(8) Părintele Arsenie Boca – nu numai învățături eretice ci și păgâne… (b) Despre împreunarea trupească

(8)     Părintele Arsenie Boca a avut, însă, nu numai învățături eretice ci și păgâne, tot din neînțelegerea tainei persoanei.

(b)     Despre împreunarea trupească.

Înainte de a trata acest subiect gingaș, am dori să citim și să urmăm un cuvânt al Avei Dorotei, pentru a parcurge acest capitol cu ochii duhovnicești ai milei și nu cu asprime (nici măcar față de sărmanul autor al rătăcirii de la Prislop):

1094. Sfinții urăsc păcatul, dar nu pe păcătos. Ura lor față de păcat se arată în faptul că se feresc ei înșiși de păcat și ajută și pe ceilalți, prin iubire, să-l biruiască. Ei văd în persoană o taină atît de adîncă și de minunată, că intuiesc în ea posibilități de depășire a oricărei stări de păcat, a oricărei ispite. Dar aceste posibilități trebuie actualizate prin puterea ce le-o dă iubirea față de ea. Legătura între persoană și persoană e în mod real o legătură de comunicare asemenea celei între mădularele trupului. Nu se poate însănătoși un mădular bolnav, dacă nu i se comunică sîngele mădularelor sănătoase. Aceasta se face între oameni prin iubire

[262]  Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia…, Vol. IX, Ed. cit., p. 545

Vom vedea mai jos cum Părintele Arsenie Boca, studiind anatomia și antropologia pentru disecția cadavrelor și însușirea meșteșugului picturii, a căpătat o siguranță de sine că ar fi mare cunoscător al științelor medicale (endocrinologie, genetică care nici măcar nu erau surprinse în programa de studiu urmată, fiind alte domenii decât cele de mai sus necesare picturii). Nu numai atât dar și acele studii făcute au fost nesatisfăcătoare datorită întreruperilor cauzate de grevele studențești, după cum mărturisește chiar preacuvioșia sa:

Profesori principali aveam pe dl. Francisc Șirato, Costin Petrescu și Fr. Reiner, ultimul de la Facultatea de medicină. La medicină de multe ori nu puteam merge din cauza frământărilor și grevelor studențești, care mă supărau pentru motivul că pierdeam vremea și cunoștințele de anatomie și antropologie cu profesorul meu, care de multe ori era pus în imposibilitatea să-și țină cursul.

[263]  †PS Daniil Stoenescu, episcop locţiitor al Daciei Felix, Biserica de la Drăgănescu – „Capela Sixtină” a Ortodoxiei româneşti „O smerită mărturisire ortodoxă de credinţă exprimată plastic”, Deva, 2005, p. 12.

De aici (aplicând superficialitatea cu care ne-am obișnuit – văzând înțelesurile sfinției sale precare despre Dogmatica Ortodoxă – și la medicină) pleacă și fundamentează (cu o perversiune teologică de mare răsunet și o ignoranță grosolană medicală) o doctrină eronată a faptului că toate bolile sunt cauzate de păcat, că toate păcatele duc la modificarea genelor, care devin judecata noastră, că împreunarea trupească este vitamina vieții etc.

Cu patos retoric sub formă filozofic-dialogală crează o antropologie în care plăcerea sexuală este o sursă de sănătate, atacând în felul acesta (indirect) fecioria și furnizând argumente (părut sfinte) pentru desfrânarea în căsnicie. Deși el nu propovăduia direct contracepția, unii preoți de azi, și majoritatea mirenilor ucenici ai sfinției sale, chiar dintre monahi și monahii, propovăduiesc porunca sa ca toți să învețe, să predea și să practice această antropologie stricată și stricătoare. Ei zic așa: „pentru a nu ne îmbolnăvi, să ne împreunăm trupește cât mai des, că așa zice Sfântul Ardealului”. Dar, cum aceasta nu se poate face fără a avea mulți copii, iar doctrina sfinției sale nepropovăduind lăsarea în voia lui Dumnezeu ci că sănătatea femeii constă în doar 3-4 copii, nu în câți hotărăște Dumnezeu, au găsit ca soluții contracepția. Aceasta Părintele Arsenie Boca o respingea (ca și pe celelelalte învățături eretice) doar la arătare, dar o sădea în ascuns ca mesaj, ca învățătura sfinției sale otrăvite să fie ambalată într-o părută sfințenie.

Mai mult preacuvioșia sa critică fățiș înfrânarea în căsătorie, care este drumul legiuit de Sfinții Părinți al unei cununii creștine, zicând că duce la îmbolnăvirea femeii și stricarea genetică. Astfel deschide, poate fără să vrea, larg porțile celor care se împărtășesc cu Trupul și Sângele lui Hristos dar își otrăvesc trupul și sângele luând anticoncepționale (deci ucigând copii) și au ca scop al vieții plăcerea neînfrânată a împreunării trupești (sub acoperișul Sfintei Cununii pe care nu o înțeleg), sub pretextul că nu vor să se îmbolnăvească… Dar tocmai aceasta îi duce la boală și la moarte:

1Co 11:26 Căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni.   27 Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului.   28 Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar.   29 Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului.   30 De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit.   31 Căci de ne-am fi judecat noi înşine, nu am mai fi judecaţi.   32 Dar, fiind judecaţi de Domnul, suntem pedepsiţi, ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea.

MALAHIA

‎ ‎ 1279. -Malahia (să nu se confunde cu onania sau cu scurgerea) este păcatul pe care-l face cineva singur, artificial, împins fiind de poftele trupești ațâțate de o imaginație neînfrânată, excitată de gândurile rele, cultivate cu lecturi din romane pornografice și lipsă de educație. Unii ca aceștia pierd memoria, devin nervoși, le tremură corpul, iar în căsătorie obțin copii slăbănogi și la trup și la suflet. Pentru vindecare se cere stăpânire de sine, înlăturarea cauzelor păcătoase, ocupația necontenită a timpului și deasa spovedanie (Lev. 15, l-30).

1280. -“Câți vin la acest lucru de fac malahie, aceia să mănânce sec 40 de zile și să facă în toate zilele cîte o sută de metanii, iar de nu vor putea să mănânce sec atunci să nu se pricestuiască un an și să facă în toate zilele cîte o sută de metanii sau cincizeci”. -ILT, 329.

1281. -“Iar de se va face malahia între mai mulți, atunci fiecare să mănânce sec ‎‎80 de zile sau să nu se pricestuiască doi ani și să facă în toate zilele metanii cîte cincizeci”. -UT. 329.

1282. -“Iar de va fi cineva din partea și rindul celor sfințiți și mai înainte de luarea preoției va cădea într-acel păcat al malahiei, acela întîi să se canonisească, după aceea să se hirotonisească. Iar de se va face preot și va face qcest păcat fără de minte să fie lipsii de preoție un an, iar de îl va face cu mintea întreagă după aceea, atuncii să fie lipsit de preoția lui de tot”. -ILT, 329.

1283. -“Iar de va face aceasta călugărul, canonul este să mănînce sec 60 de zile și să facă metanii în zi cîte 80”. -UT, 329.

1284. -“Cine-și face slobozenie cu mîna și aceasta este curvie și să aibă pocanie trei ani și metanii cîte 24 pe zi… Este și malahie muierească că ele lucrează una cu alta și aceasta se cade ‎‎‘ duhovnicului foarte să întrebe și să le dea lor pocăință de un an”.‎ ‎ -PBG, 25.

1285. -“Cel ce se va slobozi cu mîna, acela aduce sămînța lui ca slujbă dracului, drept aceea să nu se împărtășească niciodată cu sfîntă taină, iar de se va părăsi să se pocăiască doi ani sau trei ani, după aceea să se împărtășească”. -PBG. 142.

1286. -“Dacă nu poți să te desfaci de deprinderea pătimașă a curgerii de sămînță din pricina obișnuinței îndelungate, cum cutezi nenorocitule să te apropii de cele pe care nici îngerii nu le ating? Deci sau tremură și stai de departe de aici înainte de slujba dumnezeiască și așa vei cîștiga îndurarea lui Dumnezeu, sau așteaptă să cazi în urgie, ca un nesimțit și neîndreptat, în mîinile Dumnezeului celui viu, care nu te va cruța cu iubirea de oameni, ci te va pedepsi fară milă fiindcă ai cutezat fără nerușinare să intri la nunta împărătească cu sufletul și cu haina întinată deși nu ești vrednic nici măcar de intrare, dar încă de așezare”. (Matei 22, li). -Filoc. IV, p. 267,54

ONANIA

1455. -Onania (să nu se confunde cu malahia) este păcatul care-l fac doi soți căsătoriți care întrebuințează mijloace de a nu face copii: “Onan… vărsa sămânța jos ori de cîte ori se culcă cu soția fratelui său (mort dar acum era a lui prin căsătorie de levirat) CA SĂ NU SE NASCĂ copiii fratelui său din dușmănie. Ce a făcut el n-a plăcut Domnului, de aceea l-a omorâtcare era dușman al legilor naturale (Fac 38, 9-10). Acest păcat se canoniseşte ca și avortul și malahia pînă la vindecare, căci fără îndreptare nu există iertare.

[264]  Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, 31999.

Așadar Sfânta Împărtășanie luată concomitent cu practicarea planning-ului familial, duce la boală, moarte și osândă.

Nu numai atât, dar chiar și  împreunarea trupească propriu-zisă, fără a te împărtășii cu Sfintele Taine, nu aduce sănătate ci boală, după cum ne spune chiar Sfânta Scriptură:

1Co 7:28 Dacă însă te vei însura, n-ai greşit. Ci fecioara, de se va mărita, n-a greşit. Numai că unii ca aceştia vor avea suferinţă în trupul lor. Eu însă vă cruţ pe voi.

Așadar, chiar plăcerea împreunării trupești este sursa a toată stricăciunea urmașilor lui Adam, deci a suferințelor și a bolii, și în final chiar și a morții, după cum ne descoperă Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul:

Dumnezeu, care a zidit firea omenească, nu a creat împreună cu ea nici plăcerea nici durerea din simțire (din simțuri), ci a dat minții ei o anumită capacitate de plăcere, prin care să se poată bucura în chip tainic de El. Această capacitate (care e dorința naturală a minții lui Dumnezeu), lipind-o primul om de simțire îndată ce a fost creat, și-a văzut plăcerea mișcându-se potrivnic firii, spre lucrurile sensibile, prin mijlocirea simțurilor (1). Dar Cel ce se îngrijește de mântuirea noastră a înfipt în mod providențial în această plăcere, ca pe un mijloc de pedepsire, durerea, prin care s-a zidit în chip înțelept în firea trupului legea morții, ca să limiteze nebunia minții, care și mișcă, potrivnic firii, dorința spre lucrurile sensibile (2).

Astfel, datorită plăcerii potrivnice rațiunii, care a pătruns în fire, a pătruns, ca un antidot, și durerea conformă cu rațiunea. Aceasta e mijlocită de multe pătimiri, între care și din care este și moartea, și are rostul să înlăture plăcerea potrivnică firii, ba chiar să o desființeze cu desăvârșire, ca să se arate darul plăcerii dumnezeiești în minte (3). Căci toată durerea având drept cauză a nașterii sale fapta unei plăceri care îi premerge, e o datorie pe care trebuie să o plătească în chip natural, în virtutea cauzalității, toți cei ce sunt părtași de firea omenească. Fiindcă plăcerea potrivnică firii e urmată în chip firesc de durere în toți cei a căror naștere a fost anticipată de legea plăcerii fără cauză. Iar fără cauză numesc plăcerea primei greșeli, întrucât nu a fost urmarea unei dureri premergătoare.

Deci după cădere toți oamenii aveau în mod natural plăcerea ca anticipație a venirii lor pe lume și nici unul nu era liber de nașterea pătimașă prin plăcere. De aceea toți plăteau în mod natural durerile ca pe o datorie și ca pe o datorie suportau moartea de pe urma lor, și nu se afla chip de scăpare pentru cei tiranizați silnic de plăcerea nejustificată (4) și stăpâniți în mod natural de durerile justificate și de moartea cea atotjustificată de pe urma lor. 516 (516 Se mai pot traduce: plăcerea nedreaptă și durerea sau moartea dreaptă. Sau plăcerea necuvenită și durerea și moartea cuvenită.)

Căci pentru desființarea plăcerii atotnecuvenite era trebuință de durerile atotcuvenite de pe urma ei care sfâșiau în chip jalnic pe om (ce-și avea începutul facerii în stricăciunea plăcerii și sfârșitul în stricăciunea morții). Iar pentru îndreptarea firii ce pătimea, trebuia să se iscodească o durere și o moarte în același timp și necuvenită și necauzată; necauzată (nevinovată) prin faptul de-a nu avea plăcerea ca anticiparea nașterii, și necuvenită prin faptul de a nu fi urmarea unei vieți pătimașe. Aceasta pentru că durerea și moartea atotnecuvenită, așezându-se la, mijloc între plăcere necuvenită și moartea atotcuvenită, să desființeze total originea atotnecuvenită a firii din plăcere și sfârșitul ei atotcuvenit prin moarte, cauzat de acea origine. Și așa să se facă neamul omenesc iarăși liber de plăcere și de durere, recăpătându-și firea limpezimea de la început, nemaifiind întinată de trăsăturile care au pătruns în firea celor supuși nefericirii și stricăciunii (5).

[Vedem că sursa tuturor durerilor, bolilor și morții se află în plăcerea prin simțuri, din care plăcerea împreunării este cea mai intensă. Iar lucrarea lui Hristos este limpezirea firii prin eliberarea finală de dureri și moarte după biruința prin înfrânare și răbdare care duce la eliberarea de plăceri și convertirea durerilor în arme de zdrobire ale plăcerilor. De aceea vârful vieții în Hristos este fecioria și cu trupul și cu mintea și drumul până la ea este Sfânta Cununie petrecută cu o înfrânare și răbdare din ce în ce mai intense până ajunge și ea la vârf – n.n.]

[…] Făcutu-s-a deci Dumnezeu om cu adevărat și a dat firii o altă obârșie pentru o a doua naștere, obârșie care o duce prin osteneală și durere spre plăcerea viitoare. 519 Căci protopărintele Adam, călcând porunca dumnezeiască, a dat firii altă obârșie decât cea dintâi, constatatoare din plăcere, dar sfârșind în moartea prin durere; și a născocit, la sfatul șarpelui, o plăcere, ce nu era urmarea unei dureri de mai înainte, ci mai degrabă ducea la durere. Prin aceasta i-a dus, cu dreptate, pe cei toți născuți din el după trup, împreună cu sine la sfârșitul morții prin durere, datorită obârșiei lor nedrepte prin plăcere. Dar tot așa Domnul, făcându-Se om și dând o altă obârșie firii, pentru o a doua naștere din Duhul Sfânt, și primind moartea atotcuvenită din durere a lui Adam, devenită în EL atotnecuvenită, întrucât nu-și avea ca obârșie a nașterii Sale plăcerea atotnecuvenită de pe urma neascultării protopărintelui, a adus desființarea ambelor extreme: a obârșiei și a sfârșitului făpturii omenești după chipul lui Adam, ca unele ce nu au fost date de la început de Dumnezeu. Și așa a făcut pe toți cei renăscuți în El duhovnicește, liberi de vina ce apăsa asupra lor. Drept urmare aceștia nu mai au de la Adam plăcerea nașterii, dar păstrează din pricina lui Adam durerea care lucrează în ei moartea, nu ca o datorie pentru păcat, ci ca mijloc împotriva păcatului, potrivit unei orânduiri înțelepte dintr-o necesitate naturală (11). Iar când moartea nu mai are plăcerea ca mamă, care o naște și pe care trebuie să o pedepsească, se face în chip vădit pricina vieții veșnice. 520 Astfel, precum viața lui Adam din plăcere s-a făcut maica morții și a stricăciunii, la fel moartea Domnului pentru Adam (căci el era liber de plăcerea lui Adam), se face născătoare a vieții veșnice.

Deci socotesc că Scriptura a deosebit bine lucrurile, arătând cum proveniența din Adam prin plăcere, punându-și pecetea silnică peste fire, a dat-o pe aceasta hrană morții ce s-a ivit din pricina ei, și cum nașterea Domnului după trup a adus desființarea amândurora, adică a plăcerii din Adam și a morții din pricina lui Adam, ștergând odată cu păcatul lui Adam și pedeapsa lui Adam. Căci nu era cu putință să fie predat la sfârșit stricăciunii prin moarte, cel venit pe lume neatins de originea prin care s-a ivit ca sfârșit moartea (12). Dar dacă-i așa, potrivit acestei deosebiri, până când au stăpânit silnic peste fire, în ce privește începutul și sfârșitul, adică nașterea și stricăciunea, numai stricăciunile lui Adam, nu era vremea să se înceapă judecata spre deplina osândire a păcatului. Dar când s-a arătat Cuvântul lui Dumnezeu în trup și s-a făcut om desăvârșit, afară numai de păcat, purtând prin fire, dar cu voia Sa, în trupul lui Adam numai pedeapsa, și a osândit păcatul în trup, suferind în chip nevinovat Cel drept pentru cei drepți, și a răsturnat rostul morții; prefăcând-o în osândă a păcatului din osândă a firii, a venit vremea să se înceapă judecata pentru osândirea păcatului prin răsturnarea rostului morții.

Dar să lămuresc și mai bine acest lucru: Păcatul, amăgind la început pe Adam, l-a înduplecat să calce porunca dumnezeiască. Prin aceasta dând ființă plăcerii, iar prin plăcere sălășluindu-se pe sine în însuși adâncul (sânul) firii,a osândit la moarte întreaga fire, împingând prin om toată firea celor create spre destrămare prin moarte (13). Căci aceasta a plănuit-o diavolul cel viclean, semănătorul păcatului și tatăl răutății, care prin mândrie s-a înstrăinat pe sine de slava dumnezeiască, iară din invidie față de noi și față de Dumnezeu, l-a scos pe Adam din Rai: să nimicească lucrurile lui Dumnezeu și să împrăștie cele ce au fost aduse la existență.

[de unde se vede că învățătura aceasta a plăcerii ca sursă de sănătate, propagată de Părintele Arsenie Boca, are ca origine insuflarea demonică – n.n.]

 Fiindcă ne pizmuiește păcatul nu numai pe noi, pentru slava ce-o primim de la Dumnezeu din pricina virtuții, ci și pentru Dumnezeu pentru puterea prealăudată ce o are în ochii noștri din pricina mântuirii (14).

Deci toată firea noastră este stăpânită de moarte din pricina căderii. Iar motivul stăpânirii era plăcerea, care, luându-și începutul dintr-o neascultare, se menține de-a lungul întregului lanț de nașteri naturale. Din pricina acestei plăceri a fost adusă moartea ca osândă peste fire. Dar Domnul, făcându-Se om și neprimind ca anticipație a nașterii sale după trup plăcerea necuvenită, pentru care a fost adusă peste fire osânda cuvenită a morții, dar primind cu voia după fire moartea în trăsătură pătimitoare a firii, adică suferind-o, a răsturnat rostul (întrebuințarea) morții, nemaiavând aceea în El rostul de osândă a firii, ci a păcatului. Căci nu era cu putință ca în Cel ce nu și-a luat nașterea din plăcere să fie moartea osândă a firii. Drept aceea în El a avut rostul să desființeze păcatul protopărintelui, din pricina căruia stăpânea peste toată firea frica morții.

Căci dacă în Adam moartea a fost osândă a firii, întrucât aceasta și-a luat ca obârșie a nașterii ei plăcerea, pe drept cuvânt moartea în Hristos a devenit osândă a păcatului, firea recăpătând din nou în Hristos o obârșie liberă de plăcere. Astfel, precum în Adam păcatul din plăcere a osândit firea la stricăciune prin moarte și cât a stăpânit el a fost vremea în care firea era osândită la moarte pentru păcat, tot așa în Hristos a fost cu dreptate ca firea să osândească păcatul prin moarte și să fie vremea în care să înceapă a fi osândit păcatul la moarte, pentru dreptatea dobândită de fire, care a lepădat în Hristos cu totul nașterea din plăcere, prin, care se întinsese peste toți cu necesitate osânda morții ca o datorie. Deci aceeași moarte, în Adam este o osândă a firii de pe urma păcatului, iar în Hristos o osândă a păcatului de pe urma dreptății.

[265]  Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia…, Vol. III, Ed. cit., pp. 365-380.

Care dreptate? Dreptatea dobândită de fire, care a lepădat în Hristos cu totul nașterea din plăcere. Așadar este vorba chiar de dreptatea înfrânării de la împreunarea trupească, pe care și soții ar trebui să o cucerească de la început sau în timp.

Nu numai atât, dar plăcerea împreunării nu numai că este sursa moștenirii unei firi stricăcioase, ci cu cât o practicăm mai des, ne vine mai multă suferință, mai multă stricăciune, mai multă boală și ne apropiem, așadar, mai repede de moartea cea rea:

Pentru că vrând să scăpăm de simțirea chinuitoare a durerii, ne luăm refugiul la plăcere, încercând să ne mângâiem firea torturată de chinurile durerii. Dar grăbindu-ne să tocim împunsăturile durerii prin plăcere, întărim și mai mult zapisul aceleia împotriva noastră, neputând ajunge la o plăcere eliberată de durere și de osteneli

[266]  Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia…, Vol. III, Ed. cit., pp. 365-380.

Acum să abordăm, după Sfinții Părinți, problema împreunării trupești, pentru a ne vindeca de ideile eronate, strecurate cu atâta perfidie în mentalitatea contemporană și datorită contribuției renumitului misionar de la Prislop:

Dezlegare ortodoxă despre relația cuviincioasă dintre soți.

Vom vedea, că, după Sfinții Părinți, Sfânta Cununie este mica Biserică, în care se dezleagă unirea trupurilor pentru a ajunge (pe o cale a neputinței înfrânării de plăcerea trupească și sufletească de sine) la unirea în gând între persoanele soților, ca între Hristos și Mireasa Sa, deci la o unire finală feciorelnică: Efe 5:31 De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. 32 Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică.

A rămâne doar la împreunarea trupească este specifică desfrânării. Nu este nevoie de Sfânta Cununie pentru a deveni cei doi un trup: 1Co 6:15 Au nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum! 16 Sau nu ştiţi că cel ce se alipeşte de desfrânată este un singur trup cu ea? „Căci vor fi zice Scriptura – cei doi un singur trup”. A avea copii pot și cei însoțiți în alte religii, iar pentru a-ți aranja social problemele este suficientă căsătoria la primărie, după cum a petrece e nevoie doar de bani și restaurant.

Sfânta Cununie aduce singurul lucru pe care nu-l pot aduce celelalte: unirea în și pentru Hristos. Dezlegarea unirii trupești, după cum vom vedea, nu este o dependență, atârnare, necesitate sau binefacere pentru sănătatea trupului și/sau a sufletului, ci o neputință îngăduită de Dumnezeu tocmai pentru a dobândi smerenia văzând că  Psa 48:12 omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor. Și, apoi, după multe suferințe, înțelegându-și omul neputința, aleargă la Dumnezeu, cu lacrimi de pocăință, pentru a dobândi ajutorul necesar spre împreună lucrare a înfrânării și a răbdării. Așa se vindecă (într-un final mai îndepărtat decât prin feciorie) firea de nebunia minții care aleargă aproape numai după plăcerea de sine. Și astfel chipul lui Dumnezeu căzut revine la plăcerea naturală de Dumnezeu și suspină nemângâiat de dorul lui Hristos. Atunci Mirele de Taină îndrăgostit de zidirea Sa coboară și nuntește cu amândoi mirii, făcându-i mădulare sfinte ale Lui.

Iată de ce Cununia se numește și este Sfântă. Ea este o cunună a biruinței peste patimi și o lucrare împărătească (deci încoronată) de nuntire tainică cu Mirele nevăzut, în care omul (din experiența unirii sale cu trupul și cu gândul cu mireasa sa) învață din simțuri ca din niște simboale raționale adânci, cele nevăzute ale dragostei veșnice.

Așadar Sfânta Cununie este o biruință a trufiei trupului:

Din cele spuse de Pavel rezultă că fecioria este un dar al lui Dumnezeu; de aceea, el respinge pe cei necumpătați, care îmbrățișează această stare numai pentru că sînt împinși de slava deșartă, și-i îndeamnă să se căsătorească, de teamă ca nu cumva vigoarea trupului să provoace în ei pasiuni arzătoare și la imboldul acestora să dezonoreze sufletul. Iată ce ne învață el: «Dacă socotește cineva că este rușinos pentru fiica sa să treacă de floarea vârstei și așa trebuie să fie, să facă ce vrea; nu păcătuiește ; să se mărite» (I Cor. 7, 36). El preferă, deci, în chip firesc, căsătoria vieții destrăbălate. Aceasta în legătură cu cei care îmbrățișează fecioria, dar cu greu suportă urmările ei și se descurajează; de rușine față de oameni afirmă că perseverează în ea, în realitate ei sînt incapabili de această stăruință. Cînd, însă, cineva în perfectă libertate de voință se hotărăște să-și păstreze trupul feciorelnic și nu încearcă nici o constrângere — prin constrângere (Pavel) înțelege pofta ce împinge coapsele la împreunare, pentru că trupurile se deosebesc între ele, — cînd luptă și perseverează energic în promisiunea făcută și o ține pînă la capăt, pe unul ca acela Apostolul îl îndeamnă să stăruie (în hotărârea sa) și îl dăruiește cu premiul fecioriei. Căci, zice el, cel ce poate și se ambiționează să-și păstreze trupul feciorelnic foarte bine face, pe cînd cel ce nu poate și (de aceea) se căsătorește legal și nu se mânjește prin legături clandestine, de asemenea, bine face.

[267]  Sfântul Grigorie Taumaturgul Și Sfântul Metodiu De Olimp (Al Patarelor),  Părinți Și Scriitori Bisericești 10, Ed. Institutului Biblic Și De Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1984, p. 67.

Aceasta deoarece mândria este amestecul a două neștiințe:

Căci patima mândriei constă în două neștiințe. Iar aceste două neștiințe împreunându-se, dau o cugetare confuză. Căci numai acela este mândru, care ignoră atât ajutorul dumnezeiesc cât și neputința omenească. Deci mândria este lipsa cunoștinței de Dumnezeu și de om. Căci prin negarea celor două extreme ia ființă o afirmare mincinoasă.

[268]  Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul III, Ed. cit., p. 326.

Dar să vedem ce spun despre Sfânta Cununie, mai amănunțit, Sfinții Părinți:

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s