluri de iertare a păcatelor: două aici şi două în veacul viitor. Fiindcă memoria nu e în stare să- şi amintească greşelile timpului întreg, ca omul să se pocăiască aici pentru ele, Stăpânul firii, în iubirea Sa de oameni, a rânduit, cum s-a zis, şi pentru noi cei ce nu ne pocăim două moduri de pocăinţă în veacul viitor. Astfel, când unul păcătuieşte aici cu indiferenţă, dar apoi face bine tot cu indiferenţă, fie mişcat de milă sau simpatie faţă de aproapele, fie de alte motive filantropice, faptele lui vor fi cântărite în veacul viitor la vremea judecăţii şi, văzându- se înclinarea lui spre cele din urmă, va dobândi iertare. Acesta este un mod. Iar al doilea e următorul: Când vreunul e vinovat de păcate, dar auzind cuvântul Domnului: «Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi» 551

551 Un alt loc din Sf Maxim, care arată concepţia lui despre unitatea concretă a firii omeneşti.

se teme şi nu judecă pe nimeni când cercetează cele făptuite, nu va fi judecat, ca unul ce a păzit porunca. Căci nu uită de făgăduinţa dată prin porunca Sa Cel atotnemincinos.

Iar celelalte două moduri se referă la iertarea de aici, când cineva, aflându-se în păcate, e lăsat de Providenţă cu bun rost în neajunsuri, în nevoi, în boli. Căci fără să ştie acela, Dumnezeu îl curăţeşte prin unele ca acestea. Şi dacă acela, încercat în felul acesta, mulţumeşte, ia plată pentru mulţumire. Iar de nu mulţumeşte pentru certările de pe urma păcatelor sale, de păcate se curăţeşte, dar încasează pedeapsa pentru nemulţumire. Pe urmă, pentru tot ce păcătuieşte cineva faţă de oameni i se dau prilejuri de iertare, cum a arătat cuvântul. Căci păcătuind cineva faţă de un om, dar făcând bine altui om, aceeaşi fire faţă de care a păcătuit îl şi apără552

552Proverbe 25, 21.

271 ‎‎Dar hula faţă de Duhul, sau necredinţa, nefiind iertată pentru nici o altă pricină, fără numai dacă se face cel ce a păcătuit credincios, pe drept cuvânt nu va fi iertat cel ce-şi încheie viaţa în necredinţă, pentru păcatul necredinţei.

[283]  Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul II, Ed. cit., pp. ††

Un mare rol deține în concepția Sf. Maxim plăcerea și durerea. Căutarea plăcerii naște un șir de patimi, fuga de durere alt șir. 22

‎‎21, 22 Intr. 10; P. G. 90, 256 C.

Dar între plăcere și durere este și o cauzalitate reciprocă necontenită. Ele se succed ca într-un cerc vicios. Căutând plăcerea, omul va avea în mod sigur, după gustarea ei, durerea. Iar fugind de durere, caută scăpare în brațele plăcerii, ca să dea dincolo de ea de o durere și mai mare. Nu poate rupe nimeni acest cerc de fier al plăcerii și al durerii, ca să rămână numai cu plăcerea. Cine caută plăcerea dă de durere, cine fuge de durere dă prin plăcere tot de durere. 23

23 Introd. 9; P. G. 90, 253.

Dar de aici nu rezultă un fatalism. Această înlănțuire poate fi biruită. Și nu treptat printr-o îmblânzire în cursul multor reîncarnări, ci printr-o sărire în afară de cercul plăcerii și durerii. E necesar să stai neclintit și la ispita plăcerii și la amenințarea durerii, ca un ac de balanță imobilizat. Aceasta e starea de nepătimire, starea omului nepătimaș. 24

24Deci cel ce nu dorește plăcerea trupească și nu se teme de durere, a ajuns nepătimitor. Căci deodată cu acestea și cu iubirea trupească de sine, care le-a născut, a omorît toate patimile ce cresc prin aceasta și prin acelea“, Introd. 14; P. G. 90, 260-261.

Ea nu e însă o nesimțire de cadavru, în sensul apatiei budiste.

Pentru a înțelege acest lucru trebuie să vedem însă de unde a apărut plăcerea și durerea trupească.

Plăcerea și durerea trupească s-au putut naște prin faptul că omul ca făptură mărginită a fost dotat de Dumnezeu, cum arătam mai sus, cu capacitatea de-a se bucura de ceea ce-l întregește pe planul esențial sau spiritual        13

al ființei sale, adică de Dumnezeu, și de a se îndurera de împuținarea vieții sale spirituale prin îndepărtarea ei de izvorul adevăratei sale existențe. Numai lui Dumnezeu nu-I e dat de-a alterna bucuria cu durerea, sau măcar de-a încerca o bucurie nouă, printr-un plus de viață ce I-ar veni din afară, odată ce e nesfârșit.

Dar omul având și o latură trupească, capacitatea de bucurie sau de întristare ce-o are în totalitatea ființei sale, s-a obișnuit să se actualizeze ca plăcere pentru ceea ce-i sporește viața trupească – părându-i-se că aceasta e o sporire a ființei sale integrale – și ca o neplăcere pentru ceea ce-i restrânge prosperitatea trupească – confundând iarăși trupul cu totalitatea ființei sale. Iar cele ce-i sporesc sau împuținează viața trupească sunt lucrurile sensibile. Astfel prin cădere, binele și răul pentru om s-au limitat la ceea ce-i bine și rău pentru trup, adică la lumea sensibilă; aceasta-i cunoștința, sau falsa cunoștință la care a ajuns prin cădere, cunoștința pe care i-a dat-o lumea ca pom al cunoștinței unui astfel de bine și astfel de rău. Astfel omul n-a mai socotit că binele stă în planul spiritual și n-a mai socotit nici răul ca lipsă a bunurilor spirituale. 25

[…] Dar precum cunoaște Scriptura două feluri de întristări, la fel cunoaște două feluri de ispite (5). Unul cu voie și unul fără de voie, unul creator de plăceri voite, celălalt aducător de dureri fără voie. Ispita cu voia dă ființă plăcerilor voite, iar cea fără de voie aduce durerile fără de voie. 464

464 Ispita fără de voie, care e o suferință, un necaz, o osteneală, e mai potrivit să se numească încercare. E și ea o ispită, întrucât suferința îl face și ea pe om adeseori să păcătuiască pentru a scăpa de ea. Dar pe când ispita plăcerii (ispita în sens strâns) trebuie respinsă, ispita durerii (încercarea) trebuie acceptată. Deci atitudinile față de ele trebuie să fie direct opuse. Rău ar fi când s-ar respinge amândouă (indiferența, apatie), dar și mai rău când s-ar accepta ispita plăcerii și s-ar respinge a durerii. Ispita ‎‎(plăcerii) aduce plăcere simțirii și întristare sufletului, iar încerca-ea (durerii) aduce întristare sim țirii și bucurie sufletului. Nu te poți bucura cu sufletul și totodată desfăta cu simțurile, adică nu poți primi deodată și ispita și încercarea. Deci beția și desfătarea pe care o simțim în vremea unei volupt ăți deși ni se pare că ne-a pătruns toată ființa, e numai o plăcere a simțurilor, nu și a sufletului. Sufletul a putut să se scufunde, în acele clipe, dacă nu simțim în mijlocul acelei voluptăți o întristare, internă ca semn al prezenței lui. Am devenit cu alte cuvinte în acele clipe întregi ai sim țurilor, în nici un caz voluptatea nu e și a sufletului.‎    333

Una este cauza întristării din suflet, iar cealaltă a întristării după simțuri (6).‎           332

462 Bucuria duhovnicească înseamnă o comprimare a plăcerilor senzuale, precum plăcerile senzuale produc întristare în suflet.

463 Patimile de bună voie sunt cele păcătoase. Ele produc întristare sufletului. Patimile fără de voie sunt durerile, strâmtorările. Ele produc întristarea simțurilor.

De aceea socotesc că Domnul și Dumnezeul nostru, învățând pe ucenicii săi cum trebuie, să se roage, le spune să se roage să nu le vină felul ispitelor cu voia: “Și nu ne duce pe noi în ispită, 465

465 ‎   ‎ Mt. 6, 13.

adică îi învață pe ucenicii Săi să se roage să nu fie lăsați să facă experiența ispitelor plăcerii, adică a celor voite și poftite. Iar marele lacob, zis fratele Domnului, învățând pe cei ce luptă

pentru adevăr să nu se ferească de felul ispitelor fără de voie, zice: “Mare bucurie să socotiți frații mei când cădeți în felurite ispite,466

466 ‎   ‎ Iacob 1, 2.

adică în încercările, care nu sunt voite și poftite și produc dureri (7). Și Domnul o arată aceasta limpede adăugând: “ci ne izbăvește de cel rău, iar marele lacob zicând: “Știind că cercarea credinței voastre lucrează răbdarea, iar răbdarea să-și aibă lucrul ei desăvârșit, ca să fiți desăvârșiți și întregi, fără nici o lipsă. ‎‎“Desăvârșit este cel ce luptă împotriva ispitelor cu voia, prin înfrânare, și cele fără de voie stăruiește cu răbdare (8), iar “întreg“ este cel ce-și însoțește făptuirea cu cunoștința și a cărui contemplație nu este lipsită de fapte (9). 467

Această suferință care însoțește nașterea ca o consecință a plăcerii ce însoțește zămislirea este și înțelesul mânturii prin nașterea de copii, fiindcă plăcerea zămislirii este păcat:

Psa 50:6 Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea.

Așadar nu împreunarea cu plăcere, care duce la naștere, este mântuirea femeii, ci durerea trupească și sufletească care însoțește nașterea o ajută să se mântuiască:

Fac 3:16 Iar femeii i-a zis: „Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni”.

Când Sfânta Scriptură scriptură ne spune că sarcina este însoțită de necazuri și nașterea de dureri, cum poate spune cineva că împreunarea care duce la acestea este sursă de sănătate? Iar stăpânirea de către bărbat nu este o atârnare ci o robie, de care poate fi eliberată ceea ce se înfrânează de la atracție, fiindcă nu spune Sfânta Scriptură că bărbatul tău te va însănătoși.

Și ce dureri pot fi mai mari ca cele ale nașterii? Iată Sfânta Scriptură arată înțelesul și scopul acestor dureri. Cei ce doresc mult plăcerea împreunării ajung să aibă dureri în naștere și astfel sunt îndemnați măcar de frica durerilor la înfrânare. Aceasta este un simbol cu care toți ne întâlnim, prezent în experiența simțită a oamenilor. El vrea să ne spună că avem două căi: a fi împărați ai pământului (adică având slavă deșartă și plăceri pământești) sau să fim în stăpânirea Împăratului celui Mare (care întemeiază cetatea Sa pe slava Sa și bucuria bine înrădăcinată, adică având ca surse bune înfrânarea și răbdarea). Cine nu Îl vrea ca Împărat al său se miră, căci nu înțelege, se tulbură, căci nu are pace, se clătește, fiindcă pururea este în șovăială, este cuprins de cutremur, deoarece este permanent înspăimântat că va muri și are dureri ca ale celei ce naște (fiindcă durerile sale sunt consecința directă a plăcerilor lui, ca și cele ale nașterii) și va pătimi sfărâmarea corăbiilor, adică a tot ceea ce i se pare că a adunat, dar nu-l poate duce dincolo de pământul mormântului. Iar cine primește stăpânirea Împăratului celui Mare este ca muntele Sionului în veselie și ca fecioarele Iudeii în bucurie, desfătându-se cu mintea de judecățile lui Dumnezeu, adică având o viață condusă de rațiune iar nu de poftă și mânie (și astfel scapă de tulburarea și cutremurul șovăitor al neștiinței generate de îngroparea minții în pământ, pe care o avea cel dintâi). Mai mult, la bucuria celor ca el participă toată făptura și este veșnică, netrecătoare.

Psa 47:1 Mare este Domnul şi lăudat foarte în cetatea Dumnezeului nostru, în muntele cel sfânt al lui. 2 Cu bucurie bine înrădăcinată a tot pământul, munţii Sionului, coastele crivăţului, cetatea Împăratului celui mare. 3 Dumnezeu, în palaturile ei se cunoaşte, când o sprijineşte pre ea. 4 Că iată împăraţii pământului s-au adunat, strânsu-s-au împreună. 5 Aceştia văzând aşa, s-au mirat, s-au turburat, s-au clătit, cutremur i-a cuprins pre ei.  6 Acolo sunt dureri ca ale celeea ce naşte; cu duh silnic va sfărâma corăbiile Tarsisului. 7 Precum am auzit, aşa am şi văzut, în cetatea Domnului puterilor, în cetatea Dumnezeului nostru.

[] 10 Veselească-se muntele Sionului şi să se bucure fetele Iudeii, pentru judecăţile tale Doamne.

[] 13 Că acesta este Dumnezeul nostru în veac şi în veacul veacului, acesta ne va paşte pre noi în veci.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s