7 – Viața Părintelui Arsenie Boca arătată de alți oameni duhovnicești sau de către clerici – e2

7. Viața Părintelui Arsenie Boca arătată de alți oameni duhovnicești sau de către clerici

(2)          De ce a pictat Părintele Arsenie Boca tocmai pe Wulfila și nu pe un alt eretic arian, în altar ?

Cine este Wulfila, cel pictat cu aureolă de Sfânt de Părintele Arsenie Boca în ‎Biserica Sfântul Nicolae – Drăgănescu?‎

Iată, este știut că acest „Wulfilas Episcopul Goților”, pe care îl găsim pictat în ‎altarul biserici Drăgănescu, de Părintele Arsenie Boca, era de credință ariană, nu ‎credea a fi Hristos Dumnezeu-Om. De această erezie ne-a izbăvit Dumnezeu prin ‎Sfinții Săi, în primul rând prin Sfântul Ierarh Atanasie cel Mare. De unde și-a luat ‎îndrăzneala Părintele Arsenie să arate că Wulfila este părtaș unirii cu Trupul lui ‎Hristos Dumnezeiesc și omenesc precum Sfinții Mari Ierarhi? El a pictat în altar o ‎Sfântă Masă pe care se află Trupul și Sângele Domnului și în fața ei vedem pe ‎Domnul nostru Iisus Hristos și într-o parte a Lui și în cealaltă Sfinții Mari Ierarhi, ‎iar, la urmă, alături de Sfântul Ioan cel Milostiv găsim scris pe aureola unuia ‎‎„Wulfilas Episcopul Goților”.‎

Nu putem îndreptăți această erezie cu „minunile care le-a făcut și le face” ‎Părintele Arsenie Boca. Mântuitorul ne-a atenționat: „Nu tot cel ce-Mi zice: ‎Doamne! Doamne! va intra întru împărăţia cerurilor, ci, cel ce face voia Tatălui ‎Meu Care este în ceruri. Mulţi vor zice Mie, în ziua aceea: Doamne! Doamne! au nu ‎cu numele Tău am prorocit? Și cu numele Tău draci am scos? Și cu numele Tău ‎multe minuni am făcut? Și atunci voi mărturisi lor, că niciodată nu v-am ştiut pe ‎voi; depărtaţi-vă de la Mine, cei ce lucraţi fărădelegea!” (Matei 7, 21-23). Nici cu ‎faptul că a avut descoperire nu putem îndreptăți această lucrare care pervertește ‎conștiința Bisericii. Sfântul Apostol Pavel zice: „Ci măcar şi noi, sau înger din cer de ‎va binevesti vouă afară de ceea ce am binevestit vouă, anatema să fie” (Gal. 1, 8). ‎

‎            Despre Wulfila, cel pictat cu aureolă de Sfânt și părtaș la împărtășirea cu ‎Hristos împreună cu Sfântul Ierarh Atanasie și Sfinții Mari Ierarhi de Părintele ‎Arsenie Boca în altarul Bisericii Sfântul Nicolae – Drăgănescu, am găsit scris:‎

‎ „În secolul al III-lea sunt pe malurile Dunării inferioare și în nordul fluviului, ‎în Dacia, vizigoții. Creștinismul în rândurile lor este propagat de către prizonieri ‎capadocieni. Intre aceștia fusese și Wulfila (383 cca.), consacrat de episcopul ‎filoarian Eusebiu din Nicomidia ca episcop al creștinilor din țara goților. În felul ‎acesta, creștinismul în forma ariană pătrunde printre germanii orientali. ‎

Din activitatea marelui misionar Wulfila printre conaționalii săi de la nord șisud de Dunăre (341-383), de menționat este traducerea gotică a Scripturii, din care ‎el a scos cartea Regilor, pentru a nu trezi și mai mult spiritul războinic al ‎conaționalilor săi. ‎

Conștient fiind de pericolul acestor triburi războinice și crude, Valens îi ‎accepta ca aliați ai imperiului (foederati), acordându-le anumite spații de locuit în ‎Tracia și garantarea unei existențe pașnice. Acum, Wulfila și alți misionari îi ‎încreștinează în forma ariană, erezia fiind favorizată de Valens și Constanțiu, ‎încercându-se chiar propunerea ei ca religie de stat. ‎

Arianismul goților lui Wulfila a fost acceptat apoi de toate popoarele ‎germanico-orientale care au intrat în teritoriile imperiale în secolul al V-lea. Edictul ‎lui Teodosiu I din 380 prin care impune credința Niceană ca lege pentru tot ‎imperiul, nu reușește să-i facă pe goți să renunțe la arianism, considerat de ei ca un ‎patrimoniu național pe care nu-l pot părăsi pentru nici un motiv. (Istoria ‎Universală a Bisericii Catolice).‎

‎„Limba operelor patristice a fost greaca în Răsărit și chiar în Apus în frunte cu ‎Roma și multe orașe occidentale până în sec. III, poate până înspre 200-250, când ‎încep să apară opere și în limba latină. Era o limbă pregătită prin traducerea ‎Vechiului Testament în koine și grefarea ei cu elemente populare, uneori cu eforturi ‎de a îmbrăca dialectul atic, doric etc. În această limbă – la început simplă, dar ‎evoluând mereu spre complexitate și elegantă – se predica, se țineau catehezele și se ‎săvârșea cultul. Limba greacă a fost prin înalta ei evoluție, prin bogăția ‎vocabularului și a noțiunilor ei, și prin spiritul ei dialectic, un instrument adecvat ‎ideilor și a idealului literaturii patristice. Era o limbă misionară, de agora, de ‎parlament, încă de la Homer, Eschil, Platon și Demostene. Etosul Evangheliei șiardoarea spirituală a Sfinților Părinți au adăugat forțe noi suflului misionar al ‎limbii, chiar daca nu exista o afinitate veritabila între vechea cultură elenica și cea ‎nouă elaborată de Părinți. Dacă o afinitate de esență între „nou” șivechi” nu ‎exista, limba greacă aducea totuși creștinismului ecoul neestimatului tezaur de ‎valori creat de geniul elenic de-a lungul veacurilor, tezaur de care limba și cultura ‎patristică s-au folosit parțial. E ceea ce a permis limbii grecești, dar și celei latine ‎patristice să civilizeze, prin cultura creștină, popoarele Europei, Asiei și Africii pe ‎care această cultură le-a putut atinge, inclusiv grupe mari ale unor popoare ‎migratoare ca goții, hunii, gepizii etc. Cu timpul, în Răsărit, pe măsură ce ‎popoarele de la periferia imperiului se creștinau, greaca a fost înlocuită de siriacă, ‎coptă, armeană, gotă, limbi ale căror alfabete au fost create de Părinți ai Bisericilor ‎naționale respective (Bardesane (?), Wulfila, Mezrob, Pahomie). Traducerile din ‎greacă în aceste limbi și invers au menținut legătura cu literatura greacă ‎contemporană, factor de unitate a produselor spirituale și a Bisericii. Limba latina ‎patristica a creștinat și a civilizat Europa occidentală, centrală și o parte din cea ‎răsăriteană (Daco-Romania), inclusiv popoarele germanice, anglo-saxon, maghiar, ‎polon. De aici simpatia pe care Bisericile acestor popoare o manifesta față de ‎Părinții latini(Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie).‎

‎„Vizigoţii creştinaţi (în variantă ariană) de Wulfila, episcop care a tradus ‎Biblia în limba gotică, într-un alfabet runic îmbunătăţit după alfabetul grec, s-au ‎rupt de sub autoritatea regelui lor păgân şi au trecut în sudul Dunării, în imperiu…‎

Primii barbari evanghelizaţi la nord de Dunăre (dar nu în fosta Dacie Romană) au ‎fost un grup de goţi, pentru care a fost trimis ca episcop misionar Ulfila (Wulfila), ‎între 341-348, dar acesta predica şi în limba latină, nu doar în gotică, semn că între ‎ascultătorii săi se aflau şi daco-romani(Nicolae, Mitropolitul Banatului, Biblia lui ‎Wulfila, în MB, an XX, 7-9, 1970, p. 550-558, Despre goți; persoana lui Wulfila șiactivitatea lui; importanța traducerii lui Wulfila).‎

‎„Am să vă dau un mic exemplu, foarte semnificativ, o experienţă pe care am ‎trăit-o în timpul unuia din turneele mele de conferinţe. Acest exemplu arată că ‎istoria lumii, când este considerată ca expresie a spiritualului, a divinităţii, apare în ‎toate ocaziile semnificativă, mereu şi pretutindeni ne vorbeşte un limbaj nou. Acum ‎câteva săptămâni, eram în Scandinavia şi am putut constata că viaţa în acea parte ‎nordică a Europei este încă străbătută de ecoul a tot ce a fost în trecut; tot ce este ‎spiritual era încă impregnat de prezenţa, în conștiința oamenilor, a fiinţelor care ‎populau mitologiile nordice. S-ar putea spune că în aceste ţinuturi tot ce apare în ‎faţa privirii noastre este ecoul a ceea ce a constituit viaţa spirituală a nordului în ‎acel trecut îndepărtat despre care vorbeau inițiații Misteriilor druidice şi ai ‎Misteriilor droţilor discipolilor lor. Se observă şi acum influenţa acestui suflu magic ‎care a pătruns în viaţa spirituală a acestor ţinuturi nordice şi care se pot privi ca ‎fiind expresia unor foarte frumoase raporturi karmice. La Uppsala, am simțit că ‎sunt chiar în centrul acestei lumi, atunci când am văzut prima traducere ‎germanică a Bibliei, când m-am aflat în faţa acelui Codex argenteust ‎ al lui Wulfila. ‎Acest codex a poposit la Uppsala printr-o stranie înlănţuire de evenimente ‎karmice. Întâi s-a aflat la Praga; în timpul războiului purtat de suedezi, a fost luat ‎şi dus la Uppsala şi acolo se găseşte şi acum, adevărat simbol grăitor pentru cel care ‎doreşte să cerceteze cât de puţin vechile Misterii. Acest caracter de mister, această ‎pătrundere în lumea spirituală, este impregnat în mod real în mijlocul acestor vechi ‎culturi europene, marcate de un straniu caracter comun pe care îl resimt în mod ‎profund toţi cei care au primit iniţierea, în acele timpuri de mult trecute. Inimile lor ‎erau străbătute de un tragic sentiment când reuşeau ca privirea lor să pătrundă în ‎secretele existenţei, presimțind, însă, că numai în viitor va veni ceva să aducă ‎adevărata dezlegare a acestor enigme. Gândurile acestor inițiați erau permanent ‎îndreptate spre o lume mult mai strălucitoare, ale cărei raze vor ajunge într-o zi să ‎lumineze pe deplin cunoaşterea iniţiatică dobândită în vechile Misterii. Se poate ‎spune că în toate aceste locuri de Misterii se vorbea în mod profetic că urma să se ‎petreacă întruparea lui Christos Iisus. Un puternic sentiment de aşteptare umplea ‎acea atmosferă de profeţie în toate Misteriile nordice.‎

Nu trebuie să vă chinuiţi prea mult pentru a descifra sensul şi nici să ‎îmbrăcaţi în gânduri prea conturate ceea ce urmează să vă spun acum. Fraza pe ‎care am să o spun nu este decât expresia simptomatică a unui adevăr profund. În ‎ceea ce ni s-a transmis din tradiţia vechilor Misterii germanice, un ultim vestigiu ‎este legenda lui Siegfried, în care se găseşte ceva din acel sentiment de mister de ‎care tocmai vorbeam. Când ni se arată că Siegfried trebuie considerat ca ‎reprezentant al vechii iniţieri germanice, nordice, când ni se spune că în punctul lui ‎vulnerabil, care era în spate, era pusă o frunză, cine poate resimți că în această ‎legendă există ceva simptomatic, acela îşi poate da seama că locul acela vulnerabil ‎din corpul său este punctul unde se va afla altceva, atunci când fiinţa umană nu va ‎mai putea fi atinsă de ceea ce încă putea răni pe iniţiatul în vechile Misterii nordice. ‎Acesta era chiar locul din corpul omenesc pe care trebuie să-l acopere Crucea Iui ‎Christos Iisus. Iniţiatul în vechile Misterii nordice ignora acest lucru, dar acesta este ‎înţelesul pe care îl evocau vechile Misterii prin legenda lui Siegfried. Aşa se făcea ‎referire în mod simptomatic la concordanţa între vechile iniţieri ale druizilor şi ale ‎droţilor şi Misteriile creştinismului. Iată ce ne aminteşte această instalare, în acel loc ‎în lumea nordică, a primei traduceri germanice a Bibliei. Ne apare ca ceva foarte ‎expresiv şi ca o înlănţuire karmică exprimată în mod simbolic pentru ‎dumneavoastră faptul că un număr de unsprezece foi din Codex argenteus au fost ‎furate într-o zi, dar că posesorul acestor file furate, cuprins de remuşcări, nu a mai ‎vrut să le reţină şi le-a adus înapoi. Aşa cum am spus, nu trebuie să găsim în ‎aceasta neapărat o semnificaţie, ci doar să le considerăm ca o ilustrare figurată a ‎unor înlănţuiri de fapte karmice, iar prezenţa în lumea nordică a primei traduceri ‎în vechea limbă germanică a Bibliei este un exemplu, o expresie a acelor înlănţuiri. ‎Şi la fel cu acest fapt real, istoric tot aşa, tot ceea ce viaţa ne aduce în cale, lucruri ‎mari şi mici, ne va apărea conturat şi luminat de o înţelegere nouă, datorită ‎spiritului antroposofic care ne permite să vedem în tot ce este de natură fizică, ‎perceptibil, o expresie reală a unei realităţi suprasensibile, spirituale(Rudolf ‎Steiner APOCALIPSA LUI IOAN).‎

Cu privire la „Pictarea bisericii din Drăgănescu„ găsim scris:‎

‎„Ieşind la pensie, o pensie minoră, în 1968 a început pictura bisericii parohiale ‎din Drăgănescu, de lângă Bucureşti, la care a lucrat vreme de 15 ani. Părintele ‎Arsenie a pictat-o de două ori, aceasta pentru că, pe alocuri, din pricina ‎lumânărilor, pictura s-a „pangarit” (afumat), după expresia Sfinţiei Sale. (La ‎anumite compoziţii se observă cu uşurinţă cele două straturi picturale.) Aici, cum ‎chiar dânsul spunea, a fost căutat de o „adevărată avalanşă de oameni”. ‎

Pictura de la Drăgănescu nu este una obişnuită, în înţelesul că Părintele ‎Arsenie nu s-a limitat strict la programul iconografic clasic. ‎

Încercând să actualizeze mesajul Evangheliei, Părintele a introdus în pictura ‎de aici, pe lângă scenele clasice, deja consacrate, şi compoziţii de-a dreptul şocante ‎care au un rol vădit catehetic şi care se adresează oamenilor zilelor noastre. ‎

Dacă i s-a interzis să predice, o face acum într-alt chip, cu ajutorul penelului şi ‎al culorilor. Oamenii care-l căutau aveau ce învăţa doar din lectura picturii, care le ‎grăia direct, fără ocolişuri şi pe înţelesul tuturor, „ca să nu mai orbecăiască şi ei în ‎noaptea neştiinţei şi a lipsei de sfat, de unde vin toate relele care chinuiesc pe ‎oameni, întunecă vremile şi prea adesea cruntă pământul. 57 ‎        ‎57. Cărarea Împărăţiei , p. 157.‎

‎„Mica biserică de la Drăgănescu are norocul să simtă pe zidurile ei zugrăvite ‎predicile fierbinţi, pe care miile de oameni le ascultau la Sâmbăta de Sus.‎

E o pictură nouă ca şi predica de atunci.” 58‎        ‎58. Cărarea Împărăţiei, p. 171.‎

Ca „predica” de acum să fie cât mai convingătoare, Părintele, cu splendida-i ‎caligrafie, aşterne pe ziduri, lângă scenele reprezentate, numeroase sentinţe scurte, ‎lămuritoare, care reprezintă o sinteză a gândirii Sfinţiei Sale. Ele nu sunt simple ‎vorbe de spirit, ci mai degrabă sunt aşchiile ţâşnite din coerenţa şi vigoarea unui ‎trunchi cu rădăcini adânci. 59 ‎    ‎59. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Din cuvintele Părintelui Arsenie rostite…‎

Ar mai fi foarte multe de spus şi în ceea ce priveşte felul în care Părintele ‎Arsenie a gândit programul iconografic în ansamblul lui, adică dispunerea fiecărei ‎compoziţii în parte, însă nu acesta este scopul lucrării de faţă. Totuşi, nu se poate ‎trece cu vederea o amplă compoziţie pe care Părintele a zugrăvit-o pe absida ‎altarului. Ea ne prezintă momente „Din viaţa şi patimile Cuviosului Ştefan cel Nou, ‎pe vremea Împăratului iconoclast Constantin Copronimul, care a tiranisit biserica ‎între anii 741-775; Iar cuviosul primind mucenicia la 53 de ani ai vârstei sale în 28 ‎ale idelor lui noiembrie, cu vina de pe urmă: «Ştefan mi-a făcut temniţa ‎mănăstire!»”. 60‎ ‎60. Cărarea Împărăţiei, p. 325.‎

Este ştiut faptul că în nici o altă biserică nu este zugrăvită pe absida altarului ‎mucenicia acestui Cuvios, care oricum este destul de rar reprezentată. Deci pictarea ‎ei aici este firesc să ridice semne de întrebare, mai ales că ocupă un loc important în ‎absidă, atât în ceea ce priveşte dimensiunea ei, cât şi în ceea ce priveşte spaţiul pe ‎care se desfăşoară, şi anume cel din dreptul ochilor. Prin urmare, este limpede că ‎Părintele Arsenie nu a pus întâmplător această compoziţie aici. ‎

Nu aş vrea să fiu înţeles greşit şi să se creadă că, în cele ce urmează, doresc să ‎accentuez doar latura profetică a personalităţii Părintelui Arsenie, însă, căutând un ‎răspuns la semnificaţia amplasării compoziţiei cu pricina în acel loc însemnat, nu ‎pot să nu observ asemănările dintre cele două vieţi – a Cuviosului Ştefan cel Nou şi ‎a Părintelui Arsenie – şi mai ales faptul că amândoi s-au săvârşit din viaţă în 28 ale ‎lunii lui noiembrie ! 61         61. În Duminica Ortodoxiei, „Gândirea”, Serie nouă, nr. 1-3/1999, p. 43.‎”       (O sinteză a gândirii Părintelui Arsenie Boca în 800 de ‎capete, Ed. Teognost, p. 34).‎

Iată, este forte primejdios de nu vom arăta celor care au evlavie la Părintele ‎Arsenie Boca că:‎

E foarte posibil ca Părintele Arsenie să fi pictat ereticii în biserica Drăgănescu ‎cu gândul ca noi să pricepem că ecumenismul, acceptarea că Biserica – Trupul lui ‎Hristos este dezbinată, „unirea Bisericilor”, recunoașterea ca sfinți a tuturor ‎ereticilor și povățuitor pe Papa, însemneazăurâciunea pustiirii, care s-a zis prin ‎Daniil prorocul (9, 26), stând în locul cel Sfânt, cel ce citește să înțeleagă” (Matei ‎‎24, 15). A accepta că Biserica – Trupul lui Hristos este dezbinată, înseamnă a ‎tăgădui Dumnezeirea lui Hristos, înseamnă al accepta ca Sfânt pe Wulfila ‎semiarianul, care tăgăduia Dumnezeirea lui Hristos. Al accepta pe Papa Francisc, ‎Povățuitor, înseamnă al accepta ca Sfânt pe Francisc de Assisi. Apoi este știut că ‎aceia care se vor împărtăși la altarele bisericilor care acceptă „unirea Bisericii”, ‎acceptă ca sfinți toți ereticii, nu se împărtășesc cu Trupul lui Hristos, Dumnezeiesc ‎și omenesc. Unirea lor este în „hristosul” lui Wulfila semiarianul.‎

[374]  Din DVD dat nouă, de către Părintele Iachint, la Sfânta Mănăstire Pavel, din Sfântul Munte, în Joia Mare, 2015.Menționăm că opiniile sfinției sale îi aparțin. Noi nu suntem de acord cu toate.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s