7 – Viața Părintelui Arsenie Boca arătată de alți oameni duhovnicești sau de către clerici – b

7. Viața Părintelui Arsenie Boca arătată de alți oameni duhovnicești sau de către clerici

b) Arhimandritul Paulin Lecca, Stareț al Sfintei Mănăstiri Arnota, Exarh al Mănăstiririlor din Arhiepiscopiile Dunării de Jos și Bucureștilor – Jurnal duhovnicesc :

Seara, fratele Ion, nebun de-a binelea, era străjuit de vărul Iui. ‎Stând amândoi în ‎aceeași chilie, la un moment dat fratele Ion îl lovește peste obraz.‎

-‎        De ce dai, frate Ioane? — îl întrebase vărul său.‎

-‎        Mă, tu dacă întorceai și celălalt obraz, ieșea dracu’ din mine – ‎răspunse ‎fratele Ion – care, totuși, își dădea seama c-a intrat cel rău ‎într-însul.‎

Având chilia la etaj, a doua zi fratele Ion a sărit pe fereastră în pielea goală și a ‎luat-o spre pădure. Nimeni nu l-a mai găsit toată ziua. ‎Dar spre seară, fratele Ion ‎venise gol-goluț dinspre pădure.‎

-‎        Nu ți-e rușine, frate Ioane? – îl întrebase un călugăr.‎

-‎        Nu, pentru că sunt ca Adam în Rai – răspunse Ion.‎

Dar când a zărit Biserica, s-a lăsat pe vine, acoperindu-și rușinea. ‎închis din nou ‎în altă chilie, fratele Ion a început să dărâme soba șisă baricadeze ușa. Alți doi ‎frați, mai voinici și mai curajoși, au cerut ‎binecuvântarea de la părintele stareț, ca ‎să intre la el și să-l lege. ‎Dar, după ce l-au imobilizat, au zărit deasupra ușii o ‎legătură ciudată.‎

-‎        Ce ai aici, frate Ioane – îl întrebase unul dintre frați.‎

-‎        ‎„Sfânta împărtășanie!”‎

Dar, când frații au desfăcut legătura, au găsit într-însa numai necurățenii, ca la ‎‎„liturghia neagră” a sataniștilor…‎

Într-o cumplită bătaie de joc, diavolul îl „cumineca” cu propria lui ‎scârnă, ‎răzbunându-se asupra lui. Desigur, fratele Ion a fost dus la ‎spitalul din Sibiu, dar ‎medicii nu l-au putut ajuta cu nimic. Când a ‎ieșit, m-am întâlnit cu el la ‎mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta, unde mi-a povestit cele de mai ‎de sus. ‎Atunci, i-am spus:‎

-‎        Frate Ioane, boala frăției tale nu e de spital. Spovedește-te la un duhovnic, ‎spune tot ce mi-ai spus până acum șiatunci te vei vindeca.‎

Fratele Ion m-a ascultat. S-a spovedit, a spus tot cu deplină ‎sinceritate și a ‎scăpat de diavolul care îl scosese din minți. Cei ‎ce nu cunoșteau condițiile în care ‎a înnebunit fratele Ion, ziceau că și-a ieșit din minți din cauza rugăciunii Iui ‎Iisus. Cauza ‎însă, după cum se vede, a fost însă viciul său nemărturisit, dar ‎șimândria sfințeniei.‎

Tot în acest timp, părintele Nifon de la Frăsinei a fost la mănăstirea de la ‎Sâmbăta. Părintele Arsenie îl întrebă:‎

-‎        îl cunoști pe fratele Victor?‎

-‎        îl cunosc, preacuvioase.‎

-‎        Spune-i din partea mea să nu mai zică „Doamne Iisuse”, ‎fiindcă o să ‎înnebunească1. Mi-a venit cam greu să aud asemenea cuvinte din partea ‎‎„sfântului” de la Sâmbăta. Eu însă m-am ‎analizat și m-am întrebat: Pentru ce mă ‎rog neîncetat? De ce ‎implor mila Mântuitorului Iisus? Ca să devin sfânt? Nu! Ca ‎să ‎dobândesc clarviziunea și să fac minuni? Nu! Eu mă rog, pre-‎cum nenorocitul ‎aflat pe fundul prăpastiei, care cere ajutorul ‎Iui Dumnezeu. Și atunci am ‎continuat să zic rugăciunea lui ‎Iisus, spovedindu-mă cu toată sinceritatea, ca ‎întotdeauna, luptându-mă cu patimile trupești și sufletești pe viață și pe moarte.‎‎

[] Plin de bucurie, am revenit din nou la liniștea mea de altădată. Mă gândeam să ‎nu mai plec nicăieri. Dar, după ce am stat o ‎bună bucată de vreme, primesc o ‎scrisoare de la Părintele Ioan ‎Kulîghin, duhovnicul Mitropolitului Nicolae al ‎Rostovului, ‎care mă chema să vin neapărat la București, la mănăstirea Antim, în ‎calitate de translator. Am invocat diferite motive și, în ‎mod delicat, l-am refuzat ‎pe ucenicul starețului Ambrozie de la ‎Optina. A doua oară m-am pomenit cu o ‎scrisoare din partea ‎părintelui Gherontie care mă ruga foarte insistent să vin la ‎Bucureşti. Am refuzat și invitația Părintelui Gherontie,‎

Dar a treia scrisoare, venită de la Părintele Ioan Kulîghin, pe ‎care-l cunoscusem ‎în Odessa, a fost decisivă. Acest mare duhovnic mă ruga să vin în numele sfintei ‎ascultări ce purcede de ‎la Dumnezeu. Și atunci, spre necazul părintelui stareț și al ‎fraților, am luat-o spre București. Am ajuns însă prea târziu, căci ‎Părintele Ioan ‎Kulîghin fusese arestat și dus înapoi în Rusia.‎

Totuși, Sandu Tudor m-a reținut la mănăstirea Antim, unde ‎am tradus ‎‎„Sbornicul” șiPelerinul”. Spre primăvară, colegul meu neofit, Nica, îmi ‎comunică, plin de entuziasm, că la Patriarhie a venit o fetiță care avea vedenii.‎

-‎        E o sfântă – mă asigură colegul. E nevinovată ca un miel.‎

Și tocmai când mă pregăteam să merg la Patriarhie,‎

Florica, așa o chema pe fată, vine cu un grup de credincioase ‎la Antim,‎

La intrare, a văzut-o și părintele Benedict Ghiuș, care s-a ex-‎primat astfel:‎

-‎        Dacă fetița aceasta are atâta nevinovăție în ochii ei, oare ‎cum o fi fost ‎Maica Domnului?‎

Când a intrat în Biserică, Florica îndată s-a lăsat în genunchi ‎în fața analogului ‎din dreapta, și-a așezat mâinile pentru rugăciune precum copiii, începând să se ‎roage. Dar rugăciunea n-a ‎durat mult, căci peste vreo cinci minute, Florica a ‎căzut pe ‎spate, vorbind despre „Doamne-Doamne”, despre Rai, despre ‎îngeri…‎

O doamnă trece pe lângă ea și zice:‎

-‎        Ferice de ea, a căzut în extaz!‎

Pentru mine acest extaz era cu un semn de întrebare: de ce ‎Florica adoarme, de ‎ce cade în transă? în „Viețile Sfinților” nu ‎există asemenea cazuri. Sfinții intrau ‎în extaz, dar ei rămâneau ‎în picioare sau în genunchi, cu ochii deschiși și lucizi.‎

L-am întrebat, pe Andrei Scrima, dacă e posibil ca sfinții să ‎cadă în transă, ‎fiindcă eu știam că, numai la spiritism, femeile- ‎medium cad în transă, posedate ‎de un duh demonic. Fratele ‎Andrei Scrima s-a repezit la niște „sfinte” catolice, ‎dar răspunsul lui nu m-a lămurit.‎

în altă zi, fiind invitată de doamna S., Florica cere câteva ouă, ‎Ie sparge într-o ‎cratiță și începe să le amestece, zicând că așa ‎i-a spus „Doamne-Doamne”. ‎Acesta a fost al doilea semn de ‎întrebare. Nici acest soi de „vrăji” nu există în ‎‎„Viețile Sfinți-‎lor”.‎

într-o dimineață, vine Florica la mine cu cărticica de rugăciuni, spunându-mi că ‎a găsit într-însa o floare pe care ea n-a ‎introdus-o acolo, iar „Doamne-Doamne” ‎ar fi spus s-o împartă ‎în două, legând-o separat în mici legături, pe care să le ‎purtăm, eu și ea, la gât. Deși acesta a fost pentru mine al trei-‎lea semn de ‎întrebare, totuși m-am supus, concesiv, primind o ‎parte din floare.‎

Altădată, îmi spune: „Doamne-Doamne” i-a poruncit să ne ‎aducă la cunoștință ‎că, în noaptea următoare, se vor petrece ‎lucruri mari, supranaturale și, de aceea, ‎noi trebuie să facem ‎utrenia la miezul nopții. Când i-am spus părintelui stareț ‎Vasile, ‎acesta a început să-și facă cruce, zicând:‎

-‎        Da, eu cred… Cred și în Petrache Lupu… Vă dau voie să ‎faceți utrenia Ia ‎miezul nopții.‎

Când ne-am adunat vreo patru inși la utrenie, părintele Damian ‎a dat ‎binecuvântarea, iar părintele Adrian Făgețeanu a început ‎să citească cei șasepsalmi. In acest timp, Florica se așezase în ‎genunchi în fața icoanei Maicii ‎Domnului și-și începuse obișnuita ei convorbire cu duhurile de dincolo. Șifiindcă vorbea ‎destul de tare, părintele Adrian s-a oprit din citit și ne-a între-‎bat:‎

-‎        Dacă psalmii lui David sunt inspirați de Duhul Sfânt, ce ‎duh vorbește prin ‎Florica, de mă întrerupe din citit? Au doar ‎Dumnezeu, nu este un Dumnezeu al ‎rânduielii și al păcii?‎

Într-adevăr, părintele Adrian a pus o întrebare foarte serioasă, ‎care ne-a dat mult ‎de gândit. în altă zi, îmi spune Florica din ‎partea lui „Doamne-Doamne” că, noi ‎doi, trebuie să mergem ‎undeva în județul Buzău, să ridicăm o troiță și apoi să ‎facem o ‎mănăstire de fecioare.‎

Rămăsesem mai nedumerit ca oricând. Nu eram nici preot, nu ‎aveam nici o ‎experiență și tocmai eu să fac o mănăstire de fecioare? Și de ce neapărat ‎împreună cu Florica? Nu se ascundea ‎aici vreo cursă diabolică?‎

Era o mare primejdie să merg cu cercetarea înainte, de capul ‎meu. Aici voile șipărerile proprii nu aveau ce căuta. Trebuia să ‎mă adresez unui duhovnic neutru, ‎care să-mi dea un sfat. L-am ‎ales în persoana monseniorului Ghica. Acesta abia ‎se întorsese ‎din străinătate și, în 1947, se afla în București. M-a primit cu ‎multă ‎bunăvoință. L-am întrebat cum am putea deosebi vedeniile înșelătoare de cele ‎dumnezeiești. Monseniorul mi-a răspuns astfel:‎

– Dacă dumneata ai avut o vedenie sau altcineva îți povestește ‎viziunea pe care a ‎avut-o, să te duci și să-i spui duhovnicului la ‎care te spovedești. Și duhovnicul îți ‎va spune adevărul, pentru ‎că prin dânsul vorbește Dumnezeu.‎

In continuare, monseniorul Ghica mi-a istorisit cum, în urmă ‎cu patruzeci de ‎ani, a consultat trei duhovnici, întrebându-i dacă ‎e bine să primească hirotonia în ‎preot sau nu. Toți trei, deși se ‎aflau în diferite orașe ale Franței, au răspuns, fără ‎să aibă vreo ‎legătură între ei, că e bine să rămână frate, deci să nu ‎primească ‎preoția. Dar, după patruzeci de ani de misionarism prin Brazilia ‎șiAfrica, o femeie cu vedenii i-a spus că trebuie să primească ‎hirotonia. Ca să ‎verifice adevărul, monseniorul Ghica s-a dus ‎din nou la cei trei duhovnici, ‎întrebându-i dacă e bine să rămână ‎mai departe frate. Și atunci toți trei au răspuns ‎nu, de data ‎aceasta, trebuie să primească preoția.‎

Sfatul monseniorului mi-a prins de minune. M-am dus la duhovnicul meu ‎‎(adică la părintele Benedict), la care mă spovedeam și i-am spus:‎

– Preacuvioase, astăzi, la ora patru după masă, Florica va avea ‎o vedenie la mine ‎în chilie. Vă rog să veniți și sfinția voastră, ca ‎să vă spuneți opinia.‎

Cu câteva minute înainte de ora patru, în chilia mea de la Antim se afla Florica ‎așezată pe patul meu, concentrată într-o cărticică de rugăciuni, mai era părintele ‎Benedict, așezat smerit pe ‎un scaun de lângă ușă, doamna S. cu fiica ei și eu cam ‎pe la ‎mijloc. Florica știa dinainte când va veni „Doamne-Doamne”. ‎Cineva ‎dintre noi a spus că e ora patru, dar Florica a răspuns ‎imediat:‎

-‎        Ceasul acela nu merge bine. Mai sunt încă două minute.‎

Și într-adevăr, peste două minute fata cade pe spate,‎

doamna îi potrivește picioarele pentru a sta mai comod, apoi ‎‎„convorbirea” ‎începe ca la telefon:‎

-‎        ‎„Doamne-Doamne”, de ce ești supărat?‎

Pentru prima oară am auzit, că „Doamne-Doamne” s-ar fi supărat…‎

-‎        ‎„Doamne, Doamne”, trebuie să plece cineva?‎

Era cineva printre noi care incomoda.‎

-‎        Spune „tu” cine trebuie să plece, că ei nu „știecine trebuie să plece, îi ‎vorbea Florica, fără a ține seamă de acordul ‎gramatical.‎

-‎        Da? – zise Florica în continuare. Să rămână părintele ‎Victor {deși eu eram ‎numai frate), să rămână doamna S. și Lucica (fiica ei).‎

Satana, căci el era, n-a spus direct cine trebuie să plece, ci a ‎spus cine trebuie să ‎rămână, ca cel necitat să priceapă, să se ‎ridice și să plece. Și smeritul părinte ‎Benedict Ghiuș, parcă-l ‎văd, a stat câteva secunde, s-a ridicat și a zis:‎

-‎        Da. Trebuie să plec!‎

întâmplarea a avut efectul unei lovituri de ghioagă în capul ‎meu. Eu care-l ‎știam pe părintele Benedict încă de când eram ‎elev seminarist, eu care-l știam ca ‎pe cel mai bun călugăr sub ‎toate raporturile, să-l văd acum alungat ca pe un preot ‎nevrednic, care este mai prejos nu doar decât mine, ci și decât doamna ‎S. și fiica ‎ei…‎

Totuși, am rămas pe Ioc, să văd cum se termină toată drăcovenia. Ca de obicei, ‎voiam să cercetez problema pe toate fețele șisă merg până în pânzele albe. ‎Vedeam că diavolul vrea să mă ‎arunce întâi în prăpastia mândriei (că aș putea fi ‎‎„mai bun”, ‎‎„mai cuvios” și chiar „mai plăcut” lui Dumnezeu decât părinte-‎le ‎Benedict) și apoi să mă arunce în prăpastia păcatelor (cine ‎m-ar mai fi scos din ‎această prăpastie, dacă rămâneam în înșelare, precum sărmana Florica sau cei ‎care-i susțineau rătăci-‎rea?).‎

Eram interesat acum să văd ce mai zice Florica, în transa ei ‎care încă nu se ‎terminase. Doamna S, se apropiase de ea și îi ‎punea întrebări. Florica, deși era ‎adormită, auzea și răspundea ‎întrebărilor ei.‎

Printre altele, a spus că va veni Patriarhul Alexei al Moscovei ‎la noi în țară, deși ‎noi știam acest lucru. Apoi ne-a mai „anunțat” că regele Mihai va fi alungat din ‎țară, eveniment ‎pe care deja îl aflasem. Ca unul care nu are o lucrare lăuntrică, ‎de ‎pocăință și smerenie, diavolul vorbea prin Florica numai lucruri exterioare, de ‎suprafață, căci nu ne putea da ceea ce el însuși nu are. Ex nihilo nihil. Dar, când ‎doamna i-a vorbit despre ‎părintele Arsenie, atunci Florica a răspuns:‎

-‎        Duceți-mă la iubitul meu A.! – deși Florica nu-l cunoștea ‎și nici nu auzise ‎de el.‎

Ca să văd ce va ieși până la urmă, am cerut binecuvântarea părintelui stareț ‎Vasile, l-am luat pe părintele Adrian și am plecat ‎împreună cu Florica la ‎părintele Arsenie, viețuitor la o mănăstire din ‎nordul țării.‎

Pe drum, i-am spus fetei cum părintele Arsenie „citește gândurile”, ‎deci să nu ‎ascundă nimic, ci să mărturisească tot ce are pe suflet, ‎crezând că dacă-i spune ‎totul, părintele Arsenie își va da seama că ‎fata este înșelată de diavol și ne va preveni ‎să ne păzim de ‎cursele Iui. Dar, spre mirarea noastră, părintele Arsenie nu numai că ‎nu ‎ne-a prevenit, dar o aproba imprudent pe fată, într-un mod ‎inacceptabil.‎

La un moment dat a început să circule zvonul că Florica a ‎damblagii. Zăcea într-‎o casă dincolo de pârâu. Dorind să văd ce ‎s-a întâmplat, am văzut o mulțime de ‎fete și femei trecând râul ‎spre acea casă. Eram sigur că acolo este și părintele Arsenie ‎Am ajuns ‎ultimul. Când am apărut în cadrul ușii, părintele Arsenie stătea pe ‎scaun cu ‎spatele spre mine și cu fața spre Florica, întinsă pe pat ‎și comportându-se ‎întocmai ca o fată capricioasă.‎

-‎        Ia, lasă-mă în pace! – îi spunea părintelui A.‎

Apoi, după o pauză, poruncea pe același ton:‎

-‎        Dă-mi lumânarea!‎

Femeile care mă văzuseră în cadrul ușii au început să se în-‎toarcă spre mine, iar ‎părintele Arsenie, simțind că ele își întorc capetele, s-a întors și el spre ușă, dar, ‎văzându-mă, a oprit „bâlciul”.‎

După o vreme, sărmana Florica s-a umplut de buboaie mari pe ‎tot trupul, iar în ‎cele din urmă a căzut pe podele, precum epilepticii, cu spume la gură, stând așa, ‎nefericita, vineri,‎ sâmbătă și Duminică. Se speriase lumea de ea. Atunci, n-‎am ‎mai stat pe gânduri. Mi-am luat rămas bun de la părintele Arsenie, ‎mulțumindu-i ‎pentru ospitalitate. Mi-am luat rămas bun de la ‎Florica și ușurat, simțind cum mi ‎s-a luat un pietroi de pe suflet, am luat-o spre Frăsinei, scăpat ca din ghearele ‎unei fiare ‎sălbatice. Mai târziu, m-am interesat de Florica. Mi s-a spus că ‎s-a dus ‎la Brașov, unde a devenit prostituată, dar o puneam ‎mereu la rugăciuni. După ‎această pățanie, l-am întrebat pe părintele stareț:‎

-‎        Preacuvioase, cum credeți: ar fi fost mai de folos pentru ‎mântuirea ‎sufletului meu, dacă rămâneam numai în Frăsinei ‎sau mai de folos sunt pentru ‎mântuirea sufletului aceste experiențe din diferite locuri, în care am fost trimis ‎sau chemat?‎

-‎        Eu cred că ai mai mult folos din pelerinajele sfinției tale ‎‎- mi-a răspuns ‎părintele stareț.‎

Când starețul Zosima i-a spus, cu limbă de moarte lui Alioșa, ‎să se ducă și să ‎sufere în lume, cred că s-a gândit la acest folos ‎dublu: pentru mântuirea sufletului ‎său, dar și pentru mântuirea ‎altora.‎

Ajuns la Frăsinei, i-am scris părintelui A. o scrisorică cu următorul conținut: ‎‎„Preacuvioase părinte A., aveți milă de Sângele pe care Domnul nostru Iisus ‎Hristos L-a vărsat pentru noi ‎toți, aveți milă de turma pe care o păstoriți și aveți ‎milă de sufletul sfinției voastre”. Poate mai târziu o fi ascultat, dar sigur ‎nu sunt, ‎fiindcă n-am văzut o lepădare publică a sa de toate ‎acele rătăciri spiritiste și erezii ‎steineriene!

Nota 3‎

[] La 28 septembrie 1940, când am plecat la mănăstirea Frăsinei, ‎eram absolvent ‎al „Facultății de Teologie”, dar nu aveam licență.‎

-‎        Mai întâi să-ți dai teza de licență – îmi spusese Gala Galaction – și apoi să ‎pleci la mănăstire!‎

-‎        Pentru mântuirea sufletului meu n-am nevoie de licență ‎‎— îi răspundeam ‎profesorului meu, pregătindu-mă de plecare!‎

Dar iată, atunci când era vorba să mă fac ucenicul părintelui ‎A., Mitropolitul ‎Nicolae Bălan nu voia să mă primească, la ‎mănăstirea de la Sâmbăta, nelicențiat. ‎Și atunci, părintele Arsenie a ‎hotărât să-mi iau strictul necesar și să mă prezint la ‎Academia ‎din Sibiu. M-am prezentat așa cum eram, cu o rasă de dimie, ‎părul ‎mare și desagii în spate. In curtea Academiei, mă strigase ‎un preot voinic, în ‎vârstă și cu gambetă pe cap:‎

-‎        De unde ești?‎

-‎        De la mănăstirea Frăsinei.‎

-‎        Și ce cauți aici?‎

-‎        Am venit să mă înscriu la „Academie”.‎

-‎        Păi, nu te primesc!‎

N-am mai scos un grai. M-am întors să-i spun părintelui A., ‎care mă întrebase ‎cum arăta preotul, punându-mă să repet de ‎câteva ori cele spuse de acela.‎

După ce a rămas pe gânduri, părintele Arsenie mi-a dat însă asigurarea că Maica ‎Domnului nu m-a părăsit, iar când m-am ridicat, mi-a dat binecuvântarea să mă ‎întorc la Frăsinei.‎

Peste vreo săptămână, a venit un frate după mine, chemându-mă să mă prezint ‎la Academie, pentru că Mitropolitul mi-a ‎aprobat cererea. De data aceasta n-am ‎mai putut obține blagoslovenia părintelui Simeon, care nu era de acord cu ‎plecarea mea. Mai trecuse un timp și iar am dat ochii ‎cu părintele Arsenie

-‎        Uite, acum Facultatea din Cernăuți se află la Suceava, du- ‎te acolo și îți ‎susține teza de licență. E păcat să rămâi fără licență, după ce ai făcut cei patru ani ‎de teologie.‎

-‎        N-am bani – i-am zis, gândindu-mă că n-am salariu, iar ‎părintele stareț nu ‎mă ajută la nimic.‎

-‎        ‎„Fă ce poți” – mi-a răspuns părintele Arsenie – „restul îl împlinește Dumnezeu”. ‎Nu știam atunci, că acesta este un citat din ‎‎„Urmarea lui Hristos”.

Nota 5 ‎

[] Când am sosit la mănăstirea de la Sâmbăta cu rezultatul, părintele Arsenie s-a aprins ‎de mânie și, cu ochi scânteietori, mi-a zis:‎

-‎        Faci niște țicneliAcum, du-te înapoi și depune jurământul.‎

-‎        Dar nu mă lasă conștiința să acționez împotriva adevărului, încercai să mă ‎îndreptățesc.‎

-‎        Aruncă asupra duhovnicului toată răspunderea și du-te ‎înapoi ca să depui ‎jurământul – îmi zise părintele Arsenie, hotărât.‎

Am făcut ascultare. Dar când m-a văzut, decanul m-a întrebat:‎

-‎        Cum de atunci n-ai vrut să juri, iar acum ești hotărât să o ‎faci?‎

– Mi-a spus duhovnicul să arunc asupra lui toată răspunderea ‎și să depun ‎jurământul.‎

Am depus jurământul – împreună cu prietenul meu Victor ‎Moise – și m-am ‎întors cu diploma de licență. Am făcut ce am ‎putut, iar restul l-a împlinit ‎Dumnezeu…‎‎

[] Părintele Arsenie, Ioan, Veronica și Petru

Într-o seară liniștită de vară, ședeam pe banca de la malul lacului de la ‎mănăstirea Sâmbăta și admiram frumusețile naturii. ‎Părintele Mladin, fostul meu ‎coleg de facultate și actualul Mitropolit, se apropiase încet pe la spate și se ‎așezase lângă mine.‎

-‎        Ce părere ai despre părintele Arsenie? – mă întrebase el, fără ‎să mai facă vreo ‎introducere.‎

-‎        Deocamdată, n-am nici o părere. Cred că sunt prea păcătos și nu-l înțeleg – ‎i-am răspuns – gândindu-mă că părintele Arsenie ‎are clarviziune și e socotit un om ‎sfânt…‎

-‎        Ce anume nu înțelegi? – insistase Părintele Mladin.‎

-‎        Iată, de pildă, de atâta vreme mi-a tot spus să-mi iau licența, ca să mă ‎închinoviez la Sâmbăta. Acum, după ce-am ‎luat-o, nici nu vrea să stea de vorbă ‎cu mine. Spunându-i că aș ‎vrea să mă spovedesc la el, a fugit pur și simplu, de ‎nu l-am ‎mai putut ajunge din urmă…‎

Odată stătea la o masă din curte, iar în jurul lui mai multe femei de la țară șicâțiva țigani. M-am apropiat să ascult și eu un ‎cuvânt de folos. Atunci, părintele ‎A., ridicând ochii spre mine, ‎a întrerupt conversația și le-a zis celor prezenți:‎

-‎        îl vedeți pe „ăsta”? I s-a lungit barba de când mă tot roagă să-l primesc ‎aici, și eu nu-l primesc – zise el, râzând batjocoritor.‎

Când era la mănăstirea Bistrița, m-am dus de la Govora pe jos, ‎cu același gând ‎de a mă face ucenicul lui. Dar părintele Arsenie m-a ‎întâmpinat cu atâta ostilitate șidispreț, încât m-am retras în ‎bisericuță, am intrat într-o strană în fața icoanei ‎Mântuitorului ‎și am început să rostesc rugăciunea lui Iisus cu inima îndurerată șizdrobită. La un moment dat, mi-a venit o umilință atât de ‎profundă, de nici nu ‎mai știu cum am ajuns în genunchi în fața icoanei Mântuitorului. Mi se părea că ‎Domnul ‎Iisus îmi spunea: „Nu te mâhni, Eu sunt cu tine, nu te voi ‎părăsi ‎niciodată”. Plângeam în hohote de atâta bucurie și mângâiere.‎

Când m-am dus la părintele Arsenie, pentru a-mi lua rămas bun, el a ‎observat pe ‎chipul meu o pace, o liniște, o siguranță și o lumină, ‎cu totul deosebite, fiind ‎destul de respectuos. Acestea sunt ne-‎dumeririle mele și, de aceea, zic că nu-l ‎cunosc.‎

-‎        Eu, însă, îl cunosc. Am venit odată cu el aici. Pe când era ‎încă neîmbrăcat ‎în haină călugărească, se ocupa cu ghicitul în ‎palmă. Femeile din satele vecine ‎ziceau între ele: „Hai la popa ‎vrăjitorul!”. Când Mitropolitul Bălan a văzut că ‎vine lumea să-l ‎caute, a zis: „Să-l facem preot, ca să folosească lumea care ‎vine ‎la el,..”. Și așa l-a făcut preot, iar părintele Arsenie se ocupa în continuare cu ‎chiromanția, dar și cu alte științe oculte…

Nota 10‎

-‎        Aveți dreptate, preacuvioase, i-am confirmat părerea. Tot ‎la Bistrița, la ‎despărțire, părintele Arsenie mi-a dat o carte introdusă ‎în două plicuri mari, unul în ‎altul, atrăgându-mi atenția, în mod ‎special, să nu le dezlipesc și să nu umblu ‎înăuntru, ci s-o dau în ‎mâna părintelui Pandoleon. I-am respectat dorința, cu ‎toată ‎evlavia și frica. Dar, când am trecut cu traista prin Govora Băi, ‎milițienii ‎m-au crezut colportor. M-au dus la „Miliție”, m-au ‎controlat și apoi m-au ‎întrebat ce se află în plic.‎

-‎        Nu știu, i-am răspuns. Un preot de la Bistrița mi l-a dat, ca ‎să-l transmit ‎unui preot de la Govora.‎

-‎        Lasă că vedem noi îndată, au zis milițienii, ducând cartea ‎acasă lai șefulmiliției.‎

Peste puțin mi-au restituit plicul desfăcut. Era o carte de Rudolf Steiner, în care ‎se vorbea despre clarviziune, aură etc.‎

Creștinii din vechime își începeau lucrarea cu pocăința, smerenia și dragostea, ‎ajungând la sfințenie. E de mirare, deci, că cel ‎ce își începe lucrarea cu practici ‎oculte poate ajunge un impostor?‎

In 1959, am avut prilejul să fiu găzduit în București chiar în ‎casa unde trăgea ‎părintele Ioan de la mănăstirea din V. Stăpânul ‎casei, un înfocat adept al mișcării ‎religioase din acea mănăstire, era colonel în retragere. Știind că e bun prieten ‎cu ‎părintele Ioan, n-am îndrăznit să suflu nici o vorbă împotriva ‎rătăcirilor ‎respective. Dar seara, colonelul m-a condus în camera mea și s-a așezat pe un ‎scaun, zicându-mi;‎

-‎        Trei lucruri nu-mi plac la părintele Ioan!‎

Interesat și surprins totodată, am ciulit urechile.‎

-‎        Părinte – începuse colonelul – eu am fost toată viața sol-‎dat. întotdeauna m-‎am supus și am ascultat de comandanții ‎mei. Și dacă primeam ordin să trec prin ‎foc, prin foc treceam. ‎Dar părintele Ioan, nu știu ce fel de preot este. De propriul ‎tată ‎nu ascultă, de Episcopul care l-a hirotonit nu ascultă, de Epis-‎copul din ‎Galați nu ascultă. Și, ceea ce e de neconceput, nu ‎mai ascultă nici de Patriarh șinici de Sfântul Sinod. Și atunci, ‎dacă nu ascultă de reprezentanții Bisericii, se ‎pune întrebarea: ‎de cine ascultă?‎

Al doilea lucru care nu-mi place este că, fiind invitat de multe ‎ori în Sfântul ‎Altar, văd, în momentul invocării Duhului Sfânt, ‎atunci când ridică mâinile la ‎rugăciune, cum maica Veronica ‎pune mâna pe Sfânta Masă. Oare e permis ca o ‎femeie să pună ‎mâna pe Sfânta Masă, mai ales în momentul cel mai important? ‎Oare, dacă maica Veronica n-ar pune mâna pe Sfânta ‎Masă, Duhul Sfânt n-ar mai ‎coborî peste Sfintele Daruri?‎

Și un al treilea lucru, care iarăși nu-mi place deloc, este că ‎părintele Ioan, deși ‎are chilie, nu doarme în ea, ci la ușa maicii ‎Veronica. Acest lucru m-a scandalizat ‎și l-am întrebat personal:‎

-‎        Părinte Ioan, de ce nu dormi în chilia sfinției tale, ci te ‎culci la ușa maicii ‎Veronica?‎

-‎        Eu o păzesc pe măicuța – mi-a răspuns părintele Ioan.‎

-‎        Dar, dumneata o păzești? N-o păzește Maica Domnului?‎

Observațiile înțeleptului colonel le-au făcut și alții, dar fiii

neascultării nu vor să asculte decât de propriile lor păreri șinu vor să facă decât ‎voile lor proprii. Și de aceea, de veacuri, ‎ei merg spre erezie și schismă.‎

Când eram la mănăstirea G., am aflat mai multe despre maica ‎Veronica. ‎Mănăstirea G. era sucursala mănăstirii V.‎ Surorile sărace care nu aduceau la V. o ‎anumită sumă de bani, ‎o mașină de cusut sau o vacă, erau trimise la G. Cu o ‎asemenea ‎soră, am avut prilejul să stau de vorbă într-o Duminică.‎

-‎        Soră, ai văzut-o pe maica Veronica când are vedenii? – ‎am întrebat-o ca pe ‎una ce era în cunoștință de cauză.‎

-‎        Da – mi-a răspuns sora.‎

-‎        Unde?‎

-‎        Chiar la mine în chilie.‎

-‎        Și cum a fost?‎

-‎        Măicuța a căzut j os, a adormit…‎

-‎        Și cât a stat pe podele?‎

-‎        Cam o jumătate de oră.‎

-‎        Și apoi?‎

-‎        Și apoi, măicuțele au ridicat-o pe pat. Măicuța și-a deschis ochii. Se vedea ‎că era obosită și istovită. După aceasta, povestea ce a văzut și ce a auzit.‎

Dacă n-aș fi avut o tristă experiență cu Florica, nefericita copilă ‎care adormea ca ‎și Veronica, poate că eram și astăzi derutat de ‎vedeniile încă mai nefericitei maici ‎Veronica. Acum însă, după ‎ce s-a măritat, și-a dat arama pe față, a rămas, cum se ‎spune în ‎Apocalipsa, „goală, de tot goală”, ca desfrânata cea mare.‎

In chilia mea din G. intrase tatăl unei surori care era originar ‎din M. Când am ‎auzit că e din satul lui Petru, l-am invitat să ‎șadă și să-mi spună ceva despre ‎‎„sfântul” din M.‎

Bietul om ezita. Tăcea. Nu voia să spună măcar un cuvânt.‎

-‎        Frate, eu sunt duhovnic. Pe mine mă întreabă multă lume ‎despre Petru. Șieu nu știu ce să spun — i-am mai zis.‎

-‎        Părinte, mi-e rușine să spun, se fâstâci omul.‎

Eu, totuși, am insistat din ce în ce mai mult. în sfârșit, tatăl fetei săltă capul ‎hotărât să spună tot.‎

-‎        Părinte, înainte de a veni încoace, venise la Petru o ‎doamnă din Caracal. ‎Doamna era stearpă și venise cu evlavie la ‎‎„sfântul” Petru, ca să se roage pentru ‎ea și s-o „dezlege” de ‎sterpătură. Ea citise Biblia și știa că la Dumnezeu toate ‎sunt cu ‎putință. Ar fi dorit să aibă un copil.‎

Petru a ascultat-o, apoi i-a spus să se dezbrace și să se întindă ‎pe pat, ca s-o ‎ungă cu untdelemn pe pântece.‎

Fără să bănuiască ceva, femeia a făcut cum i-a spus „sfântul”. ‎Și când ea s-a ‎întins, Petru a comis un gest absolut nepotrivit. ‎Biata femeie a sărit, țipând șiplângând. Nici n-a știut cum a ‎ieșit pe ușă, povestind decepționată ce-a pățit.‎

Da, și Sfântul Iacob Pustnicul a căzut în păcat, dar Petru a dat ‎dovadă de ‎pocăința lui Iacob Pustnicul? Și dacă nu are nici o ‎mustrare de conștiință, nu ‎dovedește prin aceasta că pomul rău ‎face roade rele?‎

[] Un preot simplu a spus odată, în fața unor asemenea oameni ‎înșelați, un mare ‎adevăr: „Din toate păcatele vă voi scoate, dar ‎din mândria sfințeniei, n-am să vă ‎pot scoate!”‎‎

[] Nota 3‎          În urmă cu mulți ani, ne-au fost citite în manuscris numeroase ‎pagini ‎din acest jurnal duhovnicesc, cerându-ni-se părerea de către Părintele ‎Paulin ‎Lecca, pe atunci stareț la sfânta mânăstire Arnota. Pe vremea aceea nu ‎exis-‎tau prea multe astfel de jurnale cunoscute la noi, poate nici unul, dar ‎denumirea generică de , jurnal duhovnicesc” este cea mai potrivită pentru a ‎sugera ritmicitatea travaliului unui astfel de înscris lăuntric. De aceea am ‎păstrat-‎o și noi, chiar dacă între timp au mai apărut câteva astfel de jurnale ‎duhovnicești, ‎toate foarte interesante și de mult folos sufletesc. Facem ‎această precizare, pentru ‎că o denumire generică este un bun comun într-o ‎gândire comunitară autentică șiîntr-o comuniune harică reală.‎

Mai adăugăm acum, la publicarea acestui jurnal într-o carte (cu binecuvântare ‎arhierească) încă ceva important din punct de vedere duhovnicesc. ‎Știind bine că ‎Părintele Paulin primea obiecțiile sincere, argumentate șicorecte din punct de ‎vedere teologico-cultural, i-am spus: folosul unor astfel ‎de pățanii pentru ‎lămurirea credincioșilor imprudenți sau lesne încrezători ‎este cât se poate de real ‎și evident, în cazul în care este receptat cu smerenie, ‎pentru a-i feri de ‎‎„vedenisme”, „onirisme”, „spiritisme”, „hipnotisme”, ‎‎„mediumnisme” și alte ‎asemenea înșelări demonice, dar pe sfinția voastră ‎v-au ferit de greșeală, ‎rugăciunile Bisericii, rugăciunile duhovnicului șidiscernământul duhovnicesc ‎dobândit prin multe nevoințe și încercări, deși ‎participarea la astfel de farse ‎‎„spectaculoase” ale forței obscure din univers ‎constituie un păcat!‎

De asemenea, nici părerea monseniorului Ghica, Dumnezeu să-l ierte, cu ‎toate ‎meritele sale culturale și misionare, nu am primit-o fără rezerve șiobiecții ‎teologice și duhovnicești serioase, fiindcă nu credem că e normal șiprudent să te ‎preoțești la îndemnul unei oarecare „femei cu vedenii” sau a ‎unor „îndrumători” ‎catolici extrem de imprudenți, care-și ajustează „sfatu‎rile” după criterii cel puțin ‎naive, de nu cumva de-a dreptul fanteziste!‎

O asemenea hotărâre ciudată nu poate fi luată în considerație de ‎ortodocși, ‎fiindcă noi ne călăuzim numai după Sfânta Predanie și învățăturile ‎Sfinților, ‎cercetând cu atenție, grijă și îndelungă sfătuire duhovnici luminați șiîncercați, iar influențele ocultofile din viața monseniorului, (re)cunoscute ‎de ‎altfel, nu ne inspiră deloc încredere…‎

Părintele Paulin Lecca (ne amintim cu exactitate convorbirea, fiindcă ne-a ‎fost ‎un oaspete drag după operație, locuind o vreme în casa noastră) ne-a ‎ascultat cu ‎multă atenție, ne-a privit cu bucurie și ne-a zis: „Iubite frate întru ‎Hristos ‎Domnul, mulțumește-i lui Dumnezeu fiindcă te-a acoperit cu Mila Sa, iar ‎duhovnicilor pentru felul în care te-au călăuzit și te-au îndemnat să trăiești…”.‎

Apoi glumind, cum făcea de obicei când îmi exprimam cuviincios, dar ‎ferm, ‎clar și argumentat, opiniile, bazându-mă pe încrederea duhovnicească pe ‎care ‎o aveam în sfinția sa: „Iată, mi-am aflat stareț prevăzător, chiar și acum, ‎când ‎mi s-a apropiat funia de par!”. Vorbea de multe ori în dodii despre ‎plecarea ‎sa, dar se pregătea smerit pentru acea clipă, de care și sfinții se sfiau, ‎rugân‎du-se neîncetat.‎

Ne gândim, tot mai mult în ultima vreme, să pregătim pentru publicare ‎șiscrisorile pe care le-am primit de-a lungul timpului de la Părintele ‎Paulin, ‎pentru a se bucura mai mulți credincioși de experiența sa duhovnicească. ‎Deși ‎ele sunt doar crâmpeie de viață, unele extrem de obișnuite, totuși pot fi ‎de ‎mare folos, tocmai fiindcă descriu întâmplări prin care poate trece oricine!‎

[] ‎‎Nota 5‎          Lucrare plină de mândrie ascunsă, cu destule înșelări și erori ‎teologi-‎ce, după cum pertinent comentau, mai târziu, Părintele Paulin și un ‎vrednic ‎Arhiereu, care ne-au îndemnat să le semnalăm!‎‎

[] Nota 10‎        Pe vremea în care părintele Arsenie se afla prin apropiere de ‎București, ‎mai mulți creștini mă tot îndemnau stăruitor să merg la dânsul, fiindcă ‎ar fi ‎‎“clarvăzător” și-mi poate spune trecutul, prezentul și viitorul. Deja ‎aflasem ‎mai multe lucruri ciudate despre felul de a fi al părintelui, iar insistențele ‎șilaudele excesive mă făceau și mai reticent: „Vă mulțumesc frumos, fraților, ‎dar ‎nu merg!”.’‎

La un moment dat, un frate de credință contrariat de refuzul meu ferm, întrucât ‎știa bine că, pe vremea aceea, nu pierdeam aproape nici un drum de ‎folos la ‎vreun părinte duhovnicesc, chiar îmi zisese:‎

-‎        ‎„De ce, frate doctor, vă e teamă cumva că părintele o să vă dea păcatele pe ‎față?”.‎

Zâmbind, binevoitor, i-am zis:‎

-‎        ‎„Nu, frate, nu mi-e teamă deloc, fiindcă deja mi le-am dat singur pe ‎față ‎înaintea lui Dumnezeu și a duhovnicului meu, om cu viață sfințită șisfințitoare. ‎Și oricum, lipsa de tact, ca să nu zic grosolănia, nu are nimic ‎comun cu ‎duhovnicia reală. Apoi, părintele Arsenie nu are ce să-mi spună în plus; ‎trecutul mi-l ‎știu, iar rănile păcatelor mă ard și-acum; prezentul mi-l vede ‎toată lumea, chiar ‎și frăția ta, neavând în el decât căință și ceva nădejde de ‎îndreptare; iar viitorul, ‎nu-l știe cu adevărat decât numai Bunul, Dreptul șiMilostivul Dumnezeu, Care ‎la vremea potrivită, prin iconomia Sa de nepătruns, mă va pregăti pentru el…‎

De ceva, totuși, mă sfiesc, frate! Mi-e teamă că îi voi spune, între patru ‎ochi, ‎părintelui A., cum, cu toate străduințele sale misionare șivizionare”, ‎a început ‎să greșească de când nu mai ascultă de nimeni; nici măcar de ‎Părintele Stăniloae, ‎pe care l-a ajutat o vreme în mod real, iar cei ce nu se ‎sfătuiesc cad ca frunzele!”.‎

‎’Despre ședințele de spiritism și ideile eretice steineriene ale acestui ieromonah, ‎aflat în înșelare, mai știau Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, ‎Părintele ‎Benedict Ghiuș, Părintele Adrian Făgețeanu, Părintele Arsenie ‎Papacioc, ‎Părintele Profesor Dumitru Radu ș.a., toți atrăgându-i atenția cu ‎bunăvoință că ‎greșește, dar fără folos.‎

Iar pictura sa de la Biserica Drăgănescu-Mihăilești, mult lăudată de “novatori”, ‎este în mod explicit sincretistă și ecumenistă, irizând erezia, cu ‎‎“inovații” ‎inacceptabile și elemente catoliciste introduse printre erminiile ‎ortodoxe, ‎chipurile sfinte exprimând mai degrabă un demonism latent decât ‎dumnezeire, pe ‎care le-au sesizat specialiștii ortodocși din domeniu, dar șiunii creștini atenți șiluminați.‎

[360]  Arhimandrit Paulin Lecca, Jurnal duhovnicesc, îngrijitor ed.: dr. Ioan Gându, Ed. Studion,Bacău, 2013, pp. 52-53, 65-71, 89-90, 95, 109-113, 120, 381-382, 386-387.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s